EFESENI cap.3-

Efeseni 3

Studiu Grup

,,Mărețul Har”

v.1τουτου χαριν εγω παυλος ο δεσμιος του χριστου ιησου υπερ υμων των εθνων

Pentru aceasta, eu, Pavel, întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, naţiunile

– Pentru aceasta. Apostolul Pavel leagă versetul 1, de ideea explicată mai înainte cum Dumnezeu a făcut un singur om nou în Cristos dintre evrei și neamuri, prin credința în evanghelie. Acest om nou, trebuia făcut prin predicarea evangheliei și la neamuri, al căror apostol a fost ales Pavel.

– eu, Pavel, întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, naţiunile. Pavel în momentul scrieri epistolei către Efeseni, era închis în Roma. Mai devreme, din Cartea Faptelor, vedem că în Cezareea a mai fost închis 2 ani (F.A. 24.27). Toate aceste lucruri s-au datorat faptului că și-a onorat slujba cu fidelitate față de Stăpânul său.

Din dragoste pentru aleșii dintre neamuri el a îndurat totul:

,, De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică.”(2Timotei 2.10.)

v.2: ειγε ηκουσατε την οικονομιαν της χαριτος του θεου της δοθεισης μοι εις υμας

dacă, în adevăr, aţi auzit de administrarea harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată pentru voi:

– dacă, în adevăr, aţi auzit. Aici Pavel este puțin ironic cu Efesenii, deoarece ei știau destul de bine ce slujbă îi încredințase Domnul. Ei ca Adunare au fost constituiți de Pavel, și cu toții știau câtă împotrivire a avut în Efes din partea iudeilor de sinagogă în cei doi ani petrecuți în Efes (F.A. 19.10) și a lui Dimitrie argintarul (F.A.19.21-41.).

– de administrarea harului lui Dumnezeu. Pavel se numește administrator al harului lui Dumnezeu, în sensul că el trebuia să predice evanghelia la timp și nelatimp. Își scoate în evidență autoritatea cu care a fost investit direct de Cristos pe drumul Damascului, cât și responsabilitatea de a predica neamurilor.Versetul nu scoate în evidență faptul că el ar fi avut monopolul pe evanghelia lui Dumnezeu ce trebuia predicată națiunilor și o predica doar unde și când vroia el.

– care mi-a fost dată pentru voi. Pavel recunoaște că această însărcinare pentru neamuri, i-a fost dată în mod suveran de Stăpânul său. Pavel nu a fost chemat de om în această slujbă sau de vreun bord de misiune. Nu a făcut seminare speciale sau strategii de marketing cum fac unii astăzi. El a fost ales de Dumnezeu, uns cu putera Duhului Sfânt și echipat cu daruri spirituale pentru lucrare. El s-a bizuit pe Dumnezeu și pe voia Sa suverană în lucrare, căutând să fie călăuzit să facă voia ascunsă a lui Dumnezeu stabilită pentru el încă din planul etern.

v.3οτι κατα αποκαλυψιν εγνωρισεν μοι το μυστηριον καθως προεγραψα εν ολιγω

că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care,

– că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina. Taina de aici despre care vorbește apostolul este: ,,că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie”.

Această taină sau mister era ascunsă în veacurile trecute de mintea oamenilor, fapt ceea ce o făcea de neacceptat de cei mai mulți dintre contamporanii săi.

Pavel nu dă amănunte despre momentul când i-a fost descoperită taina aceasta. Cert este că ea i-a fost o revelație personală după ce el a fost născut din nou și înainte de a fi trimis ca apostol în misiune. Pasajul în care vorbește mai pe larg de această descoperire este Galateni 1.11 – 2.10.

– după cum am scris mai înainte pe scurt. Cuvântul taină în greacă este μυστήριον (mustérion). Apare de 28 de ori în Noul Testament. Pavel le scrisese despre această taină mai devreme în capitolul 1.9. Dar în toată epistola mai apare de încă 5 ori amintit în: 3.3; 3.4; 3.9; 5.32 și 6.19.

Chiar dacă anterior vorbise pe scurt, acum de la versetul 2 la 14, el o să vorbească mai pe larg despre acest subiect.

v.4προς ο δυνασθε αναγινωσκοντες νοησαι την συνεσιν μου εν τω μυστηριω του χριστου

citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos

– din care, citind puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos. Frații din Efes, nu puteau să aibe parte de o descoperire personală a acestei taine la fel cum a avut Pavel. Ei puteau afla despre această taină, citind din cele scrie de el în continuarea acestei epistole. Doar lui îi fusese descoperită această taină și însărcinare, și nu se aștepta ca toți să primească lucrul acesta. Motiv pentru care, vedem că el însuș se temea ca să o facă de cunoscut:

,, M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” – Galateni 2.2.

v.5ο εν ετεραις γενεαις ουκ εγνωρισθη τοις υιοις των ανθρωπων ως νυν απεκαλυφθη τοις αγιοις αποστολοις αυτου και προφηταις εν πνευματι

care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh;

– care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor. În generațiile trecute taina aceasta nu a fost făcută cunoscută neamurilor. Ei nu știau nici de Dumnezeul adevărat, nici de faptul că o să fie salvați în Mesia al iudeilor. Evreii știau ceva despre faptul că și neamurile vor fi mântuite prin Legământul Avraamic (Gen.12.3. – Gal.3.8.), dar nu știau multe amănunte și oricum ideea le displăcea profund.

– aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh. La împlinirea vremii hotărâte de Dumnezeu în planul etern, Domnul a descoperit această binecuvântare a harului Său, ce o avea ascunsă spre gloria Sa. Ea a fost predicată de Domnul Isus mai întâi, apoi de apostolii Săi și de profeții Noului Legământ, până ce au avut cu toții Canonul definitivat. Apostolii cei 12 și Pavel vorbeau despre această taină ce o primiseră prin revelație directă, pe când proorocii o predicau prin puterea Duhului sfânt ce îi insufla direct. De aceea spune în Apocalipsa 19.10: ,,căci mărturia lui Isus este duhul profeției”.

De profeții aceștia era nevoie la fel ca de apostoli, deoarece nu exista Noul Testament scris. Ei înșiși nu auziseră cuvintele direct de la Cristos. Erau foarte multe Adunări, ce nu erau fondate direct de cei 12 apostoli și nu aveau pe nici unul care să le predice la prima mână adevărul lui Cristos. Din acest motiv se spune că cei 12 apostoli, Pavel și proorocii sunt temelia pe care a fost fondată instituțional, Adunarea lui Cristos.

v.6ειναι τα εθνη συγκληρονομα και συσσωμα και συμμετοχα της επαγγελιας αυτου εν τω χριστω δια του ευαγγελιου

că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus , prin Evanghelie,

– că naţiunile sunt împreună-moştenitoare. În aceasta constă taina ce i-a fost descoperită personal lui Pavel. I-a fost descoperită personal deoarece el, a fost numit apostol la ceva timp după înălțarea Domnului la cer. El nu a făcut parte din numărul celor 12 apostoli ai Domnului, aleși pentru a duce vestea bună evreilor din cele 12 seminții. El a avut un statut aparte, fiind ales pentru neamuri.

Lucrul ce era de neconceput odinioară era materializat acum prin aducerea aleșilor dintre națiuni împreună cu sfinții dintre evrei. Neamurile co-moștenitoare cu evreii! Ce har, ce îndurare și pentru ele! Împreună, nu separați! Egali din toate punctele de vedere.

Harul nu a mai lăsat loc naționalismului, superiorității sau mândriei personale. A nivelat totul amintindu-le că ambii erau morți și fără merit.

– şi din acelaşi trup. Trupul de aici este Trupul metaforic al lui Cristos – Adunarea instituțională. Chiar dacă primii membrii ai Adunării au fost evrei, în timp au fost adăugați evrei din diaspora, samariteni și membrii dintre neamuri. Însăși Adunarea din Efes avea o bună parte din membrii ei, când a luat ființă în școala lui Tiran, frați evrei (F.A. 19.9).

– şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus , prin Evanghelie. Promisiunea împlinită în Cristos era promisiunea făcută în Avraam că:

,,Hristos ne-a răscumpărat …, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus, ca să primim, prin credinţă, promisiunea Duhului.” Galateni 3.13-14.

Fără auzirea evangheliei și lucrarea internă regeneratoare a Duhului, nu ar fi fost posibilă intraea noastră în posesia promisiunii.

v.7ου εγενομην διακονος κατα την δωρεαν της χαριτος του θεου την δοθεισαν μοι κατα την ενεργειαν της δυναμεως αυτου

al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu dat mie, după lucrarea puterii Lui.

– al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu dat mie. În multe rânduri am văzut că Pavel făcea referire la autoritatea sa dată în slujba de apostol. Probabil era contestat de mulți din iudaizatorii de prin Adunări. El a fost făcut apostol prin nemerit.

El scoate în evidență faptul că a fost făcut de Cristos și nu s-a făcut singur, așa cum aveau unii obiceiul. În Apocalipsa 2.2, vedem că scrie despre unii din Efes, care susțineau că sunt apostoli, au fost puși la probă și au fost găsiți mincinoși.

– după lucrarea puterii Lui. A fost făcut nu doar simplu ucenic, ci apostol ca Dumnezeu să își arate gloria față de el și față de ceilalți oameni. Dumnezeu prin pocăirea lui Saul și-a câștigat gloria:

,,Dar eram necunoscut la înfăţişare adunărilor Iudeii care sunt în Hristos; auzeau numai că „cel care ne persecuta odată, acum vesteşte Evanghelia: credinţa pe care altă dată o nimicea“; şi Îl glorificau pe Dumnezeu datorită mie.” – Galateni 1.22-24.

v.8εμοι τω ελαχιστοτερω παντων των αγιων εδοθη η χαρις αυτη εν τοις εθνεσιν ευαγγελισασθαι τον ανεξιχνιαστον πλουτον του χριστου

Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos

– Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii. Apostolul se considera cel mai mic dintre toți sfinții din două motive:

a) când se uita la sine și își aducea aminte că fusese persecutor al sfinților

b) cât se vedea de păcătos și cât de mare era gloria harului revărsată din abundență peste el

– Mie, mi-a fost dat harul acesta. Aici Pavel vorbește despre alegerea vocațională, prin care Dumnezeu îl rânduise mai dinainte de veci, pentru a fi mesager, ca să ducă evanghelia la neamuri. Alegerea aceasta este diferită de cea personală și cea națională a poporului evreu.

– să vestesc printre naţiuni Evanghelia. A fi apostol (mesager) al lui Cristos, includea predicarea bogățiilor nepătrunse ale evangheliei. Printre altele, corintenilor le spune că el nu a fost trimis nici chiar să boteze:

,,De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică.” 1Cor.1.17.

– bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos. Vestea bună crezută într-un mod salvator, deschidea izvorul bogățiilor nepătrunse ale harului care sunt descrise în cap. 1.3.

v.9και φωτισαι παντας τις η κοινωνια του μυστηριου του αποκεκρυμμενου απο των αιωνων εν τω θεω τω τα παντα κτισαντι δια ιησου χριστου

şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate

– şi să pun în lumină înaintea tuturor. A pune în lumină taina ascunsă, însemna a expune sub ochii fraților, cu lux de amănunte lucrurile ce i le-a încredințat Cristos.

– care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu. Gândul lui Dumnezeu era ca în Cristos, să pună în practică desfințarea barierelor sociale, rasiale și spirituale formând un Trup unit care să fie una în origine, doctrină și practică.

– Dumnezeu, care a creat toate. Dumnezeul Triunic a creat toate aceste lucruri prin hotărârile luate în planul etern după buna Sa plăcere. Versetul scoate în evidență faptul că El este Creator care acționează nefiind influențat din exterior, de cineva sau de ceva.

v.10ινα γνωρισθη νυν ταις αρχαις και ταις εξουσιαις εν τοις επουρανιοις δια της εκκλησιας η πολυποικιλος σοφια του θεου

pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti

– pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare. Legea și profeții Vechiului Legământ au ținut până la începerea lucrării lui Ioan Botezătorul. Până în acel moment evreii și prozeliții dintre neamuri nu cunoșteau decât un singur mod de a se apropia de Dumnezeu – prin lucrurile descoperite în Legământul de pe Sinai. Odată cu Noul Legământ, Dumnezeu se face cunoscut și celor mai îndepărtați locuitori ai planetei.

Însăși Marea Trimitere, vorbește despre înțelepciunea felurită a lui Dumnezeu, când le spune: ,,şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” – F.A.1.8.

După această Trimitere, ucenicii prin Duhul, au constituit Adunări locale și vizibile, prin care Dumnezeu a adus lumină și în cele mai întunecate zone ale lumii. În felul acesta mulți din cei ce trăiau în întunericul și umbra morții au cunoscut înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.

Dar înțelepciunea aceasta, nu a fost cunoscută felurit numai de oameni, ci și stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti. Stăpânirile acestea, domniile și autoritățile sunt cele demonice, cu care noi avem de luptat și la care Pavel face referire în cap. 6.12.

În alt loc, spune chiar despre îngerii sfinți că doresc să privească înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. – 1Petru 1.12.

v.11κατα προθεσιν των αιωνων ην εποιησεν εν χριστω ιησου τω κυριω ημων

după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru,

– după planul veacurilor. După acest plan etern, a fost făcută de cunoscut înțelepciunea felurită. Aceasta înseamnă că în spatele tuturor lucrurilor care duc la înaintarea evangheliei și a misiunii Adunărilor, există un plan de extindere creat de Însuș Dumnezeu. Nimic nu este la întâmplare, ci toate se desfășoară așa cum a voit El să le hotărască. Un exemplu de lucrare după planul etern, îl avem când Pavel era pe punctul de a trece în Asia iar Dumnezeu intervine și îi schimbă planul. Il schimbă deoarece era predestinat ca el să meargă să evanghelizeze în Macedonia – F.A. 16. 6-10.

– pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru. Aici apostolul ne mai amintește încă odată că, planul etern a fost făcut în Cristos Domnul nostru. Aceeaș idee o reia și în Coloseni 1.16-17, când spune:

,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.”

Versetul mai arată faptul că Isus este etern, este Creator, că El a luat parte la planul etern și că și-a asumat să împlinească responsabilitățile hotărâte în plan.

v.12εν ω εχομεν την παρρησιαν και την προσαγωγην εν πεποιθησει δια της πιστεως αυτου

în care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El

– în care avem îndrăzneală. Îndrăzneala aceasta ce o avem acum, nu caracteriza nici chiar pe evrei în Vechiul Legământ datorită faptului că nu se puteau apropia de Dumnezeu din proprie inițiativă. Ei aveau nevoie de mijlocitori umani, ridicați de Dumnezeu din seminția lui Levi (Evrei 5.4). Aveau nevoie de un mare preot uman, care să aducă întâi ispășire pentru păcatele lui, apoi pentru ale lor. Dar noi avem un Mare Preot, ce S-a adus jertfă pe Sine pentru noi și ne-a făcut intrare slobodă în Locul prea sfânt. Aceasta ne dă îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El (Evrei 10.19-22).

v.13διο αιτουμαι μη εκκακειν εν ταις θλιψεσιν μου υπερ υμων ητις εστιν δοξα υμων

De aceea, vă rog să nu vă descurajaţi din cauza necazurilor mele pentru voi, care sunt gloria voastră.

– De aceea, vă rog să nu vă descurajaţi din cauza necazurilor mele pentru voi. După toate acestea, Pavel își îmbărbătează destinatarii. Ca un părinte iubitor, în loc să îl încurajeze ei, îi încurajază el. Ei nu trebuiau să descurajeze chiar dacă din pricina evangheliei încredințate, era arestat. Chiar prin arestarea sa, Dumnezeu își ducea la îndeplinire planul hotărât pentru el. Piedicile și necazurile nu stopau lucrarea ci din contră o făceau să înainteze. De ce pentru că ,,toate lucrau împreună spre bine” (Romani 8.28).

– necazuri, care sunt gloria voastră. Prin necazurile și suferința îngăduită, Dumnezeu produce de multe ori gloria Sa. Pentru omul firesc afirmația aceasta pare o nebunie. Dar Biblia, exemplifică lucrul acesta în nenumărate rânduri. Cel mai cunoscut caz este cel al patriarhului Iosif care îndurând după planul lui Dumnezeu, a adus glorie lui Dumnezeu de pe buzele tribului tatălui său, care erau aproape să piară, în foametea de 7 ani – Geneza 50.20-21.

v.14: τουτου χαριν καμπτω τα γονατα μου προς τον πατερα του κυριου ημων ιησου χριστου

Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos.

În versetul acesta, Pavel reia ideea începută în versetul 1, și ca o concluzie spune că în fața tuturor acestor lucruri își pleacă genunchii înaintea Tatălui în semn de recunoștință. Tată în greacă este Patera. Versetul arată că Tatăl, este Cel căruia I se aduce toată gloria, pentru răscumpărarea aleșilor dintre neamuri și pentru aducerea lor în Cristos, împreună moștenitori cu evreii.

Chiar dacă Pavel, nu a îngenunchiat fizic în acel moment când a scris versetul, Dumnezeul Triunic este vrednic de preamărit pentru abundența bogățiilor de har revărsate peste noi. Rugăciunea începută la acest verset ține până la finalul v. 21, cu care se încheie acest capitol.

v.15εξ ου πασα πατρια εν ουρανοις και επι γης ονομαζεται

din care este numită orice familie, în ceruri şi pe pământ,

– orice familie. În greacă este ,,pasa apatria”. Patria (familie), are rădăcina în cuvântul Patera (Tatăl), de unde își trage numele. Cuvântul ,,pasa” mai are sensul de toată sau întreaga familie.

În Efeseni 2.21, ,,pasa” este redat ca ,, În El toată clădirea”

În 2 Timotei 3.16, acelaș cuvânt ,,pasa” este tradus prin toată sau întreaga: ,,ToatăScriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare ….”

În cer nu mai sunt familii pământești ca și acestea pe pamant să poarte nume de familie diferite pentru că nu se vor mai căsători. Există o singură familie a lui Dumnezeu formată din totalitatea copiilor Lui. Familie care o să poarte Numele Tatălui care ne-a înfiat. Este vorba doar de cei ce sunt adusi de pe pământ în familia Lui, care au frate mai mare pe Isus. El, Cel întâi născut dintre mai mulți frați.

– în ceruri şi pe pământ. O parte din această familie este în cer la Domnul, o altă parte este pe pamant. Aceasta este definiția despre doctrina familiei lui Dumnezeu. Această doctrină nu trebuie confundată cu Adunarea sau cu Împărăția lui Dumnezeu. Acestea sunt trei lucruri total diferite, între care Biblia face distincție.

v.16ινα δωη υμιν κατα τον πλουτον της δοξης αυτου δυναμει κραταιωθηναι δια του πνευματος αυτου εις τον εσω ανθρωπον

ca să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru

– ca să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale. Rugăciunea apostolului începută la v.14, era ca Domnul să de-a fraților din Efes, lucruri după bogățiile gloriei Sale. Versetul arată că Domnul este Cel care dăruiește. Arată că El este bogat în gloria Sa. Faptul că o revărsa și peste cei dintre neamuri, Îl făcea și mai măreț.

– să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său. Duhul este Cel care întărește omul și îi dă valoare înaintea lui Dumnezeu. Carnea și sângele nu folosește la nimic. Omul prin propriai natură nu se se poate întări spiritual. Duhul Sfânt este Cel care echipează și îl face pe cel ales, destoinic pentru orice lucrare bună.

– în omul dinăuntru. Omul interior este acea parte spirituală din noi, cu care ne naștem moartă datorită păcatului adamic și care este înviată la nașterea din nou. Acest om dinăuntru, trebuie să crească în noi, să fie întărit prin Duhul spre maturizare. Cu cât se maturizează mai mult cu atât noi, devenim mai asemănători cu chipul Domnului Isus.

v.17κατοικησαι τον χριστον δια της πιστεως εν ταις καρδιαις υμων

ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste,

– ca Hristos să locuiască. Cristos Domnul locuiește în noi în omul lăuntric. Această locuire începe la nașterea din nou prin primirea Cuvântului în mod mântuitor. Atât Cristos cât și Tatăl locuiesc în omul născut din nou, conform cu ce a promis Domnul în : Ioan 14.23:

,, … şi Noi vom veni la el şi vom locui la el”

La fel și Duhul Sfânt, locuiește în cel credincios, împreună cu Fiul și cu Tatăl:

,,pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi.” – Ioan 14.17.

– prin credinţă în inimile voastre. Credința este darul lui Dumnezeu, dat în urma nașterii din nou. Credința mântuitoare este dovada clară că am crezut în Cristos și că El locuiește în noi. Nu ai credința lui Cristos, nu ai nici Duhul Lui și nici nu ești al Lui (Romani 8.9).

– fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste. Dragostea agape de aici, nu este dragostea manifestată de noi, ci este acea dragoste necondiționată ce izvorăște din inima lui Dumnezeu. Ea este fundația salvării noastre. Am fost înrădăcinați în această dragoste prin credința dată-n dar, având o temelie sigură a salvării sufletelor noastre. Dragostea lui neschimbată, este cea care ne face să avem o credință neclintită, o puternică încredințare în lucrurile care nu se văd încă.

v.18εν αγαπη ερριζωμενοι και τεθεμελιωμενοι ινα εξισχυσητε καταλαβεσθαι συν πασιν τοις αγιοις τι το πλατος και μηκος και βαθος και υψος

ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea;

– ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii. Numai înțelegând dragostea aceasta măreață, ajungem să înțelegem motivul pentru care am fost răscumpărați. În dragostea Lui găsim motivul alegerii, predestinării, răscumpărării și înfierii noastre. Nu în noi. Acest lucru trebuie înțeles deplin de toți sfinții Săi. Acesta este harul necondiționat. Dacă baza alegerii nu ar fi dragostea sa nemărginită, și motivul s-ar găsi în om, atunci nu ar mai fi nevoie de har suveran și gratuit. Ar fi o salvare datorită faptelor. De aceea cu mintea nostră săracă și limitată nu putem decât să ne plecăm genunchii și să-L glorificăm pe Domnul.

– care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea. Acestea sunt cele patru dimensiuni ale dragostei lui Dumnezeu care ne-a fost arătată. Aceste dimensiuni nu le vom înțelege decât în cer, adevărata semnificație.

v.19γνωναι τε την υπερβαλλουσαν της γνωσεως αγαπην του χριστου ινα πληρωθητε εις παν το πληρωμα του θεου

şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.

– şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa. El ne-a iubit înainte de întemeierea lumii, cu o dragoste care este mai presus de capacitatea noastră de înțelegere.

În această dragoste a stabilit, dezbrăcarea Sa de gloria eternă, întruparea și jertfirea Sa pentru păcatele noastre. Dragoste aceasta nu este pentru întreaga lume ieșită din Adam, incuzând și pe cei ce vor pieri și vor fi condamnați. Această dragoste a Lui este în strânsă legătură cu aleșii pentru care moare, îi răscumpără, îi împacă și îi justifică înaintea Tatălui. Această dragoste arătată că ne-a iubit, pe când îi eram vrășmași. Ea întrece limita umanului. Ea nu își are obârșia în natura noastră, este de origine Dumnezeiască.

– ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu. Dorința finală a acestei scurte rugăciuni a lui Pavel, este ca frații din Efes să fie umpluți până la toată capacitatea omului dinăuntru, de plinătatea ce o toarnă Dumnezeu în copiii Săi. Această umplere, trebuie să fie dorința noastră a fiecăruia care suntem salvați. Bineînțeles că niciodată nu vom putea să fim umpluți de toată capacitatea Dumnezeirii, nici aici jos și nici în veșnicie sus. Dorința aceasta nu este una păcătoasă (luciferică), ci una ce izvorăște din Duhul Său, care dorește să ne asemene cât mai mult cu chipul Fiului Său, ce a luat contur în noi.

v.20τω δε δυναμενω υπερ παντα ποιησαι υπερ εκπερισσου ων αιτουμεθα η νοουμεν κατα την δυναμιν την ενεργουμενην εν ημιν

Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem sau gândim noi, potrivit puterii care lucrează în noi,

– Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem sau gândim noi. Pavel își încheie rugăciunea, cu atenția îndreptată tot spre Dumnezeul, care și-a început lucrarea în noi și o va duce-o la bun sfârșit. Pavel afirmă că Dumnezeu poate face mult mai multe pentru noi, decât percem sau ne imaginăm noi acum pe moment.

Gândurile noastre nu sunt și ale Lui: ,,Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” – Isaia 55. 8-9.

Lucrul acesta o să îl înțelegem pe deplin în veșnicie când vom vedea toate acestea împlinite pe deplin cu privire la fiecare dintre noi.

– potrivit puterii care lucrează în noi. Toate acestea sunt lucrate cu puterea Sa cea mare, putere care lucrează acum în noi și prin noi în viețile altora. Ideea de aici este din nou reluată la finele epistolei: ,,Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui” (cap.6.10). Versetul scoate în evidență că suntem tari, nu prin noi ci prin Cel Atotputernic și dacă vom fi întăriți, vom putea totul în Cristos care ne întărește (Filipeni 4.13).

v.21αυτω η δοξα εν τη εκκλησια εν χριστω ιησου εις πασας τας γενεας του αιωνος των αιωνων αμην

a Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generaţiile veacului veacurilor! Amin.

– a Lui fie gloria. A Tatălui, căruia I se ruga Pavel, înaintea căruia spunea că își pleacă genunchii în v.14.

– în Adunarea în Hristos Isus. Tatăl își primește gloria în Adunare, în Cristos. De ce? Pentru că așa cum a explicat, a făcut parte de mântuire și slujire, aleșilor dintre naţiuni, făcându-le împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie (v.6).

– pentru toate generaţiile veacului veacurilor! Aici apostolul Pavel, scoate în evidență faptul că Domnul v-a avea Adunarea Sa, din neam în neam în vecii vecilor. Această teorie a succesiunii neîntrerupte de Adunări1 din timpul Domnului până la răpire este vehement combătută de catolici (ramura răsăriteană și apuseană), de reformatori și de către neoprotestanți. Ea are suport biblic și este menționată în Scriptură. Cele mai cunoscute versete ce o scot în evidență sunt:

,,Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şiporţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.’’ – Matei 16.18.

,,Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.-Mat.28.20.

Pentru mai multe detalii, în legătură cu teoriile ce stau la baza fondării bisericilor actuale, clik aici: https://aurelmunteanu.wordpress.com/

1Această teorie susţine că : ,,Apostazia a apărut în creştinism la scurt timp după începuturile lui, dar apostazia nu a fost universală, căci au existat atunci Adunari care au rămas fidele creştinismului original. Când creştinismul a devenit religie oficială, aceste Adunari au continuat să existe, dar neoficial. Chiar dacă aceste Adunari nu au fost identice una cu alta, ele au rămas fidele învăţăturilor fundamentale ale Întemeietorului lor. Deşi au fost persecutate aspru de „creştinii” aflaţi la putere, o rămăşiţă a lor a continuat să existe pe tot parcursul evului mediu întunecat, a epocii Reformei şi a celor ulterioare ei, ajungând până în zilele noastre “ .

Susţinătorii acestei teorii înţeleg prin „succesiune neântreruptă de Adunări” faptul că Marea Trimitere, care include botezul, Evanghelia şi toate învăţăturile lui Isus (Matei 28:18-20) împreună cu promisiunea prezenţei Sale perpetue, au fost date ucenicilor în calitate de Adunare, de Ecclesie. Adunarea, conform spuselor apostolului Pavel din 1 Timotei 3:15, este considerată stâlpul şi temelia adevărului. Ea transmite mai departe adevărul prin predicarea Evangheliei, botezarea convertiţilor şi întemeierea de noi Adunări în care se învaţă toate poruncile lui Cristos. Dacă toate Adunările de pe pământul întreg ar cădea în apostazie, atunci credinţa şi rânduielile (botezul şi Cina) ar înceta să mai existe, fără ca cineva să fie mandatat de Dumnezeu să le reinstituie.

Anunțuri

Perfecțiunea lucrării de mântuire.

Ioan 6:44 „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. “ Ioan 6:65 „Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” “ Avem trei expresii […]

über Perfecțiunea lucrării de mântuire  — Baptiști Reformați

Vointa libera-o sclava.

Titlu Original: Free Will—A Sclave

Predică ţinută la 2 Decembrie 1855, Duminică dimineaţa, de Charles Haddon Spurgeon la New Park Street Chapel din Southwark, Londra

 Vointa libera – o sclava

De Charles Haddon Spurgeon

 Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!”

Ioan 5:40

 

ACEST VERSET este unul din marile tunuri Arminiene, montat pe zidurile lor si deseori descarcat cu un zgomot teribil impotriva simplilor crestini numiti Calvinisti1.  Intentionez in aceasta dimineata sa il reduc la tacere, sau mai degraba sa il intorc impotriva dusmanilor, fiindca nu a fost niciodata al lor; nu a fost facut in turnatoriile lor, ci scopul sau a fost sa invete exact opusul doctrinei pe care ei o sustin cu tarie.

De obicei, cand se ia acest text, se imparte astfel: In primul rand, omul are o vointa.  In al doilea rand, el este complet liber.  In al treilea rand, oamenii trebuie fie dornici sa vina la Cristos, altfel ei nu vor fi mantuiti.  Acum, noi nu vom face astfel de impartiri; ci vom incerca sa aruncam o privire mai rezonabila asupra textului.  Si nu trageti concluzia ca textul invata doctrina vointei libere doar fiindca se intampla sa existe in el cuvintele „vreti” si „nu vreti”.

S-a dovedit deja, fara a se putea nega, ca vointa libera este un nonsens.  Libertatea nu poate apartine vointei mai mult decat ponderabilitatea poate apartine electricitatii.  Sunt lucruri complet diferite.  Putem crede ca omul este un agent moral liber, dar a crede in vointa libera ar fi pur si simplu ridicol.  Se stie ca vointa, fiind ceva secundar, este directionata de intelegere, miscata de motivatie, calauzita de alte parti ale sufletului.

Atat filosofia cat si religia inlatura chiar si notiunea de vointa libera; si eu voi merge tot atat de departe cat a mers Martin Luther in afirmatia lui puternica si categorica: „Daca cineva atribuie ceva, cat de neinsemnat, vointei libere a omului in mantuirea sa, nu cunoaste nimic despre har si nu L-a cunoscut pe Isus Cristos asa cum trebuie.” Ar putea parea un sentiment nemilos; dar acela care crede in sufletul lui ca omul se intoarce la Dumnezeu prin vointa lui libera nu putea fi invatat de Dumnezeu, fiindca unul din primele principii pe care le-am invatat cand Dumnezeu a inceput sa lucreze in noi este acela ca nu avem nici vointa, nici puterea si ca El ni le da pe amandoua; ca El este „Alfa si Omega” in mantuirea oamenilor.

Cele patru puncte pe care le vom avea in aceasta dimineata vor fi: Primul – fiecare om este mort, fiindca spune: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa avetiviata!” Al doilea – exista viata in Isus Cristos: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!” Al treilea – exista viata in Cristos Isus pentru toti cei care vin sa o primeasca: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata”; indicand ca toti care vin vor avea viata.  Si patru – aici se afla esenta textului, ca nici un om nu va veni vreodata prin natura lui la Cristos, fiindca textul spune: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!” Departe de a afirma ca oamenii fac acest lucru prin propriile lor vointe, textul neaga      categoric acest lucru si spune: „Si NU VRETI sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!” Dar, preaiubitii mei, sunt aproape gata sa exclam, nu are nici un adept al vointei libere cunostinta ca, de fapt, indrazneste sa contrazica inspiratia?  Oare nici unul dintre cei care neaga doctrinele harului nu gandeste?  S-au departat ei intr-atat de Dumnezeu incat sa denatureze acest text pentru a dovedi ca vointa este libera; cand, de fapt, textul spune: „Si NU VRETI sa veniti la Mine, ca sa aveti viata”?

1-In primul rand, deci, textul nostru indica faptul ca OAMENII SUNT MORTI PRIN INSASI NATURA LOR.Nici o fiinta nu trebuie sa caute viata daca o are in ea insasi.  Textul spune cu hotarare: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!” Desi nu se exprima prin cuvinte, totusi se afirma prin continut ca oamenii au nevoie de o viata mai buna decat cea existenta in ei insisi.  Dragi ascultatori, cu totii suntem morti daca nu am fost nascuti la o nadejde vie.

Intai, cu totii suntem, prin natura noastra, morti din punct de vedere legal.  „In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit”, a spus Dumnezeu lui Adam; si chiar daca Adam nu a murit fizic in acel moment, el a murit din punct de vedere legal; adica el a fost socotit mort.  Imediat ce, la tribunal, judecatorul pronunta sentinta, din punctul de vedere al legii, acuzatul este considerat mort.  Desi poate abia dupa o luna el este adus pe esafod pentru a suporta sentinta, totusi legea il priveste ca mort.  Pentru el este imposibil sa mai faca ceva.  Nu poate mosteni nimic, nu poate lasa ceva prin testament; el nu este nimic – este un om mort. Sistemul legal il considera mort.  Daca sunt alegeri, nu i se cere votul, fiindca este considerat a fi mort.  Este inchis in celula lui, dar este mort.  Ah!  Si voi, pacatosilor ce nu ati avut niciodata viata in Cristos, voi sunteti in viata in dimineata aceasta datorita unei amanari a sentintei, dar stiti voi ca din punct de vedere legal sunteti morti; stiti ca Dumnezeu va considera astfel, ca in ziua in care parintele vostru Adam a atins fructul, si cand voi insiva ati pacatuit, Dumnezeu, Judecatorul cel Vesnic v-a condamnat?  Vorbiti mult despre pozitia voastra, despre bunatatea si moralitatea voastra – dar unde sunt acestea?  Scriptura spune ca „ati si fost judecati”. Tu nu trebuie sa astepti sa fii condamnat in ziua judecatii – aceea va fi executarea pedepsei – tu „ai si fost judecat”. In momentul in care ati pacatuit, numele voastre au fost scrise in cartea neagra a dreptatii; fiecare om a fost atunci condamnat la moarte de Dumnezeu, daca nu a fost gasit un substitut pentru pacatele lui, in persoana lui Cristos.

Ce ai gandi daca ai merge la inchisoare si l-ai vedea pe acuzat stand in celula sa razand si plin de voie buna?  Ai spune, „omul acesta este nebun  fiindca este condamnat si urmeaza a fi executat; si cu toate acestea, el este bine dispus”. Ah!  Si ce nebun este omul firesc, care desi este condamnat,  traieste in distractie si voiosie!  Credeti voi ca sentinta lui Dumnezeu nu are nici o urmare?   Crezi tu ca pacatului tau, scris pe stanci cu o penita de fier, nu ii urmeaza ceva groaznic?   Dumnezeu a spus ca tu esti deja condamnat.  Daca ai putea simti acest fapt, dulcea cupa a bucuriei tale ar deveni amara; dansul tau ar inceta, rasul tau ar fi inabusit de suspin, daca ti-ai aduce aminte ca tu esti deja condamnat.  Cu totii ar trebui sa plangem, daca ne-am pune pe suflet  faptul ca in ochii lui Dumnezeu nu avem viata prin natura noastra; de fapt suntem indiscutabil condamnati; suntem socotiti morti si, in noi insine, in ochii lui Dumnezeu, suntem la fel de morti ca si cum am fi aruncati in iad chiar acum; suntem condamnati de pacat, dar inca nu suferim pedeapsa pentru el, desi ea este scrisa impotriva noastra, iar noi suntem morti din punct de vedere legal, si nici nu putem gasi viata, daca nu gasim viata legala in persoana lui Cristos; dar despre aceasta vom vorbi mai tarziu.

Dar, in afara de a fi morti din punct de vedere legal, suntem si morti spiritual.  Iar sentinta nu a fost trecuta doar in carte, ci si in inima; a intrat in constiinta; a operat asupra sufletului, ratiunii, imaginatiei, asupra intregii fiinte.  „In ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” nu s-a implinit doar in darea sentintei, ci in Adam s-a intamplat ceva.  La fel ca atunci cand intr-un anumit moment trupul acesta va muri, sangele se va opri, pulsul va inceta si plamanii nu vor mai respira, tot asa, in ziua in care Adam a mancat fructul interzis, sufletul lui a murit; imaginatia lui si-a pierdut marea putere de a se ajunge pana la lucrurile ceresti si a vedea cerul, vointa lui si-a pierdut puterea de a alege intotdeauna ce este bine, ratiunea lui si-a pierdut toata capacitatea de a judeca intre bine si rau cu hotarare si infailibilitate, desi s-a pastrat ceva in constiinta; memoria i-a devenit patata, predispusa la a retine lucruri rele si a lasa lucrurile drepte spre uitare; orice putere a lui a incetat, in raport cu vitalitatea sa morala.  Bunatatea era vitalitatea fortelor lui – aceasta s-a indepartat.  Virtutea, sfintenia, integritatea – acestea reprezentau viata omului; dar cand acestea nu au mai existat, omul a devenit mort.  Iar acum, in ce priveste lucrurile spirituale, voi sunteti „morti in greselile si in pacatele voastre”. Si sufletul este tot atat de mort in omul firesc, pe cat este un corp asezat in mormant; el este fara indoiala mort – nu doar metaforic, fiindca Pavel nu vorbeste in metafore atunci cand afirma „Voi erati morti in greselile si in pacatele voastre” si „macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata  impreuna cu Cristos (prin har sunteti mantuiti)”.

Dar, dragi ascultatori, as dori sa pot predica inimilor dumneavoastra despre acest subiect.  A fost destul de neplacut cand am descris moartea ca fiind socotita asupra tuturor; dar acum vorbesc despre moarte ca avand loc cu adevarat in inimile voastre.  Acum nu mai sunteti ce ati fost odata; nu mai sunteti ce ati fost in Adam, nu sunteti nici macar asa cum ati fost creati.  Omul a fost facut curat si sfant.  Voi nu sunteti fiintele perfecte asa cum se lauda unii; sunteti total cazuti, v-ati departat de pe cale, ati devenit depravati si murdari.  Oh!  Nu ascultati cantecul de sirena al acelora care va vorbesc despre demnitatea voastra morala si despre marea voastra putere in ce  priveste mantuirea.  Nu sunteti perfecti; acel mare cuvant „ruina” va este scris pe inimi; si moartea este imprimata pe duhul vostru.

Sa nu crezi, oh, omule moral, ca tu vei putea sta inaintea lui Dumnezeu prin moralitatea ta, fiindca tu nu esti decat un corp imbalsamat in legalism, un cadavru invesmantat in haine fine, dar putred in fata lui Dumnezeu.  Si sa nu crezi tu, posesor al unei religii firesti, ca prin propria-ti putere poti fi primit inaintea lui Dumnezeu.  Oh, omule!  Tu esti mort!  Poti aranja un mort cat vrei de frumos, si nu ar fi decat o solemna bataie de joc.  Sa luam ca exemplu regina Cleopatra – puneti-i coroana pe cap, imbracati-o in vesmintele regale,  asezati-o pe tron; si cu toate acestea, ce fior rece te strabate atunci cand treci pe langa ea.  Ea este frumoasa acum, chiar si moarta – dar ce oribil este sa stai alaturi de o persoana moarta, fie ea chiar o regina onorata pentru frumusetea ei maiestuoasa!  Si tu poti fi maiestuos in frumusetea si bunatatea ta, poti fi amiabil si simpatic; iti pui coroana sinceritatii pe cap, si porti toate vesmintele integritatii, oh, omule, dar daca nu te-a inviat Dumnezeu, daca Duhul nu a lucrat la sufletul tau, tot asa cum un cadavru rece iti este tie respingator, la fel de respingator esti tu in ochii lui Dumnezeu.  Tu nu ai alege sa traiesti alaturi de un cadavru care sa stea la masa cu tine; nici lui Dumnezeu nu-i place ca tu sa fii in fata Sa.  El este maniat pe tine in fiecare zi fiindca tu esti in pacat – tu esti mort.  Oh, crede aceasta; mediteaza la acest fapt; insuseste-ti-l fiindca nimic nu este mai adevarat decat faptul ca tu esti mort, atat spiritual cat si legal.

Al treilea fel de moarte este sfarsitul celorlalte doua.  Este moartea vesnica.  Este executarea sentintei legale; este sfarsitul mortii spirituale.  Moartea vesnica este moartea sufletului; are loc dupa ce trupul a fost pus in mormant, dupa ce sufletul s-a departat de la el.  Daca moartea legala este groaznica, aceasta se datoreaza consecintelor sale; iar daca moartea spirituala este cumplita, aceasta se datoreaza urmarilor sale.  Cele doua feluri de moarte despre care am vorbit sunt radacinile, iar moartea care va urma este floarea acestora.

Oh!  Daca as avea cuvinte sa pot incerca in aceasta dimineata sa va descriu ce este moartea vesnica.  Sufletul vine in fata Creatorului sau; se deschide cartea; se pronunta sentinta; cuvintele „departati-va, blestematilor” – zguduie universul si face ca stelele sa se intunece la incruntarea Creatorului; iar sufletul se departeaza spre adanc, unde va locui impreuna cu altii in moartea vesnica.  Oh!  Si ce groaznica este conditia lui acum!  Patul sau este un pat de flacari; peisajele pe care le vede sunt scene de crime, care ii inspaimanta duhul; sunetele pe care le aude sunt tipete stridente, gemete, suspine, vaiete; tot ce cunoaste trupul sunt chinurile unor mizerabile dureri!  Are un vaiet de nedescris, o mizerie totala.  Sufletul priveste in sus.  Speranta a murit, nu mai exista.  Priveste in jos cu groaza si teama; sufletul ii este cuprins de remuscari.  Priveste in dreapta – zidurile de netrecut ale mortii il tin inauntrul granitelor torturii.  Priveste in stanga – iar acolo, meterezele in flacari interzic scara de scapare chiar si doar a unei presupuneri visatoare de evadare.  Priveste inlauntrul sau, cautand acolo mangaiere, dar in suflet i-a intrat un vierme care il roade.  Priveste de jur-imprejur – nu are nici un prieten care sa-l ajute, pe nimeni care sa il mangaie, ci doar o multime de izvoare ale suferintei.  Nu cunoaste speranta eliberarii; aude cheia vesnica a destinului intorcandu-se in incuietoarea groaznicei sale celule si l-a vazut pe Dumnezeu luand acea cheie si azvarlind-o in adancimile vesniciei pentru a nu mai fi gasita niciodata.  Nu mai spera; nu cunoaste scapare; nu crede in eliberare; isi doreste moartea; dar moartea este un dusman prea mare pentru a fi acolo; asteapta ca non-existenta sa il inghita, dar aceasta moarte vesnica este mai rea decat distrugerea.  Isi doreste exterminarea la fel cum cel care trudeste isi doreste Sabatul; doreste sa fie inghitit de nimicnicie tot asa cum un sclav la galere tanjeste dupa libertate, libertate care nu vine – el este mort pentru totdeauna.  Dupa ce vesnicia se va roti de o multime de ori in ciclurile sale vesnice, tot mort va fi.  „Totdeauna” nu cunoaste sfarsit; vesnicia nu poate fi inteleasa decat in vesnicie.  Sufletul inca va avea scris deasupra capului „esti condamnat pentru totdeauna”. Aude urlete continue; vede flacari de nestins; cunoaste dureri totale; aude o sentinta care se rostogoleste nu ca tunetul de pe pamant care este redus la tacere imediat – ci mai tare, si mai tare, zguduind ecourile vesniciei – facand ca mii de ani sa tremure din nou de tunetul infiorator al vocii sale cumplite – „Departati-va!  Departati-va!  Departati-va!  Blestematilor!” Aceasta este moartea vesnica.

In al doilea rand, IN CRISTOS ISUS ESTE VIATA, fiindca spune: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!” Nu exista viata in Dumnezeu Tatal pentru un pacatos; nu exista viata in Dumnezeu Duhul pentru un pacatos fara Isus.  Viata unui pacatos este in Cristos.  Daca iei pe Tatal separat de Fiul, desi isi iubeste alesii si hotaraste ca ei sa traiasca, totusi, viata nu este decat in Fiul Sau.  Daca iei pe Dumnezeu Duhul separat de Isus Cristos, desi Duhul este acela care ne da viata spirituala, totusi, aceasta viata este in Cristos, in Fiul.  Nu indraznim, si nu putem, in primul rand, cere viata spirituala nici de la Dumnezeu Tatal si nici dela Dumnezeu Duhul.  Primul lucru pe care suntem calauziti sa il facem atunci cand Dumnezeu ne scoate din Egipt este sa mancam Pastele – primul lucru. Acesta ne arata ca modul prin care primim viata este hranindu-ne cu trupul si sangele Fiului lui Dumnezeu; traind in El, increzandu-ne in El, crezand in harul si puterea Lui

Al doilea gand al nostru a fost acesta: exista viata in Cristos.  Va vom arata ca exista trei feluri de viata in Cristos, tot asa cum exista trei feluri de moarte.

In primul rand, exista viata legala in Cristos.  Tot asa cum fiecare om, in Adam, prin natura sa pacatoasa a primit o sentinta de condamnare in momentul pacatului lui Adam, si in special in momentul primei sale faradelegi, la fel si eu, daca sunt credincios, si tu, daca te increzi in Cristos, am primit o sentinta legala de achitare prin ceea ce a facut Isus Cristos.  Oh, pacatosule condamnat!  Tu poate stai in aceasta dimineata deja condamnat, ca un intemnitat; dar inainte de a se sfarsi aceasta zi, tu poti fi la fel de fara vina ca si ingerii de sus.  Exista viata legala in Cristos, si binecuvantat fie Dumnezeu, unii dintre noi se bucura de ea! Noi stim ca pacatele noastre ne sunt iertate fiindca Cristos a suferit pedeapsa pentru ele; stim ca niciodata nu vom fi pedepsiti noi insine, fiindca Cristos a suferit in locul nostru.  Pastele a fost jertfit pentru noi; pragul si usiorii usii au fost stropiti, iar ingerul distrugator nu ne va putea atinge niciodata.  Pentru noi nu exista iad, desi acesta arde cu o flacara teribila.  Chiar daca este pregatit din vesnicie, chiar daca sunt gramezi de lemne si mult fum, noi nu vom ajunge niciodata acolo – Cristos a murit pentru noi, in locul nostru.  Dar daca sunt instrumente de tortura cumplita acolo?   Dar daca exista acolo o sentinta care produce cele mai groaznice reverberatii de tunet?  Totusi, nici instrumentele de tortura, nici carcerele subterane, nici tunetul nu sunt pentru noi!  In Cristos Isus noi suntem acum eliberati.  „ACUM, dar, nu este nici o osandire pentru cei ce sunt in Cristos Isus, cari nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului.”

Pacatosule!  Esti tu condamnat din punct de vedere legal in aceasta dimineata?   Simti tu asta?  Atunci permite-mi sa-ti spun caci credinta in Cristos iti va da cunostinta achitarii tale legale.  Preaiubitilor, faptul ca suntem condamnati pentru pacatele noastre nu este o simpla idee, ci o realitate. De asemenea, faptul ca suntem achitati nu este o simpla idee, ci o realitate. Un om pe cale de a fi executat, daca primeste o iertare completa ar simti-o ca pe o realitate mareata.  Ar spune: „Am o achitare deplina, nimeni nu se poate atinge de mine acum.”  Exact asa ma simt si eu.

 

„Acum, eliberat de pacat, ma duc oriunde

Sangele Mantuitorului este iertarea mea deplina

Multumitor, ma asez la picioarele Lui dragi

Ca pacatos mantuit imi arat recunostinta.”

 

Fratilor, noi am primit viata legala in Cristos, o astfel de viata legala pe care nu o putem pierde.  Sentinta a fost odata impotriva noastra – acum, ea a fost data pentru noi.  Este scris: „ACUM, DAR, NU ESTE NICI O OSANDIRE”, si acel „acum” va fi la fel de bun pentru mine peste cincizeci de ani, cum este si acum. Oricat timp am trai, tot va ramane scris: „Acum, dar, nu este nici o osandire pentru cei ce sunt in Cristos Isus.”

Apoi, in al doilea rand, exista viata spirituala in Cristos Isus.  Asa cum omul este mort spiritual, Dumnezeu are viata spirituala pentru el, fiindca nu exista nici o necesitate care sa nu fie suplinita de Isus, nu exista nici un gol in inima pe care Cristos sa nu-l poata umple; nu exista nici o pustie pe care El nu o poate popula, nici un desert pe care sa nu poata sa-l infloreasca precum trandafirul.  Oh, voi, pacatosi morti, morti spirituali, exista viata in Cristos Isus, fiindca noi am vazut – da, acesti ochi au vazut – mortii traind din nou; l-am cunoscut pe omul al carui suflet era complet corupt cautand, prin puterea lui Dumnezeu, neprihanirea; am cunoscut pe omul ale carui ganduri erau firesti, ale carui pofte erau mari, ale carui pasiuni erau puternice, deodata, printr-o putere irezistibila din ceruri consacrandu-se pentru Cristos si devenind un copil al lui Isus.  Stim ca este viata in Cristos Isus, viata spirituala; chiar mai mult, noi, in sinea noastra, am simtit ca exista viata spirituala.  Ne putem bine aduce aminte cum stateam in casa de rugaciune, la fel de morti ca scaunul pe care stateam.  Am ascultat mult glasul Evangheliei, dar fara rezultat, cand deodata, ca si cum urechile noastre ar fi fost deschise de degetele vreunui inger puternic, a intrat o voce in inima noastra. Am crezut ca l-am auzit pe Isus spunand: „Cel ce are urechi de auzit, sa auda.” O mana irezistibila s-a pus pe inima noastra si ne-a smuls o rugaciune din ea. Niciodata nu ne-am mai rugat asa.  Am strigat: „Doamne, ai mila de mine, pacatosul!”

Unii dintre noi am simtit mai multe luni o mana apasandu-ne, ca si cum am fi fost stransi intr-o nicovala, iar sufletele noastre au sangerat stropi de suferinta. Acea stare de mizerie era semnul unei vieti ce avea sa vina.  Persoanele ce se ineaca nu simt durerea ca atunci cand sunt aduse inapoi la viata.  Oh!  Noi resimtim acele dureri, acele gemete, acea lupta vie pe care a dus-o sufletul nostru cand a venit la Cristos.  Ah!  Putem resimti primirea vietii noastre spirituale la fel de usor cum ar putea resimti cineva invierea sa din mormant.

Putem presupune ca Lazar si-a amintit de invierea sa, desi poate nu toate detaliile.  Asa si noi, desi am uitat o mare parte, ne aducem aminte cum ne-am predat lui Cristos.  Putem spune oricarui pacatos mort, ca este viata in Cristos Isus, nu conteaza cat este de putred in mormantul sau.  Acela care l-a inviat pe Lazar ne-a inviat si pe noi; si El iti poate spune chiar tie: „Lazare, iesi afara!”

In al treilea rand, exista viata vesnica in Cristos Isus.  Oh, si daca moartea vesnica este teribila, viata vesnica este binecuvantata; fiindca El a spus: „acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi.” „Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca sa vada slava Mea.” „Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri.” Orice Arminian care ar trebui sa predice din acel text trebuie sa faca o multime de schimonosiri; nu ar putea niciodata spune intregul adevar fara a-l inconjura in mister.  Viata vesnica – nu o viata pe care sa o piarda, ci viata vesnica.  Daca prin Adam mi-am pierdut viata, prin Cristos am castigat-o; daca eu m-am pierdut pentru vecie, in Isus Cristos m-am gasit pe vecie.  Viata vesnica!  Oh, ce gand binecuvantat!  Ochii nostri vor straluci de bucurie iar sufletele noastre vor arde de extaz la gandul ca avem viata vesnica.  Stingeti-va stele!  Dumnezeu sa-si puna degetul pe voi – dar sufletul meu va trai in fericire si bucurie.  Intuneca-te, o, soare!  Dar ochii mei „vor vedea pe Imparat in stralucirea Lui” cand ochiul tau nu va mai face pamantul verde sa rada.  Si luna, prefa-te in sange!  Dar sangele meu nu va fi niciodata preschimbat in nimicnicie; acest duh va exista cand tu vei inceta a mai fi.  Si tu lume mare!  Tu poti disparea asa cum dispare intr-o clipa spuma valului!  Dar eu am viata vesnica.  Oh, timpule!  Tu poti vedea munti uriasi murind si fiind ascunsi in mormintele lor; tu poti vedea stelele ca niste smochine prea coapte cazand din pom, dar duhul meu niciodata nu-l vei vedea mort, niciodata.

 

 

III.  Aceasta ne aduce la cel de-al treilea punct al nostru, VIATA VESNICA ESTE DATA TUTUROR CELOR CARE VIN.  Niciodata nu a existat vreun om care sa vina la Cristos pentru viata vesnica, legala sau spirituala si, intr-un anume sens, sa nu o fi primit deja.  Iar apoi i s-a dovedit ca a primit-o imediat dupa ce a venit.  Sa luam unul sau doua texte – „De aceea si poate sa mantuiasca in chip desavarsit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” Oricine vine la Cristos va afla ca El poate sa il mantuiasca – nu capabil sa il mantuiasca putin, sa-l elibereze de cateva pacate, sa-l pazeasca de o incercare mica, sa il tina o scurta vreme si apoi sa il lase – ci capabil sa il mantuiasca total de pacatul sau, de toate incercarile sale, de cele mai adanci intristari, pe toata durata existentei sale.  Cristos spune tuturor celor care vin la El „vino, sarmane pacatos, nu trebuie sa te intrebi daca am puterea sa te mantuiesc.  Eu nu te intreb cat de departe ai mers in pacat; Eu am puterea sa te mantuiesc in chip desavarsit pe vecie.” Si nimeni pe pamant nu poate trece dincolo de desavarsirea lui Dumnezeu.

Acum, un alt text: „pe cel ce vine la Mine (observati ca promisiunile sunt aproape intotdeauna adresate celor care vin), nu-l voi izgoni afara.” Oricine vine va gasi usa casei lui Cristos deschisa – si usa inimii Lui deschisa.  Oricine vine – spun aceasta in cel mai larg sens – va descoperi caci Cristos are mila de El.  Cea mai mare absurditate din lume este sa doresti sa ai o evanghelie mai larga decat cea de pe paginile Scripturii.  Eu predic ca oricine crede va fi mantuit – ca oricine vine va gasi indurare.  Oamenii ma intreaba: „Dar sa presupunem ca vine cineva care nu a fost ales, va fi mantuit?” Du-te si presupune nonsensuri, ca eu nu o sa-ti dau un raspuns.  Daca cineva nu este ales, el nu va veni niciodata.  Atunci cand vine avem dovada sigura ca este ales.  Cineva spune: „sa presupunem ca vine cineva la Cristos care nu a fost chemat de Duhul.” Opreste-te, frate, aceasta este o presupunere pe care nu ai dreptul sa o faci, fiindca asa ceva nu se poate intampla; o spui doar ca sa ma prinzi, dar deocamdata nu poti sa o faci.  Eu spun ca orice om ce vine la Cristos va fi mantuit.  O spun ca si Calvinist, sau ca  hiper-Calvinist, la fel de limpede ca tine.  Eu nu am o Evanghelie mai ingusta decat tine; ci Evanghelia mea este pe o temelie solida, in timp ce a ta este zidita doar pe nisip si putrefactie.  „Oricine vine va fi mantuit, fiindca nimeni nu vine la Mine daca nu-l atrage Tatal.”

„Dar”, spune cineva, „sa presupunem ca intreaga lume ar veni, i-ar primi Cristos pe toti?” Cu siguranta, daca toti ar veni; dar ei nu vor veni.  Iti spun ca toti cei ce vin – chiar daca ar fi la fel de rai ca demonii, Cristos i-ar primi; daca tot pacatul si mizeria ar curge in inimile lor ca intr-o canalizare comuna a intregii lumi, Cristos i-ar primi.  Altul spune, „Vreau sa stiu despre restul oamenilor.  Pot merge sa le spun ca Isus Cristos a murit pentru fiecare dintre ei?   Pot eu spune – exista neprihanire pentru fiecare din voi, exista viata pentru fiecare din voi?” Nu, nu poti.  Poti spune – exista viata pentru fiecare om care vine.  Dar daca spui ca exista viata pentru cei care nu cred, tu le spui o minciuna periculoasa.  Daca le spui ca Isus Cristos a fost pedepsit pentru pacatele lor si totusi ei vor fi nemantuiti, tu spui intentionat un neadevar.  Sa gandesti ca Dumnezeu L-a pedepsit pe Cristos si ii va pedepsi si pe ei – eu ma mir de indrazneala cu care spui aceasta nerusinare!  Un om bun predica odata ca in ceruri erau harfe si coroane pentru toata adunarea sa; si apoi spunea in cea mai solemna maniera: „Dragi prieteni, sunt multi pentru care au fost pregatite aceste lucruri, dar care nu vor ajunge acolo.” De fapt, el a nascocit cea mai trista poveste pe care o putea nascoci; dar va spun pentru cine ar fi trebuit el sa planga – ar fi trebuit sa planga pentru ingerii din ceruri si pentru toti sfintii, fiindca ce a spus el ar strica cerul in intregime.

Stiti ca atunci cand va intalniti impreuna cu toata familia, daca ati pierdut un frate, iar locul sau este gol spuneti: „Noi intotdeauna ne-am bucurat de aceste intruniri familiale, dar cineva lipseste acum – sarmanul de el, nu mai este printre noi!” Ganditi-va ca ingerii ar spune: „Ah, cerul este minunat, dar nu ne place sa vedem acolo toate acele coroane acoperite cu panze de paianjen; nu putem suporta acea strada nelocuita; nu putem privi acele tronuri goale.” Iar apoi, sarmane suflete, ar putea incepe sa vorbeasca intre ei si sa spuna „nici unul dintre noi nu este in siguranta aici, fiindca promisiunea a fost – „Eu dau oilor Mele viata vesnica”, si multi din cei carora Dumnezeu le-a dat viata vesnica sunt in iad; exista un numar pentru care Cristos si-a dat viata pentru ca ei sa nu arda in Adanc, iar daca ei pot fi trimisi acolo, atunci si noua ni se poate intampla la fel.  Daca nu ne putem increde intr-o promisiune, nu ne putem increde nici in cealalta.” Si asa, cerul si-ar pierde temelia si ar cadea.  Pleaca de aici cu evanghelia ta fara sens!  Dumnezeu ne da o Evanghelie sigura si solida, cladita pe faptele si relatia legamantului, pe scopuri vesnice si impliniri sigure.

 

 

  1. Si astfel ajungem la cel de-al patrulea punct. PRIN NATURA SA, NICI UN OM NU VINE LA CRISTOS, fiindca textul spune: „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!” Eu afirm cu tarie, din textul meu, pe baza autoritatii Scripturii, ca voi nu veti veni la Cristos ca sa aveti viata.Va spun ca v-as putea predica o vesnicie, as putea imprumuta talentele oratorice ale lui Demostene sau cele ale lui Cicero, dar voi nu veti veni la Cristos.  V-as putea implora in genunchi, cu lacrimi in ochi, aratandu-va ororile iadului si bucuriile cerului, puterea lui Cristos si propria voastra conditie pierduta, dar nici unul dintre voi nu ati veni la Cristosprin voi insiva, daca Duhul care era asupra lui Cristos nu v-ar atrage.  Pentru toti oamenii este valabil adevarul ca in starea lor fireasca nu vor veni la Cristos.

Dar mi se pare ca aud un alt palavragiu punand intrebarea: „Dar nu puteau ei veni daca ar fi dorit?” Prietene, tie iti voi da raspunsul alta data.  Nu aceasta este intrebarea in aceasta dimineata.  Acum discutam daca ei vor, nu daca pot.  Veti observa ca oridecateori vorbiti despre vointa libera, sarmanul Arminian, dupa doua secunde incepe sa vorbeasca despre capacitatea umana, si astfel amesteca doua subiecte care ar trebui sa fie separate.  Noi nu vom trata doua subiecte in acelasi timp.  Refuzam sa ne luptam cu doi deodata, daca doriti.  In alta zi vom predica din acest text – „Nimeni nu poate veni daca nu il atrage Tatal.” Dar acum vorbim numai de vointa; si este clar ca oamenii nu vin la Cristos pentru a avea viata.

Putem dovedi acest fapt din multe texte ale Scripturii, dar vom lua doar o singura pilda.  Va aduceti aminte de pilda imparatului care a pregatit o cina pentru fiul sau si i-a invitat pe multi sa vina; boii si viteii ingrasati au fost taiati si a trimis mesagerii sa-i cheme pe multi la cina.  Au venit ei la cina?   Ah, nu; dar cu totii, intr-o singura voce, au inceput sa se scuze.  Unul a spus ca s-a casatorit si de aceea nu putea veni, desi ar fi putut-o aduce si pe sotie cu el.  Altul a cumparat niste boi pentru jug si s-a dus sa ii incerce; dar cina era noaptea iar el nu putea sa ii incerce pe intuneric.  Altul a cumparat o bucata de pamant si voia sa o vada; dar nu cred ca s-a dus sa o vada cu un felinar.  Cu totii s-au scuzat si nu au vrut sa vina.  Imparatul era hotarat sa aiba cina; asa ca a spus „Iesi la drumuri si la garduri, si pe cei ce-i vei gasi” invita-i – stop!  Nu invita-i – „sileste-i sa intre”; fiindca nici chiar cei mai saraci nu ar fi venit niciodata daca nu ar fi fost siliti.

Sa luam o alta pilda: cineva a avut o vie; la vremea roadelor si-a trimis unul din slujitori pentru a-si lua chiria.  Ce au facut ei cu el?   L-au batut pe rob.  A trimis un altul; si ei l-au omorat cu pietre.  A trimis un altul, iar ei l-au omorat si pe acesta.  La urma si-a zis: „Le voi trimite pe fiul meu, pe el il vor cinsti.” Dar ce au facut ei?   Au spus: „Iata mostenitorul, veniti sa il ucidem si sa il aruncam afara din vie.” Si asa au facut.  La fel se intampla cu toti oamenii in firea lor.  A venit Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii L-au respins.  „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!”

Ar necesita prea mult timp pentru a mai aduce si alte dovezi din Scriptura.  Totusi, vom face referire la marea doctrina a caderii.  Oricine crede ca vointa omului este complet libera si ca poate fi mantuit prin ea nu crede caderea.  Asa cum v-am spus uneori, putini predicatori „crestini” cred in intregime doctrina caderii, ei crezand ca atunci cand Adam a cazut, el si-a rupt degetul mic, si nu gatul, spre ruina intregii sale rase.  Preaiubitii mei, la cadere, omul si-a rupt fiecare os.  Nici o putere a lui nu a ramas nestirbita; toate au fost sfaramate, pervertite si patate; la fel ca un mare templu, stalpii pot exista, coloanele si pilastrele pot fi acolo; dar toate au fost distruse, chiar daca unele si-au pastrat forma si pozitia.  Constiinta omului poate retine uneori mare parte din sensibilitate – dar totusi este cazuta.  La fel, vointa nu este scutita.  Si ce daca este „Domnul Sufletului omului” asa cum o numeste Bunyan?  – Domnul acesta greseste.  Domnul Vointa-Puternica intotdeauna gresea.

Natura voastra cazuta a fost stricata; vointa voastra, printre altele,  s-a departat total de Dumnezeu.  Dar va spun care este cea mai buna dovada a acestui fapt; este mareata realitate ca niciodata nu ati intalnit in viata voastra un crestin care sa spuna ca el a venit la Cristos fara ca Cristos sa vina la el.

Ati auzit o multime de predici Arminiene, indraznesc sa spun; dar nu ati auzit niciodata o rugaciune Arminiana – fiindca sfintii in rugaciune sunt ca unul singur in cuvant, fapta si gand.  Un Arminian pe genunchi s-ar ruga disperat, ca un Calvinist.  El nu se poate ruga despre vointa libera; nu mai este loc pentru ea. Imaginati-va cum ar suna o astfel de rugaciune: „Doamne, iti multumesc ca nu sunt ca si acei sarmani Calvinisti increzuti.  Doamne, am fost nascut cu o vointa libera glorioasa; am fost nascut cu puterea prin care ma pot intoarce singur la Tine; am profitat de  harul meu.  Daca toata lumea ar face la fel cu harul lor asa cum am facut eu, toti ar putea fi mantuiti.  Doamne, stiu ca Tu nu ne influentezi sa vrem, daca noi nu vrem.  Tu dai har tuturor; unii nu profita de el, dar eu nu sunt asa.  Sunt multi care vor merge in iad si care au fost cumparati cu sangele lui Isus ca si mine; si ei au primit Duhul Sfant la fel ca mine; au avut o sansa la fel de mare si au fost binecuvantati la fel ca mine.  Nu harul tau ne-a facut diferiti; stiu ca a contat mult, dar eu am luat decizia; m-am folosit de ce mi s-a dat in vreme ce altii nu au facut asa – aceasta este diferenta dintre mine si ei.”

Aceea este o rugaciune a diavolului, fiindca nimeni altcineva nu s-ar ruga asa.  Ah!  Atunci cand predica si vorbesc in cuvinte bine cantarite, se poate sa fie doctrina gresita; dar cand ajung la rugaciune adevarul iese la iveala; nu se pot abtine.  Daca un om vorbeste in cuvinte bine cantarite, poate vorbi corect gramatical; dar cand vorbeste repede, vechile regionalisme ale zonei sale in care s-a nascut ies la iveala.

Te intreb din nou, ai intalnit vreodata un crestin care sa spuna: „Am venit la Cristos fara puterea Duhului?” Daca ai intalnit un astfel de om, poti sa-i spui fara ezitare: „Domnule draga, eu cred asta intru totul – si mai cred ca ati plecat de acolo tot fara puterea Duhului, si ca nu cunoasteti nimic despre asa ceva, si vad ca sunteti plin de fiere amara, si in lanturile faradelegii.” Aud oare vreun crestin zicand: „L-am cautat pe Isus inainte ca El sa ma caute pe mine; eu am venit la Duhulsi nu Duhul la mine?” Nu, dragii mei; suntem obligati, fiecare dintre noi, sa ne punem mana pe inima si sa spunem –

 

„Harul m-a invatat a ma ruga

Si mi-a facut ochii sa planga

Harul m-a pastrat pana in asta zi

Si nu ma va lasa.”

 

Exista cineva aici – unul singur – barbat sau femeie, tanar sau batran care sa poata spune „Eu l-am cautat pe Dumnezeu inainte ca El sa ma caute pe mine?” Nu; chiar si voi, ce sunteti putin Arminieni, veti canta –

 

„Il iubesc pe Isus –

Ca-ntai El m-a iubit.”

 

Apoi, inca o intrebare.  Nu vedem noi, chiar si dupa ce am venit la Cristos, ca sufletul nostru nu este liber, ci ca este pastrat in Cristos?  Nu vedem momente, chiar acum, cand „a vrea” nu este de partea noastra?   Exista o lege in madularele noastre care lupta impotriva legii mintii.  Acum, daca cei vii spiritual simt ca vointa lor este contrara lui Dumnezeu ce putem spune despre omul „mort in greseli si pacate”? Ar fi o absurditate de necrezut sa ii pui pe cei doi la acelasi nivel; si ar fi chiar mai absurd sa il pui pe cel mort in fata celui viu.  Nu; textul este adevarat, experienta ni l-a insemnat in inimi.  „Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!”

Trebuie sa iti spunem motivele pentru care oamenii nu vin la Cristos.  Primul este ca nici un om nu gandeste in fire ca Il vrea pe Cristos.  Prin natura lui, omul nu gandeste ca are nevoie de Cristos; crede ca are haina propriei neprihaniri, ca este bine imbracat, ca nu este gol, ca nu are nevoie de sangele lui Cristos ca sa-l spele, ca nu este negru sau stacojiu si nu are nevoie de har pentru a fi curatat.  Nici un om nu-si cunoaste nevoia pana cand Dumnezeu nu i-o arata; iar daca Duhul Sfant nu descopera nevoia de iertare nici un om nu va cauta iertarea.  Il pot predica pe Cristos pe vecie, dar daca nu simti ca Il vrei pe Cristos niciodata nu vei veni la El.  Un farmacist ar putea avea o farmacie buna, dar nici un om nu va veni sa-i cumpere medicamentele pana cand nu simte ca are nevoie de ele.

Urmatorul motiv este ca oamenilor nu le place modul prin care Cristos ii mantuieste.  Cineva spune: „Nu-mi place fiindca ma face sfant; daca m-a mantuit, atunci nu mai pot bea si injura.” Altul spune: „Mi se cere sa fiu asa de fidel si sa am o viata asa de curata, iar mie imi place sa fiu putin mai liber.” Altuia nu-i place fiindca aceasta este asa de umilitoare; nu-i place fiindca „poarta cerului” nu este destul de inalta pentru nasul lui, si nu-i place sa se aplece.  Acesta este motivul principal pentru care nu veti veni la Cristos, fiindca la El nu puteti ajunge cu nasul pe sus; fiindca Cristos va face sa va aplecati atunci cand veniti la El.  Altuia nu-i place ca harul sa fie de la inceput pana la sfarsit.  „Oh!” spune el, „daca as putea avea si eu putina cinste.” Dar atunci cand aude caci Cristos este ori totul, ori nimic, doar Cristos sau deloc, el spune, „Nu voi veni” si se intoarce si pleaca.  Ah, pacatosi mandri, voi nu veti veni la Cristos. Ah, pacatosi nestiutori, voi nu veti veni la Cristos fiindca nu cunoasteti nimic despre El.  Si acesta este cel de-al treilea motiv.

Oamenii nu stiu ce pretios este, fiindca daca ar fi stiut, ar fi venit la El.  De ce nu s-au dus navigatorii in America inainte de Columb?  Deoarece ei nu credeau ca America exista.  Columb a avut credinta si de aceea a plecat.  Cel care are credinta in Cristos vine la El.  Dar tu nu-L cunosti pe Isus; multi dintre voi nu I-ati vazut niciodata frumoasa Sa fata; niciodata n-ati vazut ce bun este sangele Sau pentru un pacatos, ce mareata este ispasirea Sa; si ce suficiente sunt meritele Sale.  De aceea, „voi nu vreti sa veniti la El”.

Ah, dragi ascultatori, ultimul meu gand este unul solemn.  Am predicat ca voi nu vreti sa veniti.  Dar unii vor spune, „este pacatul lor daca nu vin”. ASA ESTE.  Nu veti veni si de aceea vointa voastra este una pacatoasa.  Unii cred ca atunci cand predicam aceasta doctrina impiedicam oamenii sa vina la Cristos, dar nu este asa.  Noi nu spunem ca aceasta a facut parte din natura originala a omului, ci a fost parte din natura sa cazuta.  Pacatul a fost acela care te-a adus in aceasta conditie in care nu vrei sa vii.  Daca nu ai fi cazut, ai veni la Cristos in clipa in care ti s-ar fi predicat prima data; dar nu vii datorita pacatoseniei si nelegiuirii tale.  Oamenii se scuza fiindca au o inima rea.  Aceasta este cea mai nefondata scuza din lume.  Jaful si furtul nu vin dintr-o inima rea?  Sa presupunem ca un hot ar spune judecatorului: „Nu am putut sa ma abtin, am avut o inima rea.” Ce i-ar spune judecatorul?   „Nemernicule!  Daca inima ta este rea, atunci iti voi face pedeapsa mai grea fiindca esti cu adevarat un ticalos.  Scuza ta nu este buna de nimic.” Dar Tu care esti Atotputernic „razi de ei, Tu Iti bati joc de toate neamurile”.  Noi nu predicam aceasta doctrina pentru a va scuza, ci pentru a va smeri.  Posesia unei naturi rele este atat din vina mea cat si din cauza teribilei caderi a lui Adam.

Exista un pacat care ii va invinui intotdeauna pe oameni; cand nu vor sa vina la Cristos, pacatul este cel care ii tine la distanta.  Cel care nu predica asa, mi-e teama ca nu Ii este credincios nici lui Dumnezeu, nici constiintei sale.  Mergeti acasa cu acest gand: „Prin fire sunt asa de depravat ca nu voi vrea sa vin la Cristos, iar acea rautate a naturii mele este pacatul meu.  Datorita lui, eu merit sa fiu trimis in iad.” Iar daca acest gand folosit de Duhul nu te umileste, nici un alt gand nu va reusi.  In aceasta dimineata nu am predicat inaltand natura umana, ci umilind-o.  Dumnezeu sa ne smereasca pe toti.  Amin.

Traducere şi adaptare de Iosif Raul Enyedi

 

 

1 Porecla celor care cred doctrinele harului, a nu fi confundati cu urmasii lui Calvin – n. ed.

Daniel Chamberlin-„Un portret al lui Dumnezeu.”

Printre primele cărţi publicate la Editura Gratia Dei din Cluj-Napoca se numără volumul Un portret al lui Dumnezeu (trad. Ruben Bucoiu), ce reprezintă un rezumat al tratatului Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu, scris de teologul puritan Stephen Charnock (1628 – 1680).

Pastorul Daniel Chamberlin a lucrat câţiva ani la realizarea acestui sumar al lucrării originale ce cuprinde 1100 de pagini. Într-un stil simplu şi succint, dar entuziast şi provocator, cartea zugrăveşte un portret al Dumnezeului etern, aşa cum ni se dezvăluie El în Cuvântul Său, Biblia. Frumuseţea şi perfecţiunea lui Dumnezeu reies pagină după pagină, pe măsură ce privim spre unicitatea, puterea, sfinţenia, suveranitatea, bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu. Pe lângă informaţiile specifice, autorul ne arată cum fiecare atribut al lui Dumnezeu ne oferă mângâiere în momentele grele ale vieţii şi cum ne provoacă să ne asemănăm tot mai mult cu El în caracterul nostru.

Redăm un fragment din capitolul 14 „Răbdarea lui Dumnezeu”, fragment care pune în evidenţă profunzimea gândirii teologice a lui Charnock:

Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este diferită de bunătatea şi îndurarea Lui.Îndurarea se uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos; răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată. Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerciţiu al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată răbdarea.

Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe vreo slăbiciune a Lui. Nu înseamnă că El este incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui. El vede şi ia în considerare fiecare păcat şi El va pune omului totul sub ochi (Psalmul 50:21).

Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut. Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice moment.

Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Proverbe 16:32). Dumnezeu are o asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argument mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Romani 9:22). Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are decât în mânia Lui.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu este găsită în moartea lui Hristos. Acest lucru este evident pentru că Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi. I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Hristos nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre Hristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (2 Petru 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în Hristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât în Hristos. Venirea lui Hristos a fost motivul răbdării lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de El este motivul răbdării Lui de acum. Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, ameninţarea lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi moartea lui Adam.

Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să piară (2 Petru 3:9 – şi are o îndelungă răbdare faţă de noi,adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui Hristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt în stăpânirea Tatălui (Fapte 1:7). Dreptatea are înaintea întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.

Cartea poate fi comandată de aici sau prin telefon (0723023285 sau 0721262013).

https://emsal.wordpress.com/author/emsal/