EFESENI cap.6

Efeseni 6

Efeseni 6

 

Grup studiu

,,Mărețul Har”

 

 

v.1τα τεκνα υπακουετε τοις γονευσιν υμων εν κυριω τουτο γαρ εστιν δικαιον

Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, pentru că aceasta este drept.

 

– Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri. De la acest verset, apostolul Pavel, se adresează copiilor fraților credincioși din Efes. Expresia copii în greacă, este τέκνα (tekna), cuvânt folosit pentru copiii de toate vârstele. Sensul cuprinde copiii de la aceia pe care i-a ucis Irod în Betleem (Mat. 2.18), până la copiii maturi care își vor ucide părinții datorită credinței (Mat. 10.21), nespecificând o anume categorie de copiii. Acest text este unul care îndeamnă copiii creștinului, să asculte sfaturile părintelui pline de înțelepciune dumnezeiască care vine din Cuvânt și din experiența lui cu Domnul. Copiii din fire se nasc morți spiritual și răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu. O educație ,,în Domnul”, le asigură o minte sănătoasă, o moralitate bună și principii bune de urmat în viață, până ce Domnul îi va naște din nou când ei înșiși pricep cu adevărat sensul vieții.

Textul nu vorbește nicidecum despre membralitatea copiilor în Adunare ci scoate în relief autoritatea părintească fixată de Dumnezeu peste ei.

– pentru că aceasta este drept. Cuvântul drept din greacă este δίκαιον (dikaion). Provine din rădăcina dike care poate fi tradus cu: just, echitabil, drept. Este drept să aculte de autoritatea părintească în Domnul, deoarece ascultând de ei practic sunt plăcuți lui Dumnezeu:

,,Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.” Col. 3. 20.

 

v.2-3: τιμα τον πατερα σου και την μητερα ητις εστιν εντολη πρωτη εν επαγγελια ινα ευ σοι γενηται και εση μακροχρονιος επι της γης

Onorează pe tatăl tău şi pe mama ta“ – este cea dintâi poruncă însoţită de promisiune – „ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ“.

 

Pavel exemplifică versetul 1, cu o promisiune din Decalog. Promisiune care a fost testată de-a lungul generațiilor de evrei și care ne stă și nouă astăzi drept exemplu. Ascultând de părinți în Domnul, onorezi atât pe aceștia cât și pe Domnul care te va binecuvânta cu prosperitate și cu zile îndelungate. Neascultarea din contră duce la ruină morală, necazuri și o viață scurtă. De fapt mulți părinți credincioși experimentează ambele fațete ale ascultării sau neascultării copiilor și în ziua de astăzi. Pavel îndeamnă la ascultare și supunere pe copiii creștinilor deoarece multe din greșelile care se fac sunt ireparabile și ireversibile.

v.4: και οι πατερες μη παροργιζετε τα τεκνα υμων αλλ εκτρεφετε αυτα εν παιδεια και νουθεσια κυριου

Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului.

– Şi voi, taţilor. Se adresează taților și nu mămicilor copiilor, deoarece nu ele sunt capul familiei ci tatăl. Îndemnul este o poruncă pentru fiecare tată credincios, cap peste familia lui.

– nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului.

Din natura lor bărbații chiar și cei credincioși, sunt mai aspri și mai impunători, neavând blândețea și duioșia mamelor. Din firea lor copiii sunt nesupuși și nu le place autoritatea de nici un fel, cu atât mai mult regulile, interdicțiile, mustrările sau pedepsele. De aceea tatăl creștin trebuie să împletească autoritatea cu dragoste și multă înțelepciune astfel încât copilul să priceapă că este spre binele lui. O impunere a educației fără afectivitate va ațâța repede pe copil la revoltă, la ură, la mânie și îl va face să -și piardă nădejdea în Dumnezeul urmat de părinții săi:

,,Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.” – Col. 3. 21.

Mulți din copiii familiilor credincioșilor de azi urăsc pe Dumnezeu nu numai din faptul că sunt morți ci și faptului că nu a fost împletită cu dragoste și înțelepciune educarea lor în Domnul.

 

v.5: οι δουλοι υπακουετε τοις κυριοις κατα σαρκα μετα φοβου και τρομου εν απλοτητι της καρδιας υμων ως τω χριστω

Robilor, ascultaţi de stăpânii pământeşti, cu teamă şi tremur, în simplitatea inimii voastre, ca de Hristos,

 

De la versetul 5 la versetul 8, apostolul Pavel aduce îndemnuri pentru sclavii credincioși în Domnul. După care la versetul 9, se adresează stăpânilor acestora care sunt cerdincioși. La fel ca și în cazul de mai sus Pavel, nu tratează ,,zona gri” adresându-se sclavilor credincioși din case necredincioase.

Contextul de față era unul în care sclavii nu aveau drepturi iar stăpânii aveau drept de viață și de moarte asupra sclavilor. Era un context în care o viață de sclav nu valora aproape nimic. Azi când sunt invocate drepturile omului se întâmplă atâtea atrocități, dar atunci când acestea păreau o nebunie! În acest context sclavii erau îndemnați:

– ascultaţi de stăpânii pământeşti (lit. după carne), cu teamă şi tremur. Domnul cerea ascultare în continuare și slujire temătoare. Cerea deoarece se putea naște în mintea unora răzvrătire și nesupunere față de stăpânii credincioși și în felul acesta mărturia creștină în societate ar fi fost una degradantă. La prima venire Domnul nu a venit să schimbe ordinea socială ci să aducă o împărăție spirituală pentru oameni din orice clasă socială.

Vedem că Domnul nu dă direct poruncă să înceteze sclavia deoarece ar fi produs răzvrătiri în masă. Dar totuși sugerează la fel ca în Legea lui Moise, că dacă cineva se poate elibera să o facă:

,,Ai fost chemat când erai rob? Să nu te neliniștești de lucrul acesta; dar, dacă poți să ajungi slobod, folosește-te.” – 1Cor.7.21.

Sclavia într-un fel sau altul există și astăzi și va fi până la sfârșitul veacului, deoarece o găsim chiar în Apocalipsa 13,16 și 19.18.

– în simplitatea inimii voastre, ca de Hristos. Ascultând în Domnul de stăpânii credincioși și respectându-le autoritatea, era ca și când te-ai supune Domnului. Bineînțeles că ascultarea de aici ca și în cazul copiilor nu se referă la lucruri pe care ți le interzice legea lui Cristos.

Principiul din acest verset se aplică și nouă astăzi în raport cu șefii noștrii la locul de muncă.

 

v.6: μη κατ οφθαλμοδουλειαν ως ανθρωπαρεσκοι αλλ ως δουλοι του χριστου ποιουντες το θελημα του θεου εκ ψυχης

nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet,

– nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor. Aici Pavel prin inspirație divină, interzice slujirea superficială de intrarea în grațiile stăpânului atâta timp cât stă pe lângă tine. Domnul înalță standardul mult mai sus și îl extinde chiar la timpul când nu îți stă stăpânul pământesc la spate. Chiar dacă nu lucrezi sub ochii lui ca să te laude, Domnul tot te vede chiar și ce ți se pare ție că lucrezi în ascuns. De aceea spune că trebuie să lucrăm ca niște robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet. Slujind cu credincioșie în orice situație dată, ei onorau pe Domnul lor.

 

  1. 7: μετ ευνοιας δουλευοντες τω κυριω και ουκ ανθρωποις

slujind cu bunăvoinţă ca Domnului, şi nu ca oamenilor,

 

Bunăvoința în slujire vine dintr-o inimă schimbată. Nu trebuie slujit cu resentimente strângând din dinți ci din dragoste ca Aceluia care ne-a răscumpărat sufletul. Felul acesta de slujire v-a îngenunchea într-un final, în conștiința lui și cel mai crud stăpân. Tot ce facem trebuie să facem ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni.

 

v.8: ειδοτες οτι ο εαν τι εκαστος ποιηση αγαθον τουτο κομιειται παρα του κυριου ειτε δουλος ειτε ελευθερος

ştiind că orice bine va face fiecare, aceasta va primi de la Domnul, fie rob, fie liber.

Versetul arată că ascultarea de autoritatea temporară pusă peste sclav sau peste omul liber, va fi răsplătită de Domnul. Tot ce facem cu fapta sau cu vorba trebuie să facem spre gloria Sa. Toți care Îl onorează, la final vor fi si ei onorați de Tatăl.

 

v.9: και οι κυριοι τα αυτα ποιειτε προς αυτους ανιεντες την απειλην ειδοτες οτι και υμων αυτων ο κυριος εστιν εν

Şi voi, stăpânilor, faceţi la fel faţă de ei, renunţând la ameninţare, ştiind că Stăpânul lor şi al vostru este în ceruri; şi la El nu este primire după înfăţişare.

– Şi voi, stăpânilor faceţi la fel faţă de ei. Ultima categorie căreia i se adresează apostolul în vederea respectării autorității este stăpânilor de sclavi care sunt creștini. Ei sunt sfătuiți ,,să faceţi la fel faţă de ei”, având mereu în minte că fiecare bine pe care-l fac le va fi răsplătit.

– renunţând la ameninţare, ştiind că Stăpânul lor şi al vostru este în ceruri. Stăpânul creștin chiar dacă are autoritate trebuie să facă uz de ea cu dragoste și cu îndurare față de sufletele peste care Domnul l-a pus temporar. Nu trebuie să se comporte ca un tiran pentru că nici Dumnezeu nu se poartă așa cu el. Practic cum se poartă Dumnezeu cu el, cu așa trebuie să se comporte și el cu sclavul său.

– şi la El nu este primire după înfăţişare. Acesta este motivul pentru care trebuie să se poarte îndurător. Dumnezeu nu părtinește oamenii după înfățișare sau statut social cum este obiceiul pe pământ. Dumnezeu nu este coruptibil, El i-a atitudine după dreptate cu fiecare individ în parte:

,,Căci cine umblă cu strâmbătate îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o; şi nu se are în vedere faţa omului.” – Coloseni 3.25.

 

v.10: το λοιπον αδελφοι μου ενδυναμουσθε εν κυριω και εν τω κρατει της ισχυος αυτου

Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui.

Începând de la versetul 10 până la versetul 20, apostolul Pavel îndeamnă pe frați din Adunarea Efes, să se sprijine în puterea Domnului care a biruit toate lucrurile de dragul lor. Ei nu trebuie să se bazeze pe propriile puteri, ci pe abilitățile spirituale puse la îndemână de Domnul lor, prin Duhul care locuiește în ei. Ei trebuiau să se încreadă în El, deoarece Domnul Isus le promisese solemn: ,,voi zidi Adunarea Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” şi ,,Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Mat.16.18 & 28.20). Fiind trimişi ca nişte miei în mijlocul lupilor trebuiau să îmbrace armura completă şi să se sprijine în tăria puterii Lui. Ce însemna întărirea în Cel Atotputernic este enunțat în versetul următor:

 

v.11: ενδυσασθε την πανοπλιαν του θεου προς το δυνασθαι υμας στηναι προς τας μεθοδειας του διαβολου

Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului:

 

Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu. Lupta Adunării cu diavolul este motivul pentru care creștinii trebuie să se întărească în Domnul şi în tăria puterii Lui. Totodată ei ca Adunare trebuiau să se îmbrace cu toată armura pe care le-o pune Dumnezeu la dispoziție. În greacă armură – πανοπλίαν (panoplian) = armură completă.

Aici Pavel face o paralelă între soldatul de atunci care ducea lupte în arenă și Adunarea care era într-un război spiritual permanent cu forţele întunericului. Orice soldat care pleca să lupte în arenă sau pe câmpul de luptă fără echipamentul complet, era foarte vulnerabili și putea fi repede scos din luptă.

– ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Ca și Adunare, ei trebuiau să fie echipaţi complet pentru că nu aveau de luptat cu oamenii, ci cu unul mult mai puternic și mai viclean. Motiv pentru care trebuiau să vegheze în orice moment și totdeauna trebuiau să fie pregătiţi de atac și de apărare.

De ce de atac întâi? Pentru că Adunarea Domnului Isus, conform ,,Marii trimiteri” din Matei 28, este în ofensivă și merge cucerind redutele diavolului care este învins. Ea are misiunea de a merge până la marginile pământului pentru a predica evanghelia și a mântui pe aceia care sunt rânduiți spre viață veșnică, dar care mai sunt prinși în cursa diavolului. Prin această luptă care se duce, ei sunt smulși de Dumnezeu și strămutați în Împărăția Fiului dragostei Lui, de la întuneric la lumină – Col.1.13. Fiind angrenați într-un asemenea război, trebuiau să fie pregătiți și pentru defensivă, deoarece diavolul nu cedează ușor.

 

v.12οτι ουκ εστιν ημιν η παλη προς αιμα και σαρκα αλλα προς τας αρχας προς τας εξουσιας προς τους κοσμοκρατορας του σκοτους του αιωνος τουτου προς τα πνευματικα της πονηριας εν τοις επουρανιοις

pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti.

– pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii. Noi nu avem de luptat împotriva oamenilor pentru că nu suntem o împărăție de pe pământul acesta. Fiind o împărăție duhovnicească noi trebuie să luptăm pe parte spirituală cu arme spirituale nu cu armele firi. Cu armele acestea luptă cei care nu cunosc pe Domnul Isus și nici pe Dumnezeu. De fapt istoria ,,creștinismului” e plină de astfel de lupte interconfesionale. Au fost momente când așa numitele biserici creștine s-au luptat între ele, fie au vrut să ,,încreștineze cu sabia sau cu rugul” pe evreii de sinagogă , pe musulmani sau pe alții care nu au crezut ca ei.

– ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti. Diavolul este vrășmașul Miresei Domnului și noi cu el avem de luptat și cu ierarhiile armatei sale. Prin noi înșine nu i-am putea face față în această luptă, dacă Domnezeul Triunic nu ar lupta de partea noastră. Noi trebuie să luptăm îmbrăcați în armură spirituală nu în armură confecționată de mâna omului. Trebuie să luptăm cu armele puse la dispoziție de Dumnezeu, și nu cu arme sau metode inventate de oameni.

Adunarea fiind într-un război continuu pe acest pământ niciodată nu trebuie să fie găsită dezbrăcată de armură sau neveghind. Lumea spiritelor rele este una nevăzută cu ochiul de carne dar noi o percepem și o vedem cu ochii spirituali. Doar oamenii născuți de sus duc această luptă. Cei care sunt morți spiritual nu duc acest război spiritual. Ei doar aud despre el la nivel de intelect, mai multe nu pricep.

 

v.13δια τουτο αναλαβετε την πανοπλιαν του θεου ινα δυνηθητε αντιστηναι εν τη ημερα τη πονηρα και απαντα κατεργασαμενοι στηναι

Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare.

– Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu. Apostolul arată necesitatea purtării armurii complete. În lumea antică primele trei componente descrise în arsenalul de luptă, erau purtate permanent de un soldat. El trebuia să poarte mereu centura împrejurul brâului, cămașa și sandalele în picioare. Doar în momentul începerii confruntării cu inamicul își lua pe celelalte componente din dotare si anume: coiful pe cap, scutul și sabia în mână. Soldatul avea arme de lovire şi de apărare (2 Cor. 6.7).

– ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea. Motivul pentru care Adunarea trebuia să poarte toată armura dată de Dumnezeu, este ca să poată sta în picioare în ziua cea rea. Ziua aceasta nu cred că este o zi anume din viața de credință ci cred că este un termen ce definește fiecare zi de confruntare și de război cu satana și cu ostașii săi.

– şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare. În viața asta pe pământ avem multe lupte de dus. Noi direct nu îl putem învinge dar prin Domnul Isus Cristos îl vom birui definitiv în ziua glorificării. Acum mai cădem la pământ în luptele cu el, dar Domnul ne ridică de fiecare dată. Dacă câștigăm vre-o luptă cu el, este datorită faptului că Domnul a mers înaintea noastră și a luptat pentru noi. Dacă stăm în picioare este un har și vom sta în picioare pentru că ,,suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” – Romani 8.37.

v.14: στητε ουν περιζωσαμενοι την οσφυν υμων εν αληθεια και ενδυσαμενοι τον θωρακα της δικαιοσυνης

Staţi deci în picioare, după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul şi v-aţi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii

– Staţi deci în picioare. Este un îndemn și tot odată o poruncă în viața de zi cu zi. Domnul îndeamnă la o stare de veghe zilnică ca nu cumva Adunarea să fie prinsă pe picior greșit de vre-un atac al diavolului. Statul acesta pe poziţie este după ce Adunarea este echipată complet.

Nu trebuie să lenevească niciodată spiritual, ci în timpul de respiro când nu dă lupte trebuie să se ocupe cu ,,lustruirea armurii” și cu antrenamentul: posturi, rugăciune, mijlociri însoțite de mulțumiri, etc… .

– după ce v-aţi încins mijlocul cu adevărul. La un războinic mijlocul încins bine era de o importanță foarte mare. Mijlocul practic era centrul tuturor mișcărilor și răsucirilor în luptă. Un mijloc vulnerabil încetinește mișcările și stopează agilitatea.

Pe parte spirituală, Adunarea trebuie încinsă cu adevărul lucrurilor crezute. Duhul Sfânt Însuşi este numit Duhul Adevărului. Acesta este lucrul care menţine unitatea frăţească în legătura păcii: ,,şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii” (Ef.4.3).

Duhul Sfânt este Cel care uneşte frăţietatea din Adunare, întâi în relaţia de autoritate, om – Dumnezeu, soţ – soţie, părinţi – copii, sclavi – stăpâni, stăpâni – sclavi. Dacă relaţiile acestea sunt fundamentate corect şi ei sunt uniţi în adevăr, Adunarea are încins mijlocul cu adevărul.

O Adunare neîncinsă cu adevărul este foarte vulnerabilă. Ne având unitate se rupe repede şi este foarte lesne învinsă de diavol.

– şi v-aţi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii. Platoșa sau cămașa de zale era un pieptar care proteja bustul, inclusiv spatele de lovituri. Era ca o cămașă fără mâneci, pentru a putea mișca brațele în voie și care încasa prima loviturile făcând să nu le primești direct pe corp.

Adunarea trebuia să poarte mereu această platoşă. Despre Domnul Isus se spune că a purtat-o şi El: ,,Se îmbracă cu neprihănire ca şi cu o platoşă, Îşi pune pe cap coiful mântuirii” (Is. 59.17).

Tesalonicenilor, apostolul Pavel le spune că această platoşă era confecţionată din credinţă şi dragoste: ,,Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii.” – (1Tes.5.8).

Fiind protejaţi de credinţă şi dragoste, Adunarea putea îndura orice lovitură primită din afară.

Ei erau recunoscuţi pentru credinţa şi dragostea lor deoarece chiar Pavel auzise despre ea de la alţii: ,,De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele.” (Ef. 1.15-16).

v.15: και υποδησαμενοι τους ποδας εν ετοιμασια του ευαγγελιου της ειρηνης

şi v-aţi încălţat picioarele cu pregătirea Evangheliei păcii,

Adunarea este singura instituţie lăsată de Dumnezeu pe pământ pentru a duce evanghelia la oameni până la marginile pământului. Practic aceasta este menirea ei în toate veacurile până Mirele ei va veni după ea. Ea este într-un război continuu până v-a intra numărul complet al celor mântuiţi dintre neamuri (Romani 11.25). Până atunci ea este datoare să pregătească bărbaţi care să fie capabili să ducă această veste bună a păcii la cei neîmpăcaţi încă cu Dumnezeu. Pregătirea – ἑτοιμασίᾳ (hetoimasia) apare o singură dată doar aici în Noul Testament.

v.16: επι πασιν αναλαβοντες τον θυρεον της πιστεως εν ω δυνησεσθε παντα τα βελη του πονηρου τα πεπυρωμενα σβεσαι

peste toate luând scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

– peste toate luând scutul credinţei. Scutul era luat de luptător doar în momentul când se da lupta. Alături de el mai erau luate în acelaş moment, coiful şi sabia. Scutul proteja pieptul de lovituri. Scutul acesta este numit al credinţei. De ce? Pentru că fără credinţă este cu neputinţă orice lucru. Credinţa în Dumnezeu este cea care învinge toate deoarece El este Cel care se luptă pentru Mireasa Sa.

– cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Pe parte spirituală credinţa este cea care stinge săgeţile arzătoare trase de vrăşmaş. Şi chiar dacă părem ca nişte oi de tăiat şi fără putere în ochii oamenilor şi diavolului, ,,totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8. 36-39).

v.17και την περικεφαλαιαν του σωτηριου δεξασθε και την μαχαιραν του πνευματος ο εστιν ρημα θεου

Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu,

– Luaţi şi coiful mântuirii. Coiful era acea cască de metal care proteja capul de lovituri. Capul trebuia protejat foarte bine deoarece orice loritură primită în cap era devastatoare în orice luptă. Domnul ca şi Cap al Adunării Sale, promite salvare, prezenţă şi victorie Adunării Sale, de-a lungul veacurilor. Victoria finală stă ancorată în protecţia Sa care face nespus de multe pentru noi:

,,Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem sau gândim noi, potrivit puterii care lucrează în noi, a Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generaţiile veacului veacurilor! Amin.” (Ef. 3.20-21).

– şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Sabia era arma de apărare dar şi de atac. Era singura şi totodată cea mai importantă armă din echipamentul războinicului.

Adunarea trebuie să ţină totdeauna această sabie sus. Este singura armă cu care luptă deoarece lupta ei este una spirituală şi nu fizică. Este singura care poate să surpe orice întăritură ridicată de oameni sau de diavol. Domnul Însuşi a folosit-o în lupta cu Satan spunând: ,,Este scris” (Mat.4.4).

Această sabie a Duhului este cea mai eficace armă, deoarece este de natură dumnezeiască. Ea poate face ceea ce nu poate face nici o altă sabie de pe pământ:

,,Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.” (Ev.4.12).

Adunarea nicând nu poate înlocui cu nimic această armă perfectă. Nu poate lupta nicicând şi să aibe izbândă, cu arma ,,sfintei tradiţii”, cu armele ,,sfinţilor părinţi”, cu armele confecţionate de vre-un papă sau ,,profet modern” (Mormon, Ellen G. White, Russell, Branham, etc..).

Nu poate lupta cu aceste arme ,,Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2Cor.10.4).

v.18: δια πασης προσευχης και δεησεως προσευχομενοι εν παντι καιρω εν πνευματι και εις αυτο τουτο αγρυπνουντες εν παση προσκαρτερησει και δεησει περι παντων των αγιων

rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii,

 

– rugându-vă în orice timp în Duh. Stând deci în picioare, rugându-vă în orice timp în Duh. Fără rugăciune şi armură completă, Adunarea nu face faţă războiului spiritual în care este implicată cu ierarhiile demonice. Rugăciunea implică o relaţie vie de comuniune şi călăuzire. Rugăciunea în Duh, este mijlocirea după voia Duhului Sfânt care cunoaşte lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu, lucruri hotărâte în sfatul voii Sale.

– prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii. Adunarea trebuie să se roage pentru toate nevoile ei spirituale şi pentru toate luptele ce le are de dus pe toate fronturile. De aceea trebuie unitate în felurite rugăciuni pentru fraţi şi problemele lor. De multe ori trebuie rugăciune îndelungată în dreptul fiecăruia şi nu trebuie abandonată rugăciunea la primele ,,eşecuri”, ci trebuie căutat în timp, care este voia lui Dumnezeu în privinţa respectivă. Rugăciunea întăreşte legăturile membrilor între ei care sunt încinşi cu adevărul şi sunt îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii.

v.19: και υπερ εμου ινα μοι δοθειη λογος εν ανοιξει του στοματος μου εν παρρησια γνωρισαι το μυστηριον του ευαγγελιου

şi pentru mine, ca să-mi fie dat cuvânt la deschiderea gurii mele, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei,

– şi pentru mine, ca să-mi fie dat cuvânt la deschiderea gurii mele. Apostolul roagă pe fraţi să îl poarte chiar pe el în rugăciune, ca Duhul să îl capaciteze de fiecare dată cu Cuvânt potrivit pentru fiecare situaţie în parte. Versetul arată clar că însuşi Pavel, folosea sabia Duhului în războiul spiritual în care era implicat. Arăta că este dependent de Dumnezeu şi că nu vroia să predice cu o înţelepciune lumească învăţată la şcoala lui Gamaliel şi a altor profesori pe care i-a avut în trecut.

– ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei. Acesta cred că a fost motto-ul vieţii lui Pavel. Din clipa când a fost chemat apostol pentru neamuri, s-a străduit să predice vestea bună implicit taina ţinută ascunsă de veacuri (Ef.3.6-7). Pentru aceasta a trăit tot restul vieţii lui de când Domnul l-a chemat în slujba Sa, până în clipa când a murit.

Lui Pavel îi trebuia îndrăzneală deoarece era om şi de multe ori a fost slab: ,,Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.” (1Cor.2.3).

v.20: υπερ ου πρεσβευω εν αλυσει ινα εν αυτω παρρησιασωμαι ως δει με λαλησαι

pentru care sunt un ambasador în lanţuri, ca să vorbesc cu îndrăzneală în ea, aşa cum trebuie să vorbesc.

– pentru care sunt un ambasador în lanţuri. A fi în lanţuri arărta ostilitatea lumii răzvrătite care iubea mai mult întunericul decât lumina. Chiar şi ambasador în lanţurile Romei, nu putea fi împiedicat să îşi ducă solia mai departe. În închisoare predica şi nu înceta să mărturisească pe Domnul lui şi al nostru. Gândul său zilnic era să mai smulgă vre-un om din cursa satanei . El nu să se plângea de condiţiile din închisoare și nici nu se stresa căutând soluţii la avocaţi să-l scoată mai repede afară din detenţie.

– ca să vorbesc cu îndrăzneală în ea, aşa cum trebuie să vorbesc. Grija lui cea mai mare era să prezinte corect şi cu îndrăzneală taina evangheliei. Să nu ştirbească nimic din gloria harului lui Dumnezeu arătat şi neamurilor care până atunci erau fără Dumnezeu în lume şi străini de viaţa veşnică.

v.21: ινα δε ειδητε και υμεις τα κατ εμε τι πρασσω παντα υμιν γνωρισει τυχικος ο αγαπητος αδελφος και πιστος διακονος εν κυριω

Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul,

 

– Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine. Problemele personale apostolul Pavel le lasă la urmă deoarece viaţa sa era după principiul ,,La început Dumnezeu”. Nici una dintre ele nu este menţionată în această epistolă. El ,, răbda toate pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu gloria eternă.” (2Tim. 2.10).

– ce fac, toate vi le va face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul. Fiind încarcerat, Pavel nu putea să ducă epistola scrisă personal, Adunării din Efes. În împrejurarea aceasta el scrie și colosenilor și ambele scrisori pleacă către destinatari prin Tihic care apare în Col. 4.7-9. și Ef. 6.21.

,,Pe Tihic l-am trimis la Efes. ” (2Tim. 4.12):

,, Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic, fratele preaiubit şi slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul.” ( Col. 4.7-8).

Tihic era un frate (din Asia împreună cu Trofim efeseanul– F.A. 20.4) destoinic în lucrare şi de multe ori a fost în grupul misionar al lui Pavel. Numele său apare de 5 ori menţionat în Noul Testament: F.A. 20.4; Ef. 6.21; Col.4.7; 2Tim. 4.12; Tit 3.12.

v.22ον επεμψα προς υμας εις αυτο τουτο ινα γνωτε τα περι ημων και παρακαλεση τας καρδιας υμων

pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoaşteţi cele despre noi şi să vă mângâie inimile.

Prezenţa lui Tihic la fraţii sfinţi din Efes, era un prilej de îmbărbătare care trebuia să le mângâie inimile. În primul rând cu mesajul scris din capitolul 1, (după cum avem noi astăzi împărţită scrisoarea), apoi cu amănuntele povestite despre lucrarea lor. Nimic nu poate fi mai măreţ şi înălţător să auzi cum evanghelia înaintează prin Adunare şi să ştii că ai pus umărul şi tu acolo la înaintarea ei.

v.23: ειρηνη τοις αδελφοις και αγαπη μετα πιστεως απο θεου πατρος και κυριου ιησου χριστου

Pace fraţilor şi dragoste cu credinţă, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos.

Pace şi dragoste agape cu credinţă. Lucruri înălţătoare care trebuie să înlănţuie pe toţi fraţii din Adunare. Fără pace în suflet, fără dragostea ce iubeşte şi se dăruieşte necondiţionat, fără credinţa neclintită, acea Adunare nu valorează nimic.

Pacea şi dragostea cu credinţă au origine Dumnezeiască. Sunt lucruri ce le-am primit prin hotărârea Tatălui şi jertfa Fiului şi lucrate în noi de Duhul. Versetul mai arată că Domnul Isus Cristos este egalul Tatălui.

  1. 24: η χαρις μετα παντων των αγαπωντων τον κυριον ημων ιησουν χριστον εν αφθαρσια.

Harul fie cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie! Amin.

Harul este cel care ne-a strâns pe toţi în familia lui Dumnezeu. Fără har nu ne-am fi putut bucura niciodată de viaţa eternă şi comorile ascunse în Cristos Domnul. Harul este cu toţi care-L iubesc pe Domnul şi duc o viaţă în neputrezire. Aici apostolul desfinţează ideea celor care cred că eşti mântuit odată pentru totdeauna, apoi poţi să trăieşti după bunul plac. O viaţă în har are ca rod sfinţirea de zi cu zi iar ca sfârşit viaţa eternă (Rom.6.22). Nu poţi să ai parte de har, să iubeşti pe Domnul şi să trăieşti ca unul mort în greşeli şi păcate.

Traduceri folosite:

G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/efeseni/01/

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/ephesians/

Interlinear grec – englez: http://biblehub.com/interlinear/ephesians/1-1.htm

https://aurelmunteanu.wordpress.com/category/studiu-efeseni/efeseni-6/

Reclame

EFESENI cap.5

Efeseni  5
Grup  studiu:

,,Mărețul Har”

v.1: γινεσθε ουν μιμηται του θεου ως τεκνα αγαπητα

Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi,

– Fiţi deci imitatori ai lui Dumnezeu. Deoarece atunci când a fost scrisă epistola către Efeseni, nu exista împărţire pe capitole şi versete, versetul acesta trebuie interpretat în contextul în care a fost scris. El este o completare a versetului 32 din cap. 4, şi sugerează ca sfinţii din Efes să imite pe Dumnezeu în vederea iertării. Deoarece ei au fost iertaţi de toate fărădelegile lor în Cristos, ei la rândul lor trebuiau să ierte tuturor celor care le greşau. De fapt iertarea este unua din trăsăturile de caracter importante ale Domnului, după chipul Căruia trebuie să ne asemănăm şi noi. În greacă imitatori = μιμηταί (mimētai), fiind folosit doar de 6 ori în Noul Testament.

–  ca nişte copii preaiubiţi. Doar aleşii sunt numiţi preaiubiţi în Scriptură, deoarece doar asupra lor se revarsă dragostea agape. Cei care nu vor fi mântuiţi nu sunt numiţi nicicând aşa. Doar preaiubiţii sunt constrânşi de dragostea lui Dumnezeu, să se comporte ca unii care au fost înfiaţi şi care au pe Fratele lor mai mare ca model.

v.2: και περιπατειτε εν αγαπη καθως και ο χριστος ηγαπησεν ημας και παρεδωκεν εαυτον υπερ ημων προσφοραν και θυσιαν τω θεω εις οσμην ευωδιας

şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.

– şi umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit. Dragostea Tatălui care ne-a ales şi moartea Fiului pentru păcatele noastre, pe când noi Îi eram vrăşmaş, ne constrânge să fim imitatori. Expresia ,,ne-a iubit”, arată motivul şi totodată aria (cei aleşi), peste care se răsfrânge dragostea Tatălui şi moartea Fiului.

–  şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Expresia ,,S-a dat pe Sine” face referire la planul etern, moment în care Cuvântul, a hotărât de bună voie să fie preţ de răscumpărare. El nu putea fi obligat de nimeni să facă lucrul acesta. Dragostea Sa infinită L-a îndemnat să facă lucrul acesta. Versetul vorbeşte clar şi despre doctrina biblică a ispăşirii limitate la aleşii scrişi în Carte pentru înfiere: ,,pentru noi”.

– ca dar şi jertfă lui Dumnezeu.  Ofranda  adusă de Cristos Domnul, este o dovadă de devotament a credincioşiei Sale, faţă de Dumnezeire. Ea este rezultatul promisiunii sfinte făcute în planul etern. Această ofrandă includea moartea Sa. Moarte prin care potolea mânia Tatălui, stingea datoria noastră şi ne procura viaţă eternă.

–  ca parfum de bună mireasmă. După cum jertfa animală de pe altar, umplea de miros curţile Templului, la fel şi jertfa lui Cristos a umplut de parfum plăcut, inima lui Dumnezeu. Acest parfum plăcut mirositor consta în ascultarea şi dăruirea Sa totală, ce veneau dintr-o dragoste neţărmurită pentru răscumpărarea celor ce trebuiau adoptaţi.

v.3: πορνεια δε και πασα ακαθαρσια η πλεονεξια μηδε ονομαζεσθω εν υμιν καθως πρεπει αγιοις

Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi,

– Iar curvie şi orice necurăţie. Adulterul este interzis deoarece este un păcat grav. Este o pângărire săvârşită împotriva  trupului nostru care a fost răscumpărat cu un preţ. Adulterul este opusul fidelităţii, motiv pentru care Dumnezeu judecă şi condamnă nu numai adulterul fizic dar şi pe cel spiritual – 1Corinteni 6. 15-20.

Necurăţie în greceşte-ἀκαθαρσίᾳ (akatharsia) = impuritate. Necurăţia aceasta face referire la tot ce ţine de poftele sexuale izvorâte din duhul curviei.

–  sau lăcomie nici să nu fie numite între voi. Ispitele vin totdeauna din poftele ascunse şi neîmplinite. Lăcomia este starea de apetit ce o dau ispitele dezlănţuite ce nu mai pot fi ţinute în frâu. Lăcomia în Scriptură este adesea asociată cu idolatria. Idolatria fiind o dragoste excesivă pentru un anumit lucru.

Astfel de atitudini sunt opusul umblării în dragostea ce se dăruieşte şi iubeşte necondiţionat. De aceea Dumnezeu le condamnă şi nu le doreşte în copiii Săi.

cum se cuvine unor sfinţi. Adulterul, impuritatea şi lăcomia sunt lucruri care nu trebuie să fie legate nu numele fraţilor Domnului. Dacă ar fi legate de numele lor ar fi cu neputinţă să nu pună într-o lumină nefavorabilă Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus.

v.4: και αισχροτης και μωρολογια η ευτραπελια τα ουκ ανηκοντα αλλα μαλλον ευχαριστια

şi nici lucruri ruşinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulţumire.

şi nici lucruri ruşinoase. Aici intră toată gama de fapte care ne ţin cu capul în pământ în faţa oamenilor credincioşi sau necredincioşi.

–  nici vorbire nechibzuită. La capitolul acesta toţi avem de şchiopătat. Limba omului poate tăia şi produce suferinţă, la fel de bine ca un brici ascuţit.

Fie din lipsă de înţelepciune, fie din pripeală toţi spunem lucruri care ne fac să le regretăm. Grav este când nu facem nici un efort să remedim cele spuse. Scriptura ne îndeamnă:

,,Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie” – Iacov 1.19.

–  nici glumă proastă  care nu sunt cuviincioase. Glumele proaste ascund în spate un caracter batjocoritor, mult dispreţ, ură, superioritate şi nemulţumire. Un om al lui Dumnezeu cu bun simţ nu trebuie să facă asemenea glume. Vorbirea lui trebuie să fie totdeauna dreasă cu sare, ca să de-a har ascultătorilor- Coloseni 4.6.

–  ci mai degrabă mulţumire. Mulţumire în greacă = εὐχαριστίᾳ (eucharistia). Mulţumirea vine dintr-o inimă tăiată împrejur de Duhul şi care are pe Cristos Domnul în centrul gândurilor sale. El ne este Atotsuficient pentru nevoile noastre. El ne-a dat tot în ceea ce priveşte viaţa aceasta. Este vre-o nevoie sfântă pe care o avem şi El nu ne-o poate împlini? Atunci ce motive am avea să fim nemulţumitori, să spunem lucruri ruşinoase, vorbe nechibzuite sau glume proaste fără bun simţ?

v.5: τουτο γαρ εστε γινωσκοντες οτι πας πορνος η ακαθαρτος η πλεονεκτης ος εστιν ειδωλολατρης ουκ εχει κληρονομιαν εν τη βασιλεια του χριστου και θεου

Pentru că ştiţi aceasta, cunoscând că nici un curvar, sau necurat, sau lacom de bani, care este un idolatru, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu.

–  Pentru că ştiţi aceasta. Efesenii ştiau ceea ce apostolul urma să le reconfirme şi anume că:

,,nici un curvar, sau necurat, sau lacom de bani, care este un idolatru, nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu”.

Ei ştiau deoarece el petrecuse mult timp cu ei la începutul lucrării sale în Efes şi le predicase lucrurile acestea.  Ştiau destul de bine de la convertirea lor că, dacă erau găsiţi ca trăind într-un continuu păcat şi găsind plăcere în el, nu erau ai Lui şi nici ca având moştenire în Împărăţia Lui şi a Tatălui. Nu poţi toată viaţa până la moarte să trăieşti în moarte spirituală şi apoi când mori să te aştepţi că mergi în Raiul lui Dumnezeu. Cui îi place să se mintă frumos toată viaţa la final îşi va secera roadele.

Ultima parte a versetului arată pe Cristos ca fiind deopotrivă cu Dumnezeu (Tatăl şi Duhul).

v.6: μηδεις υμας απατατω κενοις λογοις δια ταυτα γαρ ερχεται η οργη του θεου επι τους υιους της απειθειας

Nimeni să nu vă amăgească prin cuvinte goale, căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.

– Nimeni să nu vă amăgească prin cuvinte goale. Atunci ca şi acum sunt mulţi care predică după placul ascultătorilor şi le spun vorbe pe care aceştia şi-ar dori să le audă. Curvarul vrea să audă că păcatul lui este o modă a culturii în care trăm. Imoralul doreşte să audă că imoralitatea este o virtute demnă de laudă. Lacomul de bani doreşte să fie apreciat pentru capacităţile sale de ,,descurcăreţ”. În loc să le de-a sare, ei dau dulceaţă şi în loc să pască io, ei distrează capre.

–  căci pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Mânia lui Dumnezeu se revarsă totdeauna împotriva păcatului şi peste păcătosul neascultător. Expresia: ,,Dumnezeu urăşte păcatul dar iubeşte păcătosul” nu vine din Biblie ci din teologia celor ce amăgesc cu vorbe goale. Dumnezeu urăşte atât păcatul cât şi păcătosul răsplătindu-l pe măsură:

,, Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel rău; şi sufletul Său îl urăşte pe cel care iubeşte violenţa.El va ploua peste cei răi curse, foc şi pucioasă şi partea paharului lor va fi un vânt arzător.” – Psalmii 11.5-6.

v.7: μη ουν γινεσθε συμμετοχοι αυτων

Deci nu fiţi împreună-părtaşi cu ei!

A fi părtaşi cu cineva înseamnă a lua parte la o anumită acţiune cât şi la consecinţele acesteia. Apostolul avertizează în text că proverbul ,,după faptă şi răsplată” este cât se poate de adevărat.

v.8: ητε γαρ ποτε σκοτος νυν δε φως εν κυριω ως τεκνα φωτος περιπατειτε

Pentru că odinioară eraţi întuneric, dar acum, lumină în Domnul; umblaţi ca nişte copii ai luminii

Pentru că odinioară eraţi întuneric. Înainte de naşterea din nou, fraţii din Efes, au fost în întunecime spirituală datorită moştenirii păcatului adamic. Această idee a mai fost introdusă de apostol în cap.2.11-12 şi 4.18. Acest întuneric al morţii ne făcea pe toţi, ca să nu putem vedea strălucind evanghelia lui Isus Cristos, care este chipul lui Dumnezeu (2Corinteni 4.4).

–  dar acum, lumină în Domnul. Versetul descrie starea de altădată şi starea din prezent. Practic ce i-a făcut pe fraţii efeseni să fie lumină? Aprinderea scânteii de viaţă făcută de Duhul conform hotărâri luate în planul etern. Efesenii erau lumină deoarece urmau prin credinţă, pe Domnul lor pe care nu-L văzuseră cu ochiul de carne – Ioan 12.45.

umblaţi ca nişte copii ai luminii. Copiii luminii umblă în aşa fel încât nu se ruşinează de faptele lor, dacă sunt cercetaţi. Dacă au viaţă spirituală, nu fug în întuneric ca să-şi ascundă faptele, ci vin în lumina Cuvântului fără remuşcări. Vin cu o sinceritate şi cu o conştiinţă curată. Umblarea în lumină constă în ghidarea după poruncile Domnului Isus, scrise în voia revelată a Noului Testament.

v.9: ο γαρ καρπος του πνευματος εν παση αγαθωσυνη και δικαιοσυνη και αληθεια

pentru că rodul luminii este în orice bunătate şi dreptate şi adevăr,

pentru că rodul luminii. Sunt faptele făcute de copiii luminii. Fapte ce scot în evidenţă o natură dumnezeiască. Acest rod al luminii nu poate să existe în oamenii morţi spiritual. Ei nu pot să aibe acest rod deoarece natura adamică nu le permite. Aici este aplicabil principiu:

,,Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.” Matei 7. 16b.-18.

–  este în orice bunătate şi dreptate şi adevăr. Bunătatea, dreptatea şi adevărul sunt rădăcinile din care cresc faptele bune ale copiilor luminii. După aceste rădăcini deosebim repede pe fiii luminii de fiii întunericului.

v.10: δοκιμαζοντες τι εστιν ευαρεστον τω κυριω

încercând ce este plăcut Domnului;

încercând. În greacă δοκιμάζοντες (dokimazontes) are sensul de discernământ. Apostolul îndeamnă la o cernere spirituală a lucrurilor în care umblăm. El nu îndeamnă cum auzeam noi altădată de la învăţătorii neamului nostru: ,, Crede şi nu cerceta”.

–  ce este plăcut Domnului. Fiii luminii sunt echipaţi de Dumnezeu pentru a deosebi lucrurile întunericului de cele ale luminii. Ei au lumină spirituală în ei prin prezenţa Duhului care îi călăuzeşte şi îi învaţă. Motiv pentru care dacă eşti învăţat de Duhul şi călăuzit, nu poţi fi condamnat de nimeni:

,, Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1Cor. 2.15).

v.11: και μη συγκοινωνειτε τοις εργοις τοις ακαρποις του σκοτους μαλλον δε και ελεγχετε

şi nu aveţi comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobaţi-le

– şi nu aveţi comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului. Natură nouă acţionează şi judecă lucrurile după alte standarde. Acestea trebuie să se reflecte şi în viaţa de zi cu zi pe care o trăieşte alesul pe pământ. Natura nouă exclude şi urăşte faptele moarte pe care le făceam când trăiam în întuneric. Aceste fapte moarte sau neroditoare nu ne sunt de folos cu nimic pentru viaţa noastră veşnică, nici nouă nici celorlalţi oameni. Şi dacă nu folosesc la nimic decât păcatului, trebuie să stăm departe de ele.

ci, mai degrabă, dezaprobaţi-le. De ce să le dezaprobăm mai degrabă? Pentru că nu numai că sunt nefolositoare dar sunt şi dăunătoare. Păcatul dăunează totdeauna omului spiritual. Îi poate strica mărturia în faţa oamenilor atât de mult încât chiar numele lui Dumnezeu poate fi batjocorit. Din acest motiv trebuie stat departe de lucrările neroditoare ale întunericului şi să le dezaprobăm. Dacă aprobăm sau promovăm păcatul găsind chiar de buni pe cei ce-l fac, nu suntem regeneraţi în interior şi nu trăim în lumină.

v.12: τα γαρ κρυφη γινομενα υπ αυτων αισχρον εστιν και λεγειν

pentru că este ruşinos şi a spune cele făcute de ei în ascuns.

Păcatul aduce totdeauna ruşine, oricât de mărunt sau de grav ar fi el. Fie că este făcut în ascuns sau pe faţă, păcatul este păcat! Nu trebuie să ne fălim cu el deoarece are atât de mare putere încăt poate păta conştiinţa multor fraţi sau oameni nemântuiţi. De aceea nu cred că este bine şi nici plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor să ne prezentăm mărturiile personale zugrăvind păcatul în mod îmbietor. El este atât de contagios încât poate molipsi foarte repede pe cei care l-au practicat sau încă îl mai practică. În loc să devenim un prilej de binecuvântare cum intenţionam, putem deveni foarte repede prilej de poticnire.

Nu vi s-a întâmplat să auziţi de la Satan în ureche îndemnuri de genul: ,, Fă-i şi tu, nu ai auzit că şi fratele a făcut? Ce tu eşti mai sfânt?” De aceea cred că rebuie mare atenţie cum prezentăm şi ce prezentăm! Cred că uneori păcatele trebuie să le lăsăm acolo în ,,marea uitării” şi să nu mai facem pe scafandri aducându-le la suprafaţă! Dacă Dumnezeu ni le-a aruncat acolo, El ştie de ce.

v.13: τα δε παντα ελεγχομενα υπο του φωτος φανερουται παν γαρ το φανερουμενον φως εστιν

Dar toate, fiind date pe faţă, sunt arătate de lumină, pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina.

Dar toate, fiind date pe faţă, sunt arătate de lumină. Lucrurile ruşinoase făcute în ascuns sunt expuse pe faţă de lumina Cuvântului lui Cristos. Nu va rămâne nimic ascuns nici pentru cei necredincioşi, nici pentru cei credincioşi. Înaintea lui Dumnezeu nu există păcate secrete sau păcate cu autor necunoscut. La El totul este gol şi descoperit.

pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina. Înainte de naşterea din nou credeam că întunericul din noi este lumină. Abia când Dumnezeu a aprins scânteia de viaţă în noi şi ne-a înviat spiritual am văzut în ce întuneric gros trăiam şi ne-a venit silă de condiţia noastră mizeră. De atunci am rămas cu repulsia asta faţă de păcat şi întunecimea lui şi de fiecare dată când îl mai comitem ne scârbim de el şi încercăm să ne curăţim cât mai repede, ca de o ,,haină mânjită”. Lumina adevărată ne arată aşa cum suntem pe interior. Procesele de conştiinţă şi expunerea permanentă în lumină este o binecuvântare pentru viaţa în Cristos.

v.14: διο λεγει εγειραι ο καθευδων και αναστα εκ των νεκρων και επιφαυσει σοι ο χριστος

De aceea zice: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine.

Versetul 14, este citat spre a întări cele afirmate în versetul 13. Pavel citează versetul 1 din Isaia 60, pentru a demonstra că Domnul Isus este Lumina ce străluceşte peste orice om înviat spiritual şi toate faptele sale sunt descoperite şi nu îi pot rămâne în secret.

,,Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine!” – Isaia 60.1.

Textul nu sugerează o trezire proprie din moarte spirituală, ci mai degrabă o responsabilizare a faptului că trebuie să fii lumină ce străluceşte în întuneric şi să trăieşti conştient de prezenţa Domnului Isus în tine.

v.15: βλεπετε ουν πως ακριβως περιπατειτε μη ως ασοφοι αλλ ως σοφοι

Vedeţi deci cu grijă cum umblaţi, nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi,

Îndemnul părintesc al apostolului, este deci să umblăm înţelept în conformitate cu Lumina Dumnezeiască de care am fost schimbaţi şi cu statutul de copiii înfiaţi. O umblare înţeleaptă necesită multă atenţie, rugăciune, veghere, căutarea voii lui Dumnezeu şi ascultare de voia revelată de Cuvântul scris. Umblarea neînţeleaptă ne-ar face să coborâm de la nivelul de copiii adoptaţi, la nivelul de trăire nedemn al oamenilor de rând, care nu-L cunosc pe Dumnezeu.

v.16: εξαγοραζομενοι τον καιρον οτι αι ημεραι πονηραι εισιν

răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele.

răscumpărând timpul. Timpul – καιρὸν (kairon). Umblaţi înţelept răscumpărând timpul pentru că zilele sunt rele. Aceasta cred că ar trebui să fie deviza fiecăruia care iubeşte venirea Domnului. Fiecare dintre noi a pierdut şi încă mai pierde timp preţios, lenevind sau risipindu-l ocupându-se cu nimicuri pieritoare.  Îl pierdem pentru că nu conştientizăm că Domnul ne-a lăsat aici cu un scop, pe care trebuie să îl împlinim. Cu cât îl împlinim mai repede grăbim venirea Lui sau plecarea noastră la El.

pentru că zilele sunt rele. Acesta este motivul pentru care trebuie să ne purtăm înţelept răscumpărând timpul. Păcate, ispite, necazuri, dureri, boli, lacrimi, moarte, sunt la tot pasul. Erau în timp de persecuţie în zilele în care scrie Pavel şi sunt şi azi când este libertate religioasă. De aceea trebuie profitat de fiecare secundă pe care o trăim aici, să o trăim spre gloria Lui, conştienţi de lucrurile spirituale încredinţate fiecăruia spre administrare.

v.17: δια τουτο μη γινεσθε αφρονες αλλα συνιεντες τι το θελημα του κυριου

De aceea, nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.

Duhul Sfânt ne dă pricepere şi înţelegere în lucrurile de sus. Dacă cineva nu pricepe ce doreşte Domnul de la el, să ceară de la Dumnezeu la fel ca psalmistul, şi Domnul îi va da:

,, Mainile Tale m-au facut si m-au intocmit; da-mi pricepere, ca sa invat poruncile Tale!” Ps.119.73.

Voia Domnului este ,,umblaţi înţelept răscumpărând timpul”. Fiecare să ne rugăm ca să ştim cum să ne gestionăm timpul, spre gloria lui Dumnezeu.

v.18: και μη μεθυσκεσθε οινω εν ω εστιν ασωτια αλλα πληρουσθε εν πνευματι

Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este destrăbălare, ci fiţi umpluţi de Duh,

Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este destrăbălare. Un om beat nu poate pricepe voia lui Dumnezeu şi nici nu poate gestiona timpul ca să îşi răscumpere vremea pierdută. El este mânat de dorinţe, ambiţii egoiste şi pofte neîmplinite. El are o minte nestatornică care îi joacă feste şi numai este stăpân pe sine. Vinul ,,dezleagă limba”, gura  vorbeşte prostii şi de multe ori nici nu îşi mai aminteşte ce a spus. Un astfel de om nu poate fi serv al lui Dumnezeu sau ambasador al lui Cristos, trimis împuternicit ca să Îi îndeplinească solia. Un astfel de om nu va avea nicicând credibilitate. Cuvântul lui Dumnezeu în gura sa ar fi privit ca o perlă în râtul unui porc.

Gândiţi-vă vă rog la Ioan Botezătorul, ce impact ar fi avut el dacă ar fi venit beat în pustia iudeii ca să predice poporului pocăinţa spre iertarea păcatelor? Ar mai fi fost întrebat el cu strângere de inimă de către farisei cine este? Nu! Ar fi fost descalificat din start! La fel este şi cu orişicine spune că este urmaşi al lui Cristos!

ci fiţi umpluţi de Duh. Cel mai minunat lucru care i se potriveşte unui urmaş al Domnului! Nu îmbuibat cu mâncare sau băutură ci plin de puterea lui Dumnezeu. A fi îmbătat cu vin însemnă să fii sub controlul destrăbălări carnale, a fi plin de Duhul, înseamnă să fii sub controlul total al voii lui Dumnezeu.

Vă aduceţi aminte ce a spus Domnul lui Aaron, după ce omoară pe Nadab şi Abihu, când aceştia aduc foc străin la altar:

„Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când veţi intra în Cortul întalnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat, şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.” – Levitic 10.9-11.

Aşa că mare atenţie cine te înflăcărează, vinul sau Duhul Domnului! Cine îţi dezleagă limba punându-ţi cuvinte în gură, Duhul sau aburii alcoolului.

Mai nou, Satana însuşi influenţează pe unii care promovează ,,beţia în duhul” şi îi face ca să se mişte ca un om în stare de ebrietate, să gesticuleze, să vorbească sau să se împleticească şi chiar să cadă pe jos. Şi toate aceste manifestări, fiind puse pe seama Duhului Sfânt! Ce blasfemie şi câtă orbire!

v.19: λαλουντες εαυτοις ψαλμοις και υμνοις και ωδαις πνευματικαις αδοντες και ψαλλοντες εν τη καρδια υμων τω κυριω

vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră

–  fiţi umpluţi de Duh vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale. Omul beat cu vin oricât s-ar strădui nu poate vorbi cu psalmi şi cântări spirituale. În schimb omul treaz poate lăuda foarte frumos pe Domnul chiar dacă vocea nu îl ajută. De multe ori fredonăm cântece spirituale în gând şi acelea sunt cele mai melodioase şi mai bine cântate melodii.  Ele sunt ascultate de Dumnezeu atunci când sunt înălţate dintr-o inimă plină de mulţumire şi recunoştinţă.

În vereset se face referire la  trei categorii de cântări:

  1. a) Psalmii – Ψαλμοῖς (Psalmois), care erau cântări evreieşti inspirate de Duhul care preamăreau pe Dumnezeul Triunic pentru lucrările Sale în general.
  2. b) cântări de laudă – ὕμνοις (hymnois), care erau adresate  la adresa Domnului Isus şi a lucrării Sale de răscumpărare (ex: Hallel (laudă) cântări cântate de Domnul din Ps. 118, cu ucenicii după ce Domnul a instituit Cina – Mat. 26.30.)
  3. c) cântări spirituale – ᾠδαῖς πνευματικαῖς (ōdais pneumatikais). Diferenţa între  această categorie şi celelalte două, este că aceasta de la urmă este categoria cântărilor neisuflate direct de Duhul, dar biblice în mesaj şi melodie.

 şi cântând Domnului în inima voastră.

Expresia cântând în textul grecesc – ψάλλοντες (psallontes) = a ciupi un instrument cu coarde, gen  harpă ( http://biblehub.com/thayers/5567.htm ).  Ea arată că după cum Psalmi cântaţi era acompaniaţi şi de instrument cu coarde ce vibrau la atingere, la fel să vibreze şi inima noastră de bucurie şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu pentru toate câte a făcut pentru noi.

Nicio cântare spirituală de atunci nu semăna cu ,,manelizarea” din zilele noastre sau cu rock-ul, rap-ul, hip hop-ul creştin de astăzi. Acestea de la urmă sunt o ,,cacofonie muzicală” şi au mai mult în comun cu spiritismul tribal voodoo, decât cu religia plină de pace, promovată de Domnul Isus.

De aceea mare atenţie la ce vibrează coardele inimii tale, ele sunt asemănătoare unei harpe. Pot cânta la ea Dumnezeu, dar şi diavolul!

v.20: ευχαριστουντες παντοτε υπερ παντων εν ονοματι του κυριου ημων ιησου χριστου τω θεω και πατρι

mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos,

– mulţumind întotdeauna pentru toate. O inimă care îi cântă totdeauna lui Dumnezeu este o inimă mulţumitoare. Trebuie să-I cântăm şi să îi mulţumim pentru toate lucrurile:

,,Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau în faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin El.” – Coloseni 3.17.

Trebuie să îi mulţumim pentru binele şi pentru răul pe care-l primim deoarece toate lucrează împreună spre binele nostru veşnic – Romani 8.28.

Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Trebuie să Îi mulţumim Tatălui, în Numele Fiului. De ce? Pentru că prin Ei şi lucrarea Lor măreaţă de har, am căpătat înfierea şi statutul de copiii adoptaţi. Aceste aspecte au fost dezbătute în cap.1.3-11.

v.21: υποτασσομενοι αλληλοις εν φοβω θεου

supunându-vă unii altora în teamă de Hristos.

Supunerea în teamă sfântă unii altora, nu trebuie să se facă decât, după Legea lui Cristos. Nu trebuie să credem că acest verset promovează clerul biserices organizat pe trepte ierarhice, căruia trebuie să i ne supunem orbeşte. În faţa lui Dumnezeu toţi fraţii şi surorile suntem egali. Nu există unii mai superiori sau mai egali decât alţii. Diferiţi ne face responsabilitatea acordată fiecăruia de Dumnezeu, fie în viaţa de familie, fie în viaţa Adunării.

De la acest verset până în cap. 6 cu versetul 9, Pavel aminteşte ordinea autorităţii începând cu celula de bază a societăţii, ordine ce a fost ruinată de diavol încă din Eden. El descrie ordinea corectă, autoritatea şi responsabilităţile soţilor creştini, copiilor din familiile creştine, sclavilor creştini şi stăpânilor de sclavi care erau copii ai Domnului.

v.22: αι γυναικες τοις ιδιοις ανδρασιν υποτασσεσθε ως τω κυριω

Soţiilor, supuneţi-vă  soţilor voştri ca Domnului,

Soţiilor. În verset este vorba de fiecare soţie creştină în parte. Pavel foloseşte sensul generic, folosind singularul pentru plural.  Ce se aplică unei singure soţii, este valabil pentru toate celelalte în parte.

supuneţi-vă. De ce începe cu soţiile? Pentru că Eva a fost creată ultima şi s-a răzvrătit prima. Nu a fost ascultătoare, a fost  ispitită şi înşelată de Satan, încălcând porunca lui Dumnezeu. Soţiei i se cere supunere pentru că Adam a fost creat primul şi ea a fost creată ca să fie un ajutor potrivit bărbatului ei:

,,Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.” 1Timotei 2.13-14.

Supunându-se autorităţii soţului ei, practic o soţie se supune Domnului. Orice soţie care îşi nesocoteşte soţul din punct de vedere biblic, este o soţie răzvrătită împotriva Domnului. Femeia creştină se supune bărbatului ei din dragoste pentru Domnul, în lumina celor înţelese în legea creaţiei,  soţul ei neimpunându-şi autoritatea cu forţa.

–  soţilor voştri. În greacă este τοῖς  ἰδίοις ἀνδράσιν (tois idiois andrasin) = propriilor voştri soţi. Expresia face referire la ideea din Geneza că soţul şi soţia au fost creaţi unul pentru altul încât sunt priviţi ca un singur trup – lit. o singură carne, (exact cum carnea corpului lui Adam, era şi a Evei şi viceversa):

,,Şi omul a zis: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbat“.De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi vor fi un singur trup.” – Geneza 2.23-24.

Textul nu poate fi atribuit şi aplicat în contextul cuplurilor formate din persoane căsătorite de acelaş sex. Acestea sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, pervertind scopul creaţiei şi răsturnând ordinea şi autoritatea trasată de Creator de la facerea lumii. Aceste persoane trebuie să se pocăiască de nelegiuirile lor şi să urmeze ordinea poruncită de Creator – Gen.2.24.

–  ca Domnului. Dumnezeu binecuvântează o familie în care cei doi îşi îndeplinesc cu sfinţenie rolurile lăsate de Dumnezeu. Femeia supunându-se autorităţii soţului ei, este privită ca fiind supusă lui Dumnezeu. Ea trebuie să se supună chiar dacă Dumnezeu a înzestrat-o cu mai multă capacitate administrativă sau mai multă inteligenţă. Conştientizând lucrul acesta şi supunându-se dovedeşte iubire faţă de Dumnezeu şi preţuire faţă de soţul pe care i l-a dat Domnul.

Nu noi am ales cine să fie cap reprezentativ al omenirii (Adam) sau cap într-o  familie. Dumnezeu a ales lucrul acesta şi ştim că tot ce hotărăşte sau face El este bine, şi rămâne ,,Da şi Amin!”.

  1. 23: οτι ο ανηρ εστιν κεφαλη της γυναικος ως και ο χριστος κεφαλη της εκκλησιας και αυτος εστιν σωτηρ του σωματος

pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului.

– pentru că soţul este cap al soţiei. Soţul din fiecare familie este rânduit de Dumnezeu, cap al familiei şi al propriei soţii.  Aici nu este vorba de vre-un soţ mistic universal vizibil sau invizibil, la nivelul întregii planete. Apostolul foloseşte pentru soţ, sensul generic şi anume: ce este aplicat unui soţ creştin, se aplică fiecăruia în parte din fiecare familie creştină.

Soţul este capul soţiei încă de la creaţie înainte de cădere pentru că:

,,nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat” -1Corinteni 11.8.

Regula aceasta a rămas de atunci până acum şi va rămâne până la sfârşitul generaţiilor. În timpul noului Legământ în care ne aflăm apostolul afirmă clar:

,,vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos.” 1Corinteni 11.3.

Această regulă – ,,bărbatul cap”, este confirmată chiar şi prin faptul că Dumnezeu a avut totdeauna capi de legăminte bărbaţi şi nu femei.

Expresia ,,bărbatul este capul şi soţia gâtul”, este o expresie sfidătoare la adresa ordinii stabilite de Dumnezeu şi trebuie privită ca o glumă de prost gust şi evitată  de sfinţii care cunosc adevărul şi spun că se supun Domnului Cristos din dragoste.

De ce trebuie evitată? Pentru că bărbatul este capul soţiei după cum Cristos este Capul bărbatului! Nu cred că ar fi vreunul din bărbaţi atât de nesăbuit încât să spună că el este ,,gâtul” în relaţia pe care o are cu Domnul Isus Cristos.

– după cum şi Hristos este Cap al Adunării.

Cap al Adunării înseamnă că  doctrinele stabilite de El în Noul Legământ nu sunt negociabile, nu pot fi supuse chestionării sau votului. Adunarea Sa, nu poate fi una LEGISLATIVĂ, ci doar EXECUTIVĂ!  Ce a învățat El și poruncit, Adunarea trebuie să ducă la îndeplinire şi în acelaş timp să păstreze cu cea mai mare fidelitate. În momentul în care noi ca Adunare, intervenim și modificăm legile și rânduieli  stabilite de El, nu mai putem avea pretenția că El ne este Cap peste Adunarea noastră.

În momentul când Adunarea se dezice de Legea Domnului Isus în mod deliberat şi dezărtează rupând rândurile, acea Adunare a devenit una care nu mai are Cap pe Domnul, ci pe aceia care i-au schimbat Legea sfântă.

Toate bisericile care urmează învățătura unui bărbat sau a unei femei (fie vre-un papă, Luther, Calvin, Branham sau Ellen G.White, etc…), în loc de învățătura lui Cristos, acele biserici au cap pe acel bărbat sau pe acea femeie.

Pentru a fi Cap, trebuie ca Biblia să reprezinte autoritatea finală în tot ceea ce înseamnă credință și practică.

Adunarea este sub Hristos ca şi Cap al ei, la fel cum o soţie este sub autoritatea soţului ei ca şi cap al ei. Acesta este adevărul central al acestui verset şi cel mai corect poate fi prezentat în desenul următor:

Isus Cristos

    sau

  (soţul)

Adunarea

   sau

 (soţia)

Reprezentarea aceasta este cea scripturală deoarece, chiar apostolul Pavel, descrie pe unii membrii ai Adunării ca fiind: ureche, ochi, nas, gură, după cum ne învaţă în întâia sa epistolă către Corinteni:

,, Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup?  Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum, dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Ochiul nu poate zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: „N-am trebuinţă de voi.” ” – 1Corinteni 12.16-18, 21.

În conformitate cu această poziţie reprezentată mai sus, Domnul Isus poate fi Cap al oricărei Adunări locale, şi vizibile, (din: Corint, Efes, Colose, Filipi, Pergam, Smirna, Filadelfia, Ierusalim, etc… ), după cum fiecare bărbat este cap al soţiei sale în familia sa.

Domnul Isus este privit ca Mire pentru fiecare Adunare locală în parte, şi fiecare Adunare în parte este privită ca Mireasă a Sa. De aceea avem de multe ori termenul Adunare folosit la plural.

El este Mântuitor al trupului.  Cine este viu spiritual este o persoană mântuită. Adunarea fiind compusă din mai mulţi membrii născuţi din nou este normal să aibe pe Domnul Isus ca Mântuitor.

El este mântuitor deoarece Adunarea este comparată cu un corp uman viu sau cu un Templu zidit din pietre vii spiritual. Toţi regeneraţii sunt mântuiţi şi nu poate exista regenerare fără salvare.

v.24: αλλ ωσπερ η εκκλησια υποτασσεται τω χριστω ουτως και αι γυναικες τοις ιδιοις ανδρασιν εν παντι

Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate.

Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos. Domnul Isus ne-a iubit cu o dragoste jertfitoare necondiţionată pe noi mădularele trupului Adunării locale. La această dragoste noi trebuie, nu să răspundem cu răzvrătire sau ură, ci trebuie să răspundem cu dragoste ce se supune poruncilor Sale, descoperite în voia revelată a Noului Legământ.

aşa şi soţiile soţilor lor, în toate. La fel şi soţiile trebuie să răspundă cu aceeaş dragoste în supunere faţă de soţii lor care sunt priviţi ca şi cap. Motivul pentru care trebuie să se supună este explicat de apostol în versetul următor:

v.25: οι ανδρες αγαπατε τας γυναικας εαυτων καθως και ο χριστος ηγαπησεν την εκκλησιαν και εαυτον παρεδωκεν υπερ αυτης

Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea,

Acesta este motivul supunerii din dragoste al soţiei faţă de bărbatul ei.  Acesta este motivul pentru care şi Adunarea trebuie să se supună din dragoste Capului ei – Domnul Cristos.

Acest verset ridică dragostea soţului creştin faţă de soţia sa, la un nivel atât de profund încât acesta să fie capabil să se jertfească pentru ea. În vederea dragostei acesteia jertfitoare şi a relaţiei atât de profunde i se porunceşte soţiei să se supună recunoscându-şi soţul ca şi cap. Domnul Isus a iubit Adunarea Sa încât şi-a dat viaţa pentru ea. Nici dragostea noastră nu se cere să fie mai mică.

Principiul lăsat este următorul: soţul oferă dragoste jertfitoare, soţia loialitate şi supunere.

Dar cum lumea în care trăim zace în cel rău, pot exista şi situaţii în care bărbatul să ceară lucruri contrare Legii lui Cristos. În asemenea cazuri soţia nu este datoare să i se supună. Trebuie să îi explice soţului în dragoste motivul şi să se roage pentru acesta să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu, cea sfântă şi plăcută.

v.26: ινα αυτην αγιαση καθαρισας τω λουτρω του υδατος εν ρηματι

ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt,

ca s-o sfinţească. Sfinţire = punere deoparte, consacrare sau dedicare totală. Murind pentru Adunarea Sa, Domnul Isus şi-a consacrat-o pentru Sine.  Domnul promite că El se va îngriji de ea, de toate nevoile ei  spiritual şi materiale. În baza acestei promisiuni El rămâne Cap şi Soţ  iubitor până la sacrificiu. De la Mireasa Sa, se cere loialitate, supunere şi iubire necondiţionată.

În această relaţie nu este permis adulterul spiritual al Adunării cu statul sau cu bisericile apostaziate. Nicio soţie loială soţului ei, nu merge la vecin să ceară iubire, protecţie sau ajutor financiar cum se întâmplă în relaţia biserică – stat de astăzi. Şi nici o fecioară loială logodnicului ei, nu este văzută pe ,,centură făcând trotuarul cu prostituatele”.

La fel trebuie privite lucrurile şi când vine vorba de Adunarea Sa, pusă deoparte sau dedicată doar pentru El.

după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt. Consacrarea Adunării pentru Domnul ei, trebuie să fie un proces continuu. Domnul ţine Adunarea Sa curată prin auzirea, primirea şi împlinirea Cuvântului:

,,Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus.” – Ioan 15.3.

Spălarea cu apă nu este scufundarea în apă a membrilor şi nici botezul în Duhul de la Cincizecime, ci este o metaforă ce ilustrează curăţirea spirituală de întinăciunea păcatului.

v.27: ινα παραστηση αυτην εαυτω ενδοξον την εκκλησιαν μη εχουσαν σπιλον η ρυτιδα η τι των τοιουτων αλλ ινα η αγια και αμωμος

ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur.

ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă. Scopul consacrării şi curăţirii spirituale este ca Această Adunare a Lui să devină perfectă şi plină de glorie aşa cum este şi El.

neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur. Acest aspect îl va avea în ziua răpirii la glorificare. Până atunci Adunarea se curăţeşte zilnic de pete şi zbârcituri; fiecare membru în particular cât şi Adunarea ca întreg prin exersarea disciplinei.

v.28: ουτως οφειλουσιν οι ανδρες αγαπαν τας εαυτων γυναικας ως τα εαυτων σωματα ο αγαπων την εαυτου γυναικα εαυτον αγαπα

Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi.

Astfel sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri. Cuvântul astfel înseamnă după cum. Deci după cum şi-a Iubit Domnul Isus Adunarea Sa, la fel şi soţii să-şi iubească soţiile lor ca pe propriile trupuri. Este o idee nouă lucrul acesta? Nu deoarece încă din Eden exista conceptul că soţul şi soţia au fost creaţi unul pentru altul încât sunt priviţi ca un singur trup – lit. o singură carne, (exact cum carnea corpului lui Adam, era şi a Evei şi viceversa).

Cine îşi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Aici nu este vorba de iubirea de eu-lui propriu ci de dragostea agape altruistă, după modelul lăsat de Domnul nostru şi explicat în v.25.

  1. 29: ουδεις γαρ ποτε την εαυτου σαρκα εμισησεν αλλ εκτρεφει και θαλπει αυτην καθως και ο κυριος την εκκλησιαν

Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea:

Domnul ne-a dat spre îngrijire şi administrare temporală vasul acesta de lut. Din instinct nimeni nu se automutilează sau îşi ruinează trupul cu drag, ci  fiecare dintre noi îl protejăm cât putem de bine şi îl hrănim, deoarece de bunăstarea lui depinde viaţa şi dispoziţia noastră.

La fel cum ne iubim trupurile trebuie să ne iubim şi soţiile. Să le iubim pentru că formăm un singur trup cu ele. Trebuie să le iubim la fel cum Domnul iubeşte Adunarea Sa. El o iubeşte, o îngrijeşte, o hrăneşte şi o creşte, deoarece ea este privită ca fiind din El – cap.4.16:

,,Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.

v.30: οτι μελη εσμεν του σωματος αυτου εκ της σαρκος αυτου και εκ των οστεων αυτου

v.31: αντι τουτου καταλειψει ανθρωπος τον πατερα αυτου και την μητερα και προσκολληθησεται προς την γυναικα αυτου και εσονται οι δυο εις σαρκα μιαν

pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale

„De aceea va lăsa omul pe tată şi pe mamă şi se va lipi de soţia sa, şi cei doi vor fi un singur trup“,

Fiecare membru al unei Adunări locale şi vizibile formează împreună cu ceilalţi membrii botezaţi, trupul Adunării respective. Legăturile spirituale între ei sunt văzute ca ,,fiind una”, deoarece toţi au acelaş scop în lucrare ghidându-se după Legea lui Cristos. Supunându-se Lui în dragoste ca şi Cap, ei sunt priviţi ca şi membre ale trupului Său, după principiul stabilit la creaţie în relaţia soţ & soţie – Geneza 2.23-24.

v.32: το μυστηριον τουτο μεγα εστιν εγω δε λεγω εις χριστον και εις την εκκλησιαν

Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos şi la Adunare.

Taina sau misterul în cartea Efeseni este enunţat în v. 6 din cap.3:

,,că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie,”

Acest lucru nu se ştia în Vechiul Testament şi nici nu ar fi fost o idee primită cu bucurie de poporul evreu. Taina implica ruperea legământului cu ei şi formarea unui nou popor compus din evrei plus neamuri şi că El le va fi Soţ şi ei soţie arătându-le o dragoste jertfitoare, încât erau priviţi ca  propriul Său trup.

v.33: πλην και υμεις οι καθ ενα εκαστος την εαυτου γυναικα ουτως αγαπατω ως εαυτον η δε γυνη ινα φοβηται τον ανδρα

Însă şi voi, fiecare, aşa să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi; şi soţia să se teamă de soţ.

Acest verset este îndemnul şi totodată concluzia finală a întregului pasaj de la v. 22-32.

Prin iubirea soţiei de către soţ, înseamnă că s-a înţeles corect relaţia de autoritate Cristos Cap peste Adunare şi bărbatul credincios cap peste nevasta sa.

soţia să se teamă de soţ. ,,Ca sotia sa  isi respecte soțul” este în greacă. El trebuie să îi dăruiască dragoste şi ea să îi răspundă cu respect. Aceasta este o relaţie trainică ce va fi binecuvântată de Domnul deoarece este o reflexie a relaţiei lui Cristos cu Adunarea Sa.

Nu este vorba de frică deoarece frica dezvoltă ură, nelinişte şi un mediu toxic într-o familie.

Traduceri folosite:

G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/efeseni/01/

Dumitru Cornilescu: http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu/efeseni/5/

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/ephesians/

Interlinear grec – englez: http://biblehub.com/interlinear/ephesians/1-1.htm

https://aurelmunteanu.wordpress.com/2018/04/03/efeseni-5/

 

EFESENI cap.4

Efeseni 4

Efeseni 4

Grup studiu

,,Mărețul Har”

v.1παρακαλω ουν υμας εγω ο δεσμιος εν κυριω αξιως περιπατησαι της κλησεως ης εκληθητε

Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi,

– Vă îndemn deci eu. Vedem că apostolul Pavel, foloseşte de multe ori în epistolele sale, îndemnuri, avertizări şi le spune şi ce se întăplă dacă nu urmează calea dreaptă trasată de Cristos. Îndemnul de aici, nu era porunca unui papă dictator, ci este un îndemn în dragoste, făcut în autoritatea slujbei acordate de Cristos. Dacă în primele capitole apostolul le explică efesenilor, ce a făcut Dumnezeul Triunic pentru mântuirea lor, de la acest capitol până la sfârşitul epistolei, le explică cum trebuie să trăiască şi să umble în lumina celor lucrate de Dumnezeu pentru ei.

 cel întemniţat în Domnul. A fi întemniţat în Domnul arată, consacrarea sa totală pentru slujba la care a fost chemat. Această consacrare a avut ca rezultat chiar întemniţarea fizică: în Ierusalim, Cezarea, Filipi, Roma.

– să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi. Această umblare face referire la viaţa exterioară, la comportamentul copilului lui Dumnezeu care a fost înnoit în omul dinlăuntru. Dacă ai viaţă interioară vei avea şi o umblare exterioară. Cine nu umblă în Duhul călcând pe urmele lui Cristos, nu are viaţă. După cum viaţa fizică constă în mişcare la fel şi viaţa spirituală constă în umblarea după lucrurile lui Dumnezeu.

Sunt îndemnaţi, şi suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip care să aducă cinste. Trist este că suntem înnoiţi în interior dar putem umbla şi într-un chip nevrednic. În acest chip umblăm prin fire şi nu prin Duhul. Această umblare apostolul începe să o detalieze de la versetul 17, numind-o ,,umblare cum umblă restul naţiunilor”.

Suntem îndemnaţi să umblăm conform statului de copiii ai lui Dumnezeu adoptaţi. Acesta este standardul pentru care, şi la care, am fost chemaţi. În funcţie de el trebuie să: gândim, vorbim, comportăm, umblăm şi să acţionăm. Acest lucru se va reflecta, în viaţa mea personală ca şi copil din familia lui Dumnezeu, în mine ca cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu şi ca membru al Adunării Sale locale şi vizibile.

v.2μετα πασης ταπεινοφροσυνης και πραοτητος μετα μακροθυμιας ανεχομενοι αλληλων εν αγαπη

cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste,

– cu toată smerenia şi blândeţea. De ce întâi începe cu smerenia? Să umblăm în smerenie? Pentru că din fire, orice om care este înălţat la un rang superior, are tendinţe vădite spre îngâmfare. Am fost noi înălţaţi? Da! Până într-acolo încât suntem priviţi poziţional în Cristos ca şi glorificaţi (Romani 8.30.). Însăşi Pavel cunoştea destul de bine smerenia. Oare, nu ca să rămână smerit, i-a fost pus ţepuşul (solul satanei ca să-l pălmuiască – 2 Corinteni 12.7.) şi să nu se îngâmfe?

De fapt, prima acuzaţie adusă împotriva celor aleşii este aceea că sunt mândrii. Uneori, acuzatorii lor care nu cred alegerea personală, au dreptate. Spre ruşinea noastră trebuie să recunoaştem aspectul acesta.

De ce blând? Deoarece atunci când este îngâmfat omul are tendinţe dictatoriale, începe să devină aspru peste cei care este înălţat. Din firea lor şi cei stăpâniţi, au tendinţe de rebeliune şi atunci cel înălţat peste ei, devine poruncitor, autoritar şi aspru. Însă acestea sunt ,,calea naţiunilor”, pe care copiii Domnului nu trebuie să apuce. De ce? Pentru că în primul rând conducerea lor (slujirea), nu este una tip piramidal, după modelul naţiunilor (Matei 20.25-27.), şi în al doilea rând, atitudinea celor ce îi slujesc, nu trebuie să fie una dictatorială, ci una, ca a acelora care sunt servi la mese.

– cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste. Îndelunga răbdare o capeţi în relaţiile directe cu oamenii. O înveţi cel mai bine când lucrezi cu fraţii slabi în credinţă cărora trebuie să te faci plăcut:

,,Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi;…. ” – Romani 15.1-3.

,,Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” – Coloseni 3.13.

v.3σπουδαζοντες τηρειν την ενοτητα του πνευματος εν τω συνδεσμω της ειρηνης

străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.

Începând de la acest verset apostolul Pavel arată implicarea armonioasă a Dumnezeului Triunic în Adunare. În versetul 4, arată implicarea Duhului Sfânt, în versetul 5, pe cea a Fiului şi în versetul 6 pe cea a Tatălui.

– în dragoste străduindu-vă. De ce spune străduindu-vă sau suportându-vă? Pentru că din fire omul nu este nici smerit, blând sau îndelung răbdător. Caracteristicile acestea sunt ale omului lăuntric, caracteristici ce sunt într-un conflict permanent cu poftele naturii păcătoase. Pentru ca aceste caracteristici sfinte să primeze, noi trebuie să ne străduim, să depunem efort.

– să păstraţi unitatea Duhului. Unitatea Duhului din acest verset are strânsă legătură cu umblarea într-un chip vrednic de chemarea cu care, fraţii din Efes, au fost chemaţi (v.1). Umblarea aceasta cel mai bine se vede reflectată în Adunare, unde ei acţionează uniţi ca un singur trup ( lucru precizat în v.4).

Fie că fratele este evreu după trup, fie că este dintre neamuri, dacă fiecare se luptă cu sine însuşi, să fie plăcut, nu lui ci lui Cristos, atunci fiecare umblă în acelaş scop. Această unitate are la bază şi lucrurile crezute în comun care sunt standardul umblării fiecăruia. În versetul 5, standardul este numit ,,o singură credinţă”.

– în legătura păcii. Legătura păcii care leagă toate aceste lucruri este dragostea agapen. În Coloseni 3.14, legătura desăvârşirii este redată de termenul teleiotētos:

,,Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.”

v.4εν σωμα και εν πνευμα καθως και εκληθητε εν μια ελπιδι της κλησεως υμων

Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre;

– Este un singur trup. Dacă până acum în cele trei capitole Pavel foloseşte sensul instituţional al Adunării, de la acest verset, el foloseşte sensul generic. Deoarece epistolele trimise de apostol erau circulare, el folosea singularul pentru plural. Ce se aplică unei Adunări în particular, era valabil pentru toate celelalte de aceeaş origine, doctrină şi practică. Sensul generic nu poate fi folosit pentru creştinătatea multiconfesională şi ecumenică de astăzi.

Spre exemplu, pentru a înţelege sensul generic să medităm la următoarea afirmaţie: „automobilul nu mai este un lux, ci o necesitate”. Ne gândim la un automobil universal, invizibil dezasamblat, împrăştiat în spaţiu şi timp ale cărui componente, sunt unele, din primul secol sau altele nu sunt incă fabricate (după conceptul bisericii universale invizibile)? Sau la un un automobil vizibil ale cărui componente sunt dezasamblate şi împrăştiate pe toate continentele (gen teoria bisericii universale vizibile)? Bineînţeles că nu, ne gândim la un asemenea automobil! Ne gândim la fiecare automobil local şi vizibil fabricat şi funcţional în parte.

La fel stau lucrurile şi cu Adunarea. Domnul spune: „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de Adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.” (Matei, 18.17). Cuvântul Adunare şi principiul de aici al disciplinării, chiar dacă apare la singular, poate fi folosit fără nici o problemă la fiecare Adunare locală în parte. De fapt toate Adunările locale de pe întreg pământul, citează şi folosesc sensul generic din Matei 18.17, când trebuie să exerseze disciplina.

– şi un singur Duh. Duh Sfânt care:

– îi aduce la viaţă din morţi pe aleşi

– îi convinge de păcat schimbându-le gândirea

– îi separă spiritual afară din lume

– îi convinge că trebuie să se alăture Adunării prin botez

– îi strânge în trupul local al Adunării

– este Cel care îi convinge de adevăr şi îi tine uniţi doctrinar

– îi echipează spiritual cu daruri pentru creşterea şi slujirea în trup

– îi învaţă şi îi călăuzeşte în umblarea lucrurilor încredinţate lor de Cristos (Marea trimitere)

– după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre. Aici arată unitatea credinţei, în speranţa care este Cristos Isus, Domnul lor şi al nostru. Spune apostolul că am fost chemaţi, nu ne-am autoinvitat. De ce? Pentru că la începutul capitolului doi ne-a spus că eram morţi. Chemarea a fost una eficace făcută de Duhul conformă cu scopul hotărât în sfatul etern. Duhul Sfânt fiind garantul chemării şi a moştenirii veşnice date în Cristos Isus.

v.5εις κυριος μια πιστις εν βαπτισμα

un Domn, o credinţă, un botez;

– un Domn. Domnul fiind Cristos. În greacă Kyrios.

– o credinţă. În greacă pistis. Aceasta nu este credinţa primită în dar din Ef. 2.8, la naşterea din nou, ci este credinţa ca set de valori dată sfinţilor odată pentru totdeauna – Iuda 3. Credinţă ce trebuie ţinută şi păzită cu sfinţenie de Adunare care este Stâlpul şi Temelia adevărului.

– un botez. Botezul în greacă aici este baptisma şi nu face referire la nici un altfel de botez, decât la scufundarea sau afundarea în apă care te identifică cu Cristos. Singurul botez în apă pe care-l cunoşteau era cel introdus de Dumnezeu prin Ioan Botezătorul, botez pe care-l aveau, apostolii şi Cristos Însuşi. În marea trimitere sau la Cincizecime, Domnul nu a instituit un alt tip de botez, ci a dat mai departe pe acela care deja îl aveau împreună cu evanghelia. De aceea se spune ,,un singur botez”.

Botezul este pus alături de Cristos (Capul Adunării) şi de o singură credinţă, deoarece era cel care adăuga pe alesul lui Dumnezeu născut din nou, în trupul local al Adunării. Este foarte important botezul, deoarece dacă el este străin Marii Trimiteri (botez provenit din catolicism, protestantism sau sciziunile acestora), nu te plasează sub Capul Cristos, chiar dacă eşti copil al Domnului născut din nou.

v.6εις θεος και πατηρ παντων ο επι παντων και δια παντων και εν πασιν υμιν

un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi.

– un singur Dumnezeu. Dumnezeu manifestat sub forma a trei Persoane distincte cu lucrări distincte în mântuirea noastră: Tatăl ne-a ales în Cristos, Cristos moare pentru aleşii Tatălui şi Duhul Sfânt naşte din nou pe aleşii Tatălui pentru care moare Cristos.

– şi Tată al tuturor. Scoate în evidenţă doctrina despre Familia lui Dumnezeu. Familie compusă din toţi cei născuţi din nou de la primul om mântuit, până la ultimul născut din nou astăzi. Cea mai mare parte din membrii Familiei, sunt în ceruri, alţii sunt pe pământ, iar o parte din ei nu s-au născut încă, dar care sunt aleşi pentru înfiere. În Familia lui Dumnezeu intri prin naştere din nou, în Împărăţie prin strămutare, iar în Adunarea locală şi vizibilă prin scufundarea în apă.

– care este peste toţi. Aici subliniază suveranitatea absolută a Tatălui. Suveranitate prezentată de apostol în capitolul 1.

– şi prin toţi. Prin toţi lucrând în providenţa Sa, pentru a îndeplini toate lucrurile hotărâte în planul etern după sfatul voii Sale.

– şi în noi toţi. El lucrează în acelaş timp şi în noi. El udă, pe cel ce udă pe alţii.

v.7ενι δε εκαστω ημων εδοθη η χαρις κατα το μετρον της δωρεας του χριστου

Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.

– Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul. Despre ce har este vorba în context? Harul comun al mântuirii în Cristos sau harul slujirii trupului Adunării pentru desăvârşirea sfinţilor? Cotextul scoate în evidenţă de la versetele 11-16, că este vorba de harul slujiri. Fiecare membru al trupului Adunării locale având rolul său special şi locul bine definit în trup cu funcţiile şi responsabilităţile sale.

– după măsura darului lui Hristos. Se spune că Duhul Sfânt dă daruri membrilor trupului Adunării locale – 1Cor.12.4. În versetul următor spune: ,,sunt felurite slujbe, dar este acelaş Domn”. Darul lui Cristos de aici, nu este nici mântuirea personală şi nici darul Duhului Sfânt, ci este dar de slujbă, ce face pe cel ce îl primeşte unic în felul său.

v.8διο λεγει αναβας εις υψος ηχμαλωτευσεν αιχμαλωσιαν και εδωκεν δοματα τοις ανθρωποις

De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“.

În versetul 8, Pavel deschide o paranteză şi descrie cum a fost posibilă dăruirea harului în privinţa slujirii. El face aici o paralelă între David şi Cristos, citând din Psalmul 68.18. Psalmul acesta era un cântec al bucuriei, scris de David după ce cucereşte Iebusul şi ia pradă bogăţii şi oameni în dar, drept răsplată a pradei de război. David fiind o prefigurare a lui Cristos, este folosit pentru a descrie de fapt, ceea ce avea să facă literal Domnul Isus pentru noi: să înfrângă moartea şi să ne elibereze pe noi de sub puterea ei.

Cristos Cel Atotputernic, a robit robia păcatului ce ne ţinea pe noi sclavi. Cum a fost posibilă o aşa lucrare măreaţă? Prin moartea, îngroparea şi învierea Sa! Biruind moartea prin înviere şi înălţându-se la dreapta lui Dumnezeu în gloriile măreţe! Aceasta înseamnă: Suindu-Se în înălţime. O suire triumfală, după ce mai devreme coborâse umil, smerit în chip de rob.

– a robit robia. Prin răstignirea Sa pe Golgota şi înviarea Sa a treia zi, a frânt boldul morţii care era păcatul şi a zdrobit pentru totdeauna capul Şarpelui celui vechi.

– şi a dat daruri oamenilor. El a dat daruri de slujire. Acestea le va enumera în v.11.

v.9το δε ανεβη τι εστιν ει μη οτι και κατεβη πρωτον εις τα κατωτερα μερη της γης

Iar acest „S-a suit“, ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?

– Iar acest „S-a suit“. Arată faptul că după jertfă şi înviere, Domnul nu a rămas cu ucenicii Săi pe pământ, ci S-a înălţat la cer, unde este şi în prezent.

– ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului. Într-adevăr Domnul Isus S-a coborât pe pământ, apoi la moartea Sa în inima pământului, dar textul spune despre coborâre că a fost în părţile cele mai de jos ale pământului. Singurul text din Scriptură ce face referire la acest aspect este 1 Petru 3.18-19:

,,pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, de asemenea, mergând, a predicat duhurilor care sunt în închisoare”

v.10ο καταβας αυτος εστιν και ο αναβας υπερανω παντων των ουρανων ινα πληρωση τα παντα

Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.

– Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit. Arată că Cel ce era Cuvântul înainte de întrupare, este Acelaş cu Cel care S-a înălţat după înviere.

– mai presus de toate cerurile. Glorificarea şi împlinirea scopului venirii, L-a readus înapoi în poziţia de glorie unde locuia înainte când a făcut planul etern. Din Biblie ştim că există 3 ceruri:

a) cel albastru pe care-l vedem ziua

b) tavanul stelelor pe care-l vedem noaptea

c) paradisul, locul unde locuieşte Dumnezeu

– ca să umple totul. Umplerea aceasta are legătură cu trupul Adunării unde Domnul Isus umple totul în toţi – cap.1.23 şi Coloseni 3.11:

,,Cap peste toate, Adunării,care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”

,,unde nu este grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos este totul şi în toţi.”

v.11και αυτος εδωκεν τους μεν αποστολους τους δε προφητας τους δε ευαγγελιστας τους δε ποιμενας και διδασκαλους

Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători,

– Şi El a dat pe unii. Domnul Cristos a dat, nu ei şi-au luat darurile respective. Ni le dă fără să ne consulte pe noi sau să avem noi posibilitatea de a le alege (vezi alegerea suverană a apostolului Pavel spre exemplu).

Ele sunt acordate în mod suveran, nu sunt obţinute prin şcolire sau eforturi umane. Aceste daruri nu se moştenesc pe cale genetică şi nici procura cu bani. Aceste slujbe nu trebuie privite ca profesionalism în lucrare, ci ca daruri primite în har şi exersate în Adunarea locală şi confirmate de membrii acesteia.

– apostoli (mesageri). Ei sunt cei dintâi care au fost aleşi ca slujitori ai Adunării zidite de El, cu vre-o 3 ani înainte de Cincizecimea din F.A. 2. Ei au fost aleşi direct de Domnul Isus din mijlocul mai multor ucenici – Luca 6.13. Criteriile alegerii unui apostol le găsim enumerate de Petru, în F.A. 1. 21-22, când Iuda este înlocuit cu Matia. Îi Scriptură găsim că au fost mai mulţi fraţi, numiţi mesageri ai Adunărilor locale. Ei nu pot fi puşi în rândul celor 13, chemaţi direct de Cristos şi trimişi cu autoritate. Dintre aceştia Scriptura menţionează pe Andronikon şi Iounian (Romani 16.7); Iacov fratele Domnului (Galateni 1.19); Silvan şi Timotei (1Tesaloniceni 1.1 & 2.6). Dar mai menţionează şi pe unii care se socoteau mesageri (apostoli) ai lui Cristos dar nu erau: 2 Cor.11.13 şi 2Cor. 12.11.

– Apostolii cei 12 şi Pavel, alături de profeţi, sunt cei care sunt socotiţi ca fiind temelia (fundaţia) Adunării – Efeseni 2.20. Profeţii aceştia nu sunt cei ai Vechiului Legământ, deoarece pentru ei Adunarea ce trebuia zidită de Cristos era o taină. Ei sunt aceia din Noul Legământ care ajutau la predicarea cuvântului prin revelaţie directă, acolo unde nu erau apostolii. Slujba lor era imperios necesară în învăţarea Adunării Domnului, cât timp nu aveau canonul definitivat. Câteva exemple de prooroci: Iuda şi Silas (F.A. 15.32), Barnaba, Niger, Luciu, Manaen (F.A.13.1), Agab (F.A. 21.10).

– şi pe unii evanghelişti. O Adunare fără evanghelişti, este o Adunare care trage să moară. Slujba păstorului este să pască turma, iar cea a evanghelistului să meargă la cei care nu au auzit niciodată evanghelia harului şi să le-o predice. Aceasta este slujba lui primită-n dar, de la Domnul Cristos. Astăzi din comoditate, oamenii nu mai sunt căutaţi în lume, ci lumea este invitată în biserică. Serile de evanghelizare se fac pentru cei ce au auzit deja evanghelia, în loc să fie căutaţi cei ce pier.

– şi pe unii păstori şi învăţători. În greacă ,,poimenas kai didaskalous”. Este una şi aceeaş slujbă făcută de cel ce hrăneşte turma spiritual. Păstorii, episcopii şi prezbiterii sunt bărbaţi ce exercită aceeaş slujbă (Tit 1.5-6). Caracteristicile alegerii lor sunt poruncite în Tit 1. 5-9 şi 1 Timotei 3.1-7. Nu sunt caracteristici negociabile.

Tot păstorul este şi dascălul adevărurilor începătoare pentru noii membrii ce sunt adăugaţi în trupul Adunării locale. El trebuie să de-a ,,laptele duhovnicesc” prin învăţarea lucrurilor elementare, pruncilor în Cristos.

Precizez că toate aceste daruri de slujire aparţin singurului fel de Adunare zidită de Cristos, Adunare care este locală şi vizibilă şi sunt exersate doar de fraţi bărbaţi. Surorile nu sunt rânduite la asemenea slujbe de Legea lui Cristos.

În altă ordine de idei, promotorii conceptelor de biserică universală vizibilă (catolică sau sobornicească), sau de biserică universală invizibilă, nu pot desemna cu nume şi prenume nici un slujitor, care exercită aceste slujbe în bisericile mai sus menţionate. De alt fel aceste tipuri de biserică, nici nu se pot aduna vreodată la părtăşie sau închinare, membrii lor nu se cunosc unii cu alţii, nu pot numi un păstor să-i slujească, nu pot trimite un evanghelist, nu pot ordina un diacon, nu pot vota o anume excludere, nu pot boteza în apă pe viitorii membrii, nu se pot aştepta unul pe altul pentru a lua cu toţii Cina Domnului.

v.12ρος τον καταρτισμον των αγιων εις εργον διακονιας εις οικοδομην του σωματος του χριστου

pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,

– pentru desăvârşirea sfinţilor. Scopul pentru care anumiţi aleşi au primit aceste daruri de slujbă este perfecţionarea sfinţilor din Adunare. Ajungerea lor la o asemănare căt mai mare cu Cristos Domnul. Cuvântul desăvârşire, în greacă este καταρτισμὸν (katartismon) şi apare o singură dată în N.T.

– în vederea lucrării de slujire. Slujitorii aceştia înzestraţi cu darurile acestea supranaturale, sunt aleşi dintre aleşi. Chiar dacă Domnul le-a făcut acest favor asta nu înseamnă că ei sunt şefi. Lor le-au fost date darurile acestea în vederea slujirii spirituale, după modelul lăsat de Domnul lor – ,, cine vrea să fie mai mare între voi să fie robul tuturor”.

Cine slujeşte trebuie să slujească ca Domnul Isus, cu dragoste, în dragoste. Dacă nu o face în felul Lui, nu slujeşte pentru El. Dictatori gen Diotref ce impun părerile proprii cu forţa sau ,,slujesc” pe alţii prin teroare, impunere, sau fiind impuşi, nu sunt după Scriptură.

– pentru zidirea trupului lui Hristos. Scopul final al slujitorilor pe parte spirituală este zidirea Adunării locale, ce este comparată cu un trup uman viu şi funcţional.

v.13μεχρι καταντησωμεν οι παντες εις την ενοτητα της πιστεως και της επιγνωσεως του υιου του θεου εις ανδρα τελειον εις μετρον ηλικιας του πληρωματος του χριστου

până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos

– până vom ajunge toţi la unitatea credinţei. Unitatea credinţei de aici este înţelegerea şi credinţa comună pusă în întreg setul de doctrine încredinţat spre păstrare Adunării Noului Legământ. Această unitate se face cu ajutorul slujitorilor din versetul 11, înzestraţi de Domnul şi capacitaţi pentru lucrare.

– şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu. Cunoaşterea cât mai profundă a doctrinei, duce la o cunoaştere mai mare a Domnului Cristos. Cu cât îţi adânceşti privirea mai mult în Cuvânt, cu atât Îl descoperi mai mult pe Cristos şi Îi înţelegi caracterul şi lucrarea de salvare. Nu citeşti şi nu studiezi Cuvântul scris, nu o să cunoşti niciodată pe Cristos. Versetul nu vorbeşte de o cunoaştere absolută a Fiului, deoarece este Dumnezeu şi o minte finită nu poate cuprinde în înţelegere imensitatea Dumnezeirii.

– la starea de om matur. Aici pe pământ maturitate noastră deocamdată, diferă de la unul la altul. La glorificare nu va mai diferi.

– la măsura staturii plinătăţii lui Hristos. Statura plinătăţii este o creştere pe care ar trebui să şi-o dorească fiecare copil al Domnului născut de sus. Această statură nu este una fizică, ci este una morală şi spirituală. Către ea trebuie să tindem toţi şi să ne-o dorim mai mult ca orice lucru. Cu cât suntem mai asemănători cu El, cu atât ne comportăm, vorbim şi acţionăm ca El. Cu cât ne asemănăm moral mai mult cu Cristos, cu atât vom fi mai plăcuţi înaintea Tatălui care ne-a înfiat. Cristos Domnul este standardul pentru maturitatea noastră spirituală, motiv pentru care nu trebuie să ne comparăm unii cu alţii, ci doar cu El.

v. 14ινα μηκετι ωμεν νηπιοι κλυδωνιζομενοι και περιφερομενοι παντι ανεμω της διδασκαλιας εν τη κυβεια των ανθρωπων εν πανουργια προς την μεθοδειαν της πλανης

ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii;

– ca să nu mai fim prunci. După naşterea din nou, toţi suntem socotiţi prunci în credinţă. Pruncia, la fel ca şi cea fizică, naturală, este o normalitate. Problema devine serioasă atunci când odată cu trecerea timpului, rămâi tot prunc. Gândiţi-vă ce sentimente aveţi când priveşti un prunc de câţiva anişori şi un pitic de 40 de ani? Aceleaş sentimente cred că le nutrim şi pentru cei ce spun că sunt pocăiţi de 40 ani şi se comportă ca un bebeluş spiritual. Pruncia celui ce trebuia demult să fie matur nu este plăcută nici înaintea oamenilor, nici în cea a lui Dumnezeu. Şi cât de trist este ca de la un astfel de om să nu ai nimic de învăţat! Să îl întrebi şi să nu îţi poată spune nimic ziditor……, după ani şi ani …. .

– bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor. Pruncia crează instabilitate. Credulitatea este una din caracteristicile copiilor. Ea este benefică pentru copilul spiritual, când învăţătorul este unul adevărat, trimis de Dumnezeu. Dar când predicatorul este un excroc religios sau profet mincinos, credulitatea este dăunătoare. De aceea maturitatea este una de dorit. Ea trebuie să fie însoţită de discernământ spiritual. Acesta la fel ca în viaţa fizică se capătă în timp. Noul Testament are multe avertismente împotriva învăţăturilor promovate de învăţători falşi şi ne spune să cercetăm toate lucrurile şi să oprim ce este bun.

– prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii. Sunt mulţi astăzi care sunt înşelaţi pe parte spirituală. Acesta este un lucru grav. Dar şi mai grav este să promovezi rătăcirea în mod conştient pentru o sursă de câştig. Această categorie de oameni ce uneltesc cu viclenie sunt oameni morţi spirituali.

v.15αληθευοντες δε εν αγαπη αυξησωμεν εις αυτον τα παντα ος εστιν η κεφαλη ο χριστος

ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos;

– ci, ţinând adevărul în dragoste. În greacă nu este ,,ţinând” ci este ,,vorbind adevărul” în dragoste – ἀληθεύοντες (alētheuontes). Adunării Domnului i-a fost încredinţat adevărul spre predicare până la marginile pământului. Totdeauna când predicăm oamenilor adevărurile anumitor doctrine, acestea trebuie spuse în dragoste. De multe ori adevărul poate fi dureros (ca în cazul doctrinelor întâlnite în epistola de faţă), dar dacă este însoţit de puterea Duhului Sfânt şi de dragoste din partea celui ce îl proclamă aduce mari beneficii. Dacă nu este proclamat cu dragoste, atât în omul mort spiritual cât şi în cel viu, produce repulsie.

– să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Adevărul creşte pe cel născut din nou, spiritual în toate aspectele vieţii spirituale. Dar în acelaş timp creşte şi maturizează şi Adunarea locală comparată cu un Trup al Domnului. Dragostea este mediul în care se produce creşterea. Dragostea se va bucura totdeauna de adevăr şi nu îl va sacrifica niciodată. Standardul creşterii noastre spirituale este o asemănare a noastră cât mai mare cu Mirele nostru Domnul Cristos.

v.16εξ ου παν το σωμα συναρμολογουμενον και συμβιβαζομενον δια πασης αφης της επιχορηγιας κατ ενεργειαν εν μετρω ενος εκαστου μερους την αυξησιν του σωματος ποιειται εις οικοδομην εαυτου εν αγαπη

din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.

– din care tot trupul, îmbinat împreună. Armonia dintre Domnul Cristos şi Adunarea locală o dă învăţătura lui Cristos. Aceasta este liantul ce îi uneşte în dragoste. El este Capul Adunării locale, atâta timp cât Adunarea umblă în lumina învăţăturilor Sale. Când Adunarea dezărtează de la voia Sa revelată şi rupe rândurile credinţei mergând şi promovând învăţături false, Cistos nu mai este Capul acelei Adunări.

– şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei. Uniţi doctrinar în adevăr, fiecare membru al Adunării locale, trebuie să lucreze fiecare după rolul fixat de Cristos Domnul. Lucrarea tuturor împreună, este asemuită cu creşterea spre maturitate al unui corp omenesc, compus din membre legate prin articulaţii şi ligamente.

– făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste. Vedem aici că nu numai fiecare membru al Adunării locale în parte are nevoie de dezvoltare spirituală ci şi Adunarea ca întreg. O Adunare nu poate fi matură dacă este compusă din pitici spirituali. Dacă membrele Adunării locale sunt fraţi şi surori imaturi şi Adunarea va fi imatură. La fel cum există diferenţe între oameni ca grad de maturitate, aşa există şi între Adunările Domnului. Unele chiar din Noul Legământ erau tari cu care Pavel se lăuda ( Adunarea din Tesalonic), iar altele erau imature şi problematice ( Adunarea din Corint). Dragostea este singurul mediu în care se poate zidi spiritual membrii oricărei Adunări locale. În ură, mânie, dezbinare, vorbiri de rău sau clevetiri, o Adunare nu se zideşte ci se dărâmă.

v. 17τουτο ουν λεγω και μαρτυρομαι εν κυριω μηκετι υμας περιπατειν καθως και τα λοιπα εθνη περιπατει εν ματαιοτητι του νοος αυτων

Spun deci aceasta, şi mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblaţi cum umblă naţiunile în deşertăciunea minţii lor,

– Spun deci aceasta. În acest moment apostolul Pavel, doreşte să îşi justifice cele spuse mai sus şi în acelaş timp să şi întărească. Lucrul acesta îl explică în următoarele două versete.

– şi mărturisesc în Domnul. Luând pe Domnul ca martor al spuselor sale, Pavel doreşte să accentueze că cele ce avea de spus erau lucruri serioase, ce puteau afecta grav umblarea cu Domnul, atât în particular cât şi ca Adunare privită ca întreg (trup).

– ca să nu mai umblaţi cum umblă naţiunile în deşertăciunea minţii lor. Fraţii din Adunare nu mai trebuiau să umble ca unii care nu cunoşteau pe Cristos, ci trebuiau să umble în lumina primită, din Cuvânt, prin intermnediul slujitorilor. Trebuia să existe o diferenţă clară între ei şi cei nemântuiţi dintre naţiuni.

Versetul mai scoate în evidenţă, că cei consideraţi naţiuni necunoscătoare de Cristos, au o minte coruptă şi gândesc la lucruri goale de conţinut spiritual.

v.18εσκοτισμενοι τη διανοια οντες απηλλοτριωμενοι της ζωης του θεου δια την αγνοιαν την ουσαν εν αυτοις δια την πωρωσιν της καρδιας αυτων

fiind întunecaţi în înţelegere, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei, prin împietrirea inimii lor;

– fiind întunecaţi în înţelegere. Nu numai că au minte fără conţinut spiritual dar au şi întuneric în intelectul lor. Versetul arată cel mai bine starea de orbire spirituală în care ne-a adus păcatul adamic. Stare în care nu poţi căuta mental să alegi sau să te decizi pentru Cristos, înainte de a fi adus la viaţă de Duhul. Este ca şi când un orb, ar căuta o pisică neagră, într-o cameră cu lumina stinsă.

– înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei. Cuvinte grele ce defaimă natura umană neregenerată. Cuvinte ce taie orice pretenţie de a căuta izvorul vieţii spirituale în sine. Înstrăinarea de aici include chiar negarea Dumnezeului adevărat din creaţie şi conştiinţă.

– prin împietrirea inimii lor. Moartea spirituală, întunecimea intelectului, neştiinţa, înstrăinarea de viaţa lui Dumnezeu, îţi împietresc sufletul şi ţi-l face tare ca o piatră de moară. Te face tare la grumaz, om cu gâtul înţepenit şi necircumcis în inimă, numai bun pentru o ruină eternă.

v.19οιτινες απηλγηκοτες εαυτους παρεδωκαν τη ασελγεια εις εργασιαν ακαθαρσιας πασης εν πλεονεξια

aceştia, pierzând orice simţire, s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie.

– aceştia, pierzând orice simţire. Pierderea simţirii aceasta, este una a conştiinţei. Păcatele repetate împietresc conştiinţa. Ea devine ca un loc, în care ai fost însemnat cu fierul înroşit şi unde nu mai ai terminaţii nervoase prin care să simţi.

– s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăţie. Rezultatul împietririi conştiinţei este o afundare şi mai adâncă în păcat. Cu cât eşti mai împietrit, cu atât bei mai mult, nelegiuirea ca pe apă. Dacă Dumnezeu nu ţine un om în chingile Sale punându-i hotar, acesta se poate afunda atât de jos în negura păcatului, cât nu ne putem închipui.

v.20υμεις δε ουχ ουτως εμαθετε τον χριστον

Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos,

Voi nu l-aţi cunoscut pe Cristos Domnul ca aceştia dintre naţiuni, trăind mai departe în înşelăciune şi degradare spirituală. De la versetul 20 la versetul 25, apostolul le arată diferenţa între cel ce cunoaşte pe Cristos şi cel ce nu Îl cunoaşte. Diferenţa între omul mort şi înstrăinat şi omul nou creat de Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie.

v.21ειγε αυτον ηκουσατε και εν αυτω εδιδαχθητε καθως εστιν αληθεια εν τω ιησου

dacă, în adevăr, L-aţi auzit şi aţi fost învăţaţi în El, după cum este adevăr în Isus:

Dacă trăiţi mai departe depravaţi, întunecaţi şi împietriţi, este un semn că nu L-aţi cunoscut. Dar dacă L-aţi cunoscut şi aţi fost învăţaţi spre maturitate, trebuie să fi-ţi diferiţi! Adevărul din Domnul Isus trebuie să se reflecte în viaţa de zi cu zi a celui ales. În gândirea lui, în comportamentul lui, în vocabular, în atitudini. Dacă nu reflectăm asta, nu suntem în El, suntem tot în firea noastră veche care se strică pe zi ce trece.

v. 22αποθεσθαι υμας κατα την προτεραν αναστροφην τον παλαιον ανθρωπον τον φθειρομενον κατα τας επιθυμιας της απατης

că, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru cel vechi, care se strică prin poftele înşelătoare;

– că, în ceea ce priveşte purtarea de mai înainte, v-aţi dezbrăcat de omul vostru cel vechi. A fi îmbrăcat în omul vechi înseamnă să fii în natura păcătoasă, în care ne naştem toţi urmaşii lui Adam. Când eram în această natură făceam lucrurile ei în mod natural. Acesta este motivul pentru care ne plăcea păcatul şi stăteam tihniţi în el ca peştele în apă.

Dezbrăcarea de omul cel vechi, de puterea dominatoare a păcatului asupra noastră, a făcut-o Domnul Isus când a fost răstignit pe lemnul blestemat de la Golgota:

,,Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6.6)

Aceasta este ce a făcut Domnul Isus acum 2.000 de ani. Şi drept dovadă că am fost în El atunci şi ne-a purtat păcatele, şi noi astăzi, după ce am fost aduşi la viaţă în urma naşterii din nou, trebuie să ne debarasăm zilnic de păcat:

,, Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (Coloseni 3.9-10).

Prin fuga aceasta zilnică de păcat, arătăm că suntem în Cristos şi că am fost curăţiţi. Dacă nu facem lucrul acesta, încă suntem îmbrăcaţi în natura veche adamică şi ne simţim bine în ,,pielea noastră”.

– care se strică prin poftele înşelătoare. Omul vechi se strică după poftele înşelătoare ce fermentează în natura păcătoasă. Omul acesta vechi nu merge în compunere ci în descompunere.

Imaginaţi-vă un om care ar purta toată viaţa o cămaşă pe el cea mai frumoasă cămaşă din câte există, dar pe care nu o dezbracă şi nici nu o spală niciodată. Imaginaţi-vă cum arată ea în primele zile – arată bine, la modă chiar! Dar cum arată ea, după o săptămână, o lună un an, 10 ani, 50 ani sau 80 ani? Tot aşa arată şi omul mort spiritual, care poartă natura veche! Nu este nici o diferenţă. Dacă nu este spălat în sângele lui Cristos, figurativ vorbind, va secera putrezirea şi o pierzare eternă de la faţa Domnului.

Odată cu trecerea timpului, omul nu devine mai moral, ci mai denaturat strângându-şi o comoară şi mai mare de mânie. Moralitatea nu ajută spre mântuirea sufletului, mai mult decât îmbălsămarea, unui cadavru. Îmbălsămarea în moralitate este bună deoarece frânează şi împiedică putrefacţia.

v.23ανανεουσθαι δε τω πνευματι του νοος υμων

şi sunteţi înnoiţi în duhul minţii voastre;

Înoirea în duhul minţii noastre, vine la naşterea din nou lucrată de Duhul, în urma morţii Domnului Isus pentru păcatele noastre, în conformitate cu alegerea şi predestinarea spre înfiere lucrată de Dumnezeu în planul etern. Înoirea aceasta vine din exterior de la Dumnezeu, nu este o înoire ce o putem lucra noi, prin exersarea voinţei înrobite de păcat. Înoirea este exprimată la nivel mental deoarece mintea este centrul coordonării noastre.

Înainte de naşterea din nou, natura păcătoasă se folosea întrutotul de mintea noastră, de sentimente, de voinţă şi conştiinţă, iar după naşterea din nou, prioritate are natura cea nouă zidită de Dumnezeu în noi, care se foloseşte tot de aceste componente ale sufletului.

v. 24και ενδυσασθαι τον καινον ανθρωπον τον κατα θεον κτισθεντα εν δικαιοσυνη και οσιοτητι της αληθειας

şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului.

– şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în ziua a şasea de la creaţie. Ce însemna aceasta? Că Adam semăna fizic cu Creatorul său? Nu. Se referă la faptul că, Adam a fost creat cu trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu. El nu a rămas toată viaţa cu aceste trăsături, ci acestea au fost corupte la căderea în păcat, când el a murit spiritual.

A purtat Adam chipul lui Cristos înainte de căderea în păcat? Da, pentru că Isus Cristos este Dumnezeu care l-a creat.

La întrupare, a purtat Cristos Domnul, chipul (trăsăturile de caracter) Dumnezeului Cel nevăzut. Da!

Naşterea noastră din nou, este o nouă zidire spirituală. Omul nou este zidit acum după asemănarea chipului lui Cristos. Acum noi nu mai purtăm chipul lui Adam mort ca trăsătură dominantă, ci trăsăturile de caracter ale Domnului nostru Isus Cristos. Asta înseamnă a fi îmbrăcat în omul cel nou.

De menţionat, este faptul că acest om nou nu poate muri. La fel cum Cristos Domnul nu mai poate muri, nici omul nostru lăuntric care este creat după chipul Lui, nu va muri.

– în dreptate. În greacă δικαιοσύνη (dikaiosynē). Este actul juridic al lui Dumnezeu, prin care declară pe aleşi liberi, de vinovăţie şi plăcuţi înaintea Lui. Această dreptate survine în urma morţii lui Cristos, plătirea preţului păcatelor noastre şi reconcilierii.

– şi în sfinţenia adevărului. V-aţi îmbrăcat în omul cel nou,în sfinţenia adevărului. Această imagine a omului nou, trebuie să se reflecte în noi, prin adevărul ce ne-a pus deoparte, ne-a consacrat sau dedicat lui Dumnezeu. Prin această ,,haină a neprihănirii” dovedim în lume că, suntem oameni creaţi după chipul lui Cristos.

v.25διο αποθεμενοι το ψευδος λαλειτε αληθειαν εκαστος μετα του πλησιον αυτου οτι εσμεν αλληλων μελη

De aceea, lepădând minciuna, vorbiţi adevărul fiecare cu aproapele său, pentru că suntem mădulare unii altora.

De la acest verset şi până la capitolul 6 cu versetul 20, apostolul Pavel, le dă îndemnuri practice prin care ei trebuie să reflecte că au fost îmbrăcaţi în omul cel nou, în dreptate şi în sfinţenia adevărului.

– De aceea. Acest cuvânt de legătură este unul destul de important în text deoarece ceea ce urmează Pavel să le transmită, decurge din gândurile expuse până acum.

– lepădând minciuna, vorbiţi adevărul fiecare cu aproapele său. De ce începe apostolul Pavel cu minciuna? Deoarece este cel mai cumplit păcat prin care tot universul uman a fost devastat: ,,Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”(Gen.3.1); ,,Hotărât, că nu veţi muri … veţi fi ca Dumnezeu” (Gen.3.4-5).

Nu a fost atinşi doar primul cuplu de efectele acestui păcat ci şi întreaga creaţie peste care domnea Adam. Din acest motiv, noi toţi care suntem după chipul lui Cristos, trebuie să lepădăm şi să urâm cauza acestui efect devastator.

– pentru că suntem mădulare unii altora. Adunarea locală şi vizibilă este comparată de multe ori în Scriptură cu un trup uman format din mai multe membre. Pentru o funcţionare corectă a unui corp uman, trebuie să existe armonie, cooperare şi bună funcţionare a fiecărui membru în parte.

Ce s-ar întâmpla dacă urechea unui străjer ar percepe sunete ciudate dincolo de metereze şi ar transmite creierului mesaje de relaxare, în loc de alarmă? Sau dacă ochiul său ager ar transmite creierului clişee false şi ar înşela tot trupul atunci când ar vedea cercetaşii adversarilor escaladând zidul fortăreţei sale.

Tot la fel este şi cu un membru al unei Adunări locale, oricare ar fi ea, când minte pe fratele său. Tot ce este construit pe adevăr va dăinui veşnic. Ce este construit pe minciună şi neîncredere se va nărui.

v.26οργιζεσθε και μη αμαρτανετε ο ηλιος μη επιδυετω επι τω παροργισμω υμων

Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; să nu apună soarele peste mânia voastră,

În Scriptură există două feluri de mânie: o mânie sfântă împotriva păcatului de care a dat dovadă chiar Cristos Domnul şi o mânie păcătoasă de care poate da dovadă omul. Noi suntem îndemnaţi să ne mâniem cu o mânie sfântă ce urăşte minciuna sau orice păcat care vine din firea pământească.

Nu suntem îndemnaţi de Dumnezeu niciodată să ne mâniem cu o mânie păcătoasă care să dospească în noi ură şi tot felul de resentimente care să ne macine ca un cancer pe interior. Această mânie alimentată dă lăstari de amărăciune din care pot creşte jungle întregi. Chiar dacă au tendinţa să crească aceşti lăstari, trebuie tăiaţi repede până seara. Ei pot creşte atât de mari încât umbresc lumina lui Cristos din noi şi nu ne mai putem bucura de lumina, căldura şi dragostea Sa, pe care ne-a turnat-o în sufletul nostru.

v.27μητε διδοτε τοπον τω διαβολω

nici nu daţi loc diavolului.

Pe fondul unei mânii păcătoase Diavolul te găseşte gata pregătit pentru ,,a-ţi da o mână de ajutor cu idei ingenioase”. Mânia orbeşte de multe ori judecata şi de aceea trebuie repede să ne mărturisim păcatul şi să cerem ajutor Domnului ca să ne elibereze de sub povara aceasta. Înlăturând povara aceasta a mâniei păcătoase, tăiem şi prilejul potrivit pentru Satan ca să ne prindă pe picior greşit.

v. 28ο κλεπτων μηκετι κλεπτετω μαλλον δε κοπιατω εργαζομενος το αγαθον ταις χερσιν ινα εχη μεταδιδοναι τω χρειαν εχοντι

Cel care fura să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie.

– Cel care fura să nu mai fure. A fura în greacă = κλέπτων (kleptōn).

Furatul este însuşirea unui bun sau folos necuvenit. Cel care fură produce inevitabil mânie păcătoasă din partea celui păgubit şi îl face pe acesta nu să fie mai bun şi mai sfânt ci îl face să păcătuiască şi mai mult. O mărturie şi mai rea este dacă cel ce fură, cât şi păgubitul sunt copiii ai Domnului. Ce mărturie devastatoare ar fi pentru comunitatea în care locuiesc. Însuşi Numele Domnului ar fi hulit, de cei pentru care respectivii trebuie să fie sare şi lumină!

– ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie. Aceasta este o poruncă a lui Cristos! Este reversul comportamentului celui care fură. În loc să iei, acum trebuie ca tu însuşi să te osteneşti cinstit, să strângi ca să poţi împărţi cu cel ce nu are. Aceasta implică sacrificiu de sine dar şi satisfacţie şi împlinire spirituală deoarece: ,,este mai ferice să dai decât să primeşti” (F.A. 20.35).

Dăruind cu toată inima efectul este dublu: tu eşti fericit în umblarea ta şi cel ce primeşte glorifică pe Domnul! Domnul Îşi primeşte gloria şi tu vei fi răsplătit, fie acum, fie în glorie.

v.29πας λογος σαπρος εκ του στοματος υμων μη εκπορευεσθω αλλ ει τις αγαθος προς οικοδομην της χρειας ινα δω χαριν τοις ακουουσιν

Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud.

– Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră. În înţelepciunea sa, Solomon a avut mare dreptate când a spus: ,, Muştele moarte fac să miroasă urât şi să fermenteze untdelemnul făcătorului de mir” (Ecl. 10.1.a). O vorbă nepotrivită spusă de un creştin, poate avea efectul unei muşte care pică în parfumul făcătorului de mir. Îţi poţi construi cu greu o reputaţie bună ca şi copil al Domnului dar o poţi nărui repede printr-un cuvânt stricat spus într-un moment nepotrivit. Oamenii din lume, nu uită lucrul acesta şi te vor taxa de fiecare dată când îi îndemni să facă, ceea ce tu nu ai făcut.

– ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud. Cuvintele stricate nu zidesc pe nimeni, nici chiar pe oamenii stricaţi. Ele nu sunt de folos nimănui. Noi totdeauna trebuie să scoatem din inima noastră înnoită, cuvinte după cum ne este şi natura. Astfel de cuvinte dau creştere spirituală, curaj, mângâiere, speranţă şi avânt celor le ascultă.

Fiecăruia trebuie vorbit după nevoile sale şi aici trebuie dat dovadă de o mare înţelepciune.Trebuie să fii înţelept şi să ştii când cineva are nevoie să fie înflăcărat, tu să nu te apuci să îi vorbeşti despre înfrânare sau de veghere şi tu să îi spui să lase garda jos. Dacă cel ce mă aude vorbind, nu primeşte nici un beneficiu spiritual, vorbesc în zadar.

v.30και μη λυπειτε το πνευμα το αγιον του θεου εν ω εσφραγισθητε εις ημεραν απολυτρωσεως

Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

– Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Versetul arată în primul rând că Duhul Sfânt nu este o forţă, o energie sau un abur după cum Îl promovează unii. El este Dumnezeu care ne locuieşte în aceste vase de lut şi care poate fi întristat de faptele noastre, de atitudinile noastre sau de vorbele noastre. Ori de câte ori minţim, ne mâniem cu o mânie păcătoasă sau furăm, El nu se bucură ci se întristează deoarece este Sfânt.

– cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Am fost sigilaţi în ziua naşterii din nou (Ef. 1.13-14), pentru ziua glorificării. Această zi a răscumpărării nu este cea în care Domnul a achitat plata păcatului nostru, ci va fi cea a răscumpărării finale, în care se produce răpirea (1Tesaloniceni 4.13-17), când ne va fi răscumpărat chiar şi trupul. Până atunci Duhul Sfânt din noi, este garanţia că SUNTEM aleşii preaiubiţi ai Tatălui, şi Cel ce a început o lucrare bună în noi o va duce la capăt.

v. 31πασα πικρια και θυμος και οργη και κραυγη και βλασφημια αρθητω αφ υμων συν παση κακια

Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi strigare şi defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună cu orice răutate.

Toate acestea: amărăciunea, supărarea, mânia, strigarea, defăimarea şi orice răutate, sunt efecte izvorâte din lucrurile negative enumerate de la versetele 25-30. Apostolul îndeamnă să fie înlăturate de la noi. Cum putem înlătura toate aceste efecte? Eliminând cauza ce le produce.

v.32γινεσθε δε εις αλληλους χρηστοι ευσπλαγχνοι χαριζομενοι εαυτοις καθως και ο θεος εν χριστω εχαρισατο υμιν

Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Hristos.

– Şi fiţi buni unii cu alţii, miloşi, iertându-vă unii pe alţii. Acest verset arată comportamentul omului nou în Cristos în comparaţie cu omul vechi şi faptele lui. Toate aceste calităţi enumerate: bunătatea, mila şi iertarea, sunt daruri supranaturale, roade lucrate de Duhul Sfânt în noi. Ele nu sunt calităţi naturale ce caracterizează omul vechi. Prin aceste calităţi putem stinge: amărăciunea, supărarea, mânia, strigarea, defăimarea şi orice răutate.

– după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Hristos. Iertatul iartă şi el la rândul lui, deoarece toate păcatele i-au fost iertate. Oare dacă mie mi s-au iertat miliarde de păcate, eu nu pot ierta unuia, un lucru atât de mărunt şi neînsemnat? Este mai mare ofensa lui adusă mie, decât ofensele mele aduse lui Dumnezeu?

Cine nu iartă niciodată dovedeşte că nici el nu este iertat şi încă este în natura veche. Nu cred că vreunul din copiii Domnului vrea să meargă în veşnicie, având conştiiţa pătată că nu doreşte să ierte pe careva. Când ai înţeles dragostea Lui cea mare pentru tine, nu poţi rămâne insensibil, ci vei acţiona şi tu la fel ca El. Dragostei îi răspunzi cu dragoste nu cu ură.


EFESENI cap.1

Efeseni 1

Studiu Grup

,,Mărețul Har”

Pro Efesious

(Către Efeseni)

Cap. 1

v. 1παυλος αποστολος ιησου χριστου δια θεληματος θεου τοις αγιοις τοις ουσιν εν εφεσω και πιστοις εν χριστω ιησου

Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus

– expeditorul : Pavel Epistolă scrisă aproximativ între anii 60-62, în timp ce era închis pentru prima dată în Roma- F.A.28.16-31. Versetele care arată că Pavel era în închisoare când scrie sunt: Ef. 3.1; 4.1; 6.20.

În acelaș timp se pare că sunt scrise alte 3 scrisori de către Pavel: Filimon, Coloseni și Filipeni.

În timpul acestei detenții, Pavel este vizitat de Epafras (Col.1.7-8), care-i aduce vești despre Adunarea din Colose. La Colose , Pavel tocmai vroia să îl trimită pe Onisim, sclavul fugar al lui Filimon (Filimon 12). În împrejurarea aceasta Pavel, scrie și colosenilor și scrisorile este posibil să fi plecat către destinatari prin Tihic care apare în Col. 4.7-9. și Ef. 6.21.

,, Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic, fratele preaiubit şi slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul.” – Col. 4.7-8.

Scrisoarea aceasta ,,Către Coloseni” se pare că a fost una circulară către toate Adunările locale și vizibile din zonă:

,,După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea.” – Col.4.16.

Datorită faptului că frații din Colose sunt îndemnați să citească epistola venită din Laodiceea, mulți au speculat că această epistolă ,,Către Efeseni”, le-a fost adresată Laodiceenilor. Speculația aceasta nu stă în picioare deoarece salutul lui Pavel din primul verset este adresat sfinților din Efes.

– apostol al lui Isus CristosApostol = mesager. De ce toate epistolele lui încep cu ,,Pavel, apostol al lui Isus Cristos”? Pentru că unii îi contestau apostoliadeoarece, el nu îndeplinea criteriile apostoliei din F.A.1.21-22. Pavel a fost chemat de Domnul mai târziu, ca apostol al neamurilor și el nu îndeplinea condiițiile enumerate atunci când a fost ales Matia.

– prin voia lui Dumnezeu. Aici Pavel arată voia suverană a lui Dumnezeu, hotărârea Sa luată în planul etern, de a-l chema pe nume (alegere vocațională pentru o anumită slujbă).

Voie suverană pentru a-I fi apostol ,,ca să-I ducă Numele înaintea Neamurilor (ethnōn), regilor (basileōn) și înaintea fiilor lui Israel” – F.A. 9.15-16.

Suveran înseamnă că Dumnezeu când a hotărât lucrul acesta nu a fost influențat din exterior, hotărârea a fost luată după buna Sa plăcere.

Voia aceasta era cea a lui Dumnezeu, nu era nici a celor 12 apostoli, nici a Adunărilor persecutate de Pavel, nici a sa însăși. Pavel nu a știut despre această voie, până ce a fost mântuit și chemat de Domnul Isus Cristos. Pavel până în momentul chemării prin voia Sa suverană, era un vrășmași persecutor al fraților lui Isus. El a fost căutat de Dumnezeu și pus în slujbă și nu invers.

– destinatariicătre sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus. Destinatarii sunt membrii Adunării din Efes, care sunt numiți de către Pavel ,,sfinții” (hagiois).

– sfinţii. Expresie ce arată în primul rând, poziția lor spirituală în Cristos. Desemnează în acelaș timp și pe toți membrii Adunării locale și vizibile Efesene. (O să folosesc termenul de Adunare locală și vizibilă pentru a nu se face confuzie cu conceptul augustinian de Biserică Universală Vizibilă sau Invizibilă.1)

Sfânt = consacrat, pus deoparte sau dedicat pentru Dumnezeu.

– Adunarea din Efes se pare că a început să fie fondată după ce Pavel pleacă din Corint și în drum spre Antiohia Siriei, oprește la Efes (F.A.18.18 –19), împreună cu Acuila și Priscila. După ce Pavel predică iudeilor în sinagogă (v.19) și este rugat să rămână mai mult timp, el nu voiește și se întoarce în Antiohia sfârșind cea de a doua călătorie misionară.

În Efes lasă pe Acuila și pe soția sa care frecventau sinagoga (F.A. 18.26). Abia când Pavel pornește în cea de a treia călătorie misionară merge din nou la Efes. Pevel se întoarce și predică din nou în sinagoga evreiască, unde între timp predicase și Apolo. Odată cu reîntoarcerea lui Pavel la Efes (F.A.19.1) și rebotezarea celor 12 bărbați (F.A. 19.7), se pun bazele Adunării.

Pavel rămâne cam 2 ani (F.A. 19.10.) și predică în sinagogă la începutul lucrării, apoi în școala lui Tiran unde mută pe ucenici datorită împotrivirii evreilor netăiați împrejur cu inima (nemântuiți).

După cei 2 ani, se pare că Timotei rămâne să predice și să păstorească Adunarea din Efes – 1 Tim. 1.3. Ultima dată când mai citim despre Adunarea din Efes, citim din scrierea apostolului Ioan în Apocalipsa 2.1-7.

– ,, și credincioșii în Cristos Isus” dacă sfinți arată poziția în Cristos, expresia credincioși, arată fidelitatea față de Stăpânul lor care i-a răscumpărat. Expresie care face referire tot la membrii Adunării locale și vizibile Efes.

v.2χαρις υμιν και ειρηνη απο θεου πατρος ημων και κυριου ιησου χριστου

Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.

– har vouă și pace de la Dumnezeu Tatăl nostru. Acesta este salutul standard al lui Pavel întâlnit în toate epistolele lui. O singură dată când modifică salutul introducând expresia ,,îndurare” o face în 1Timotei 1.2.

Versetul arată sursa harului și păcii ca venind nu de la oameni ci de la Dumnezeu Tatăl și Isus Cristos.

Har : gr. – charis. Are 2 sensuri în greacă:

1. frumusețe feminină desăvârșită

2. grație, grațiere, nemerit , favor nemeritat. În textul nostru are cel de al doilea sens.

Natura harului pretinde că nu poate fi meritat, însemnând că nu se poate face nimic pentru a obține , menține sau rămâne în această stare.

Pacea (eirēnē), este acea pace interioară primită-n dar, pe care o primim în urma iertării și împăcării prin achitarea prețului plătit de Isus, Tatălui, la Golgota. Pacea rezultată este una care întrece orice pricepere umană, ne având origine umană – Filipeni 4.7.

Pace (Șhalom!) era un salut specific evreiesc. Efesul avea la baza fondării Adunării, o comunitate de evrei. Ei erau destul de familiarizați cu acest salut cât și cu învățătura despre harul revărsat și peste neamuri. Cele două cuvinte ale salutului arată îndurarea lui Dumnezeu față de evrei și neevrei, prin faptul că se numește Tatăl lor.

– şi de la Domnul Isus Hristos. Sursa harului și păcii fiind nu numai Tatăl ci și Cristos. Această parte a versetului arată atât dumnezeirea Tatălui cât și pe cea a Fiului, făcând distincție între cele 2 Persoane. (De divinitatea Domnului Isus, ocupându-se special în cap. 1 al Scrisorii către Coloseni.)

v. 3ευλογητος ο θεος και πατηρ του κυριου ημων ιησου χριστου ο ευλογησας ημας εν παση ευλογια πνευματικη εν τοις επουρανιοις {VA 2: εν } χριστω

Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos;

– Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

Binecuvântat (eulogētos) = a vorbi pe cineva de bine.

Motivul pentru care Pavel vorbește de bine pe Dumnezeu:

,,ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”.

– şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Această expresie scoate în evidență divinitatea Domnului Isus.

– care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală. Arată faptul că nu ducem lipsă de nici una din binecuvântările duhovnicești. Avem viață din abundență datorită bogăției gloriei Sale, glorie demnă de Regele regilor și Stăpânul tuturor stăpânilor. Binecuvântările acestea nu includ lucruri materiale ci spirituale. Lucruri care țin de duh nu de trup. Poți fi sărac material așa cum a fost și Domnul nostru după ce S-a dezbrăcat de gloria cerească, dar să fi bogat spiritual. Versetul acesta nu poate fi folosit pentru a predica evanghelia prosperității.

– în cele cereşti. Această expresie face referire la locația unde s-au luat aceste hotărâri de a fi binecuvântați spiritual toți aleșii asupra cărora sunt răsfrânte bogățiile spirituale.

Versetul 4 până la 12, va detalia o mică parte din hotărârile luate în acest loc ceresc înainte ca Elohim să creeze timpul.

– în Hristos. Arată că toată această abundență de binecuvântare spirituală se datorează exclusiv meritelor lui Cristos și nu datorită meritelor, faptelor sau atitudinilor noastre. Tot ce avem se datorează sacrificiului Său. A fi ,,în Cristos” înseamnă mântuire. A nu fi ,,în Cristos” înseamnă pierzare veșnică.

v.4καθως εξελεξατο ημας εν αυτω προ καταβολης κοσμου ειναι ημας αγιους και αμωμους κατενωπιον αυτου εν αγαπη

după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste;

– după cum ne-a ales în El. Versetul 4, este strâns legat de v. 3, și va detalia hotărârile luate în locul ceresc, în Cristos, înainte de veșnicii. Ne vorbește de hotărârile planului etern care s-au hotărât între Tată, Fiul și Duhul Sfânt, înainte de a fi orice început sau vre-o fărână din univers.

Aici Pavel face referire la Legământul etern, Legământ în care s-au stabilit toate lucrurile cu privire la răscumpărarea noastră, Legământ în care noi toți aleșii am fost dați Fiului. Acest Legământ fiind amintit de apostolul Pavel în 2 Timotei 1.9.

Aici apostolul, introduce învățătura biblică a legerii. În greacă: ales = ἐξελέξατο (exelexato)

În Scriptură se face referire la trei feluri de alegere:

1) Alegere Națională:

Deut. 7 .6 .Fiindcă voi sunteţi un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul vostru. El v-a ales dintre toate popoarele care sunt pe pământ, ca să fiţi poporul Lui.

2Sam 7.23 . Şi cine este ca poporul Tău, ca Israel, singurul neam de pe pământ pe care a venit Dumnezeu să îl răscumpere pentru Sine, ca să fie poporul cu care să-Şi facă un nume?

2) Alegere Vocațională:

Ef.4. 11 . El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători,

F.A.9.15. Dar Domnul i-a zis: – Du-te, pentru că el este un vas al Meu pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu atât înaintea neamurilor şi regilor lor, cât şi înaintea fiilor lui Israel!

3) Alegere Personală:

Ef.1 .4 . În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără patăînaintea Lui.

Ioan 15.16. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am pus să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice-I veţi cere Tatălui în Numele Meu să vă dea.

– mai înainte de întemeierea lumii. Aici Pavel precizează timpulalegerii personale pentru mântuire.

– o alegere la care nu a participat nici o creatură (om sau înger), ci doar Dumnezeul Triun

– omul ne influențând această alegere deoarece nu era creat

– o alegere suverană despre care omul a aflat mai târziu în decursul timpului

– ca să fim sfinţi. Sfinți = ἁγίους (hagious)

Alegerea include sfințenia. Nimeni poate spune că este ales dacă nu trăiește consacrat pentru Dumnezeu. Sfinții nu trăiesc cu gândul că dacă au fost aleși trebuie să păcătuiască ca să înmulțească harul. Cine trăiește așa nu a cunoscut pe Dumnezeu. Cine a fost ales trăiește o viață de sfințenie ca din dragoste să nu supere pe Cel ce l-a eliberat din păcat. Prin aceasta se deosebesc aleșii sfințiți de oamenii nesfințiți.

– fără pată înaintea Lui. Fără pată în greacă este ἀμώμους (amōmous) – ireproșabili.

,,Sfinți și ireproșabili înaintea Lui”, arată atât scopul cât și rezultatul alegerii suverane a lui Dumnezeu în privința noastră. De ce suntem priviți ireproșabil înaintea Tatălui? Pentru că jertfa Sa ne-a șters toată vina păcatului și dreptatea lui Cristos ne este imputată nouă celor aleși și binecuvântați cu toată abundența.

– în dragoste. Dragoste – ἀγάπη (agapē)

Dragostea necondiționată a Tatălui este cauza alegerii noastre. Nu ceva anticipat în noi, nu o atitudine a noastră sau vre-un merit personal. Nici credința, nici pocăința, voința liberă sau vre-o faptă de-a nostră, L-a determinat pe Tatăl să ne aleagă, ci dragostea Sa necondiționată (agape), plină de scop. În dragostea agape ne-a predestinat să fim înfiați.

v.5προορισας ημας εις υιοθεσιαν δια ιησου χριστου εις αυτον κατα την ευδοκιαν του θεληματος αυτου

ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

– ,,ne-a”- cine sunt cei descriși în această expresie? Sunt cei binecuvântați din abundență în Cristos (v.3), și aleși în Cristos de Dumnezeu (v.4). Tot despre ei se spune în continuare că au fost rânduiți înainte de veci pentru înfiere.

El ,,ne-a” și nu noi ,,ne-am” rânduit mai dinainte! Inițiativa este exclusivă din partea Creatorului. Noi ,,aleșii” suntem obiectul alegerii și nu El este ,,Alesul” nostru.

Pavel spune cu alte cuvinte că, înainte de întemeierea lumii, aleșii au avut destinele hotărâte pentru a fi înfiați prin Cristos.

– rânduit mai dinainte. În greacă προορίσας (proorisas) = predestinat.

Când a avut loc predestinarea pentru înfiere a aleșilor?:

– atunci când am fost aleși în El

– înainte de întemeierea lumii

– atunci când am primit binecuvântările duhovnicești

– și am fost socotiți ireproșabili înaintea Lui

– să fim înfiaţi. Înfiați gr. = huiothesian. Acest cuvânt face referire la adopția divină. Apare doar de 5 ori în Noul Testament: Romani 8.15,23; 9.4; Gal. 4.5: Ef.1.5.

Care este motivul care a stat în spatele hotărârii de adopție a lui Dumnezeu? Lauda gloriei harului Său!(v.6)

În ,,Dicționar de civilizație greacă de Guy Rachet”, apărut la editura Univers Enciclopedic, București 1998, am găsit despre adopția în lumea greacă următoarele:

,,La greci, adopția decurgea din două necesități, una religioasă, alta juridică: mai întâi nici o familie, cu vatra și cultul său domestic, nu trebuia să se stingă; apoi, bunurile nu puteau fi transmise decât unui urmaș direct. Astfel încât, atunci când era adoptat un străin, acesta devenea copil legitim; el perpetua tradiția religioasă și continua să administreze bunurile familiale. El devenea reprezentantul familiei, considerată ca parte constituitivă a cetății, formată dintr-o uniune de familii. Pentru a adopta pe cineva, era nevoie ca adoptantul să fie bărbat, major (să aibă peste 18 ani) și să nu aibă copii. Dacă adoptantul avea copii, el era obligat să-i deposedeze de calitatea de urmași legitimi, prin ,,apokeryxis”, care însemna o adevărată renegare. Cu toate acestea, dacă după adopția unui străin se nășteau copii legitimi, moștenirea era împărțită între acești copii legitimi și cel adoptat. Adopția se raliza fără nici un fel de greutate, printr-un act între cetățeni în viață sau printr-un act testamentar. Adoptatul trebuia să fie cetățean prin naștere sau prin naturalizare; el își

pierdea drepturile ce i-ar fi revenit din partea tatălui legitim, însă le păstra pe acelea care îi reveneau din partea mamei sale. Adesea se întâmpla ca cei adoptați să fie deja adulți în momentul adopției. În acest caz, adoptații erau obligați să tuteleze copiii minori ai tatălui adoptiv, precum și pe fiicele legitime ale acestuia, pe care trebuiau să le înzestreze și să le căsătorească. Adoptatul putea contracta o căsătorie cu una dintre ele. Nu rareori se întâmpla ca uniunea cojugală cu fiica unică a adoptantului să fie stipulată chiar în contractul de adopție.”

– după buna plăcere a voii Sale. Arată suveranitatea Sa ca și Creator în stabilirea tuturor lucrurilor create sau hotărâte.

– El acționează ne fiind influențat de aleșii predestinați pentru înfiere.

– Tatăl nu a privit în viitor în planul Său ca să vadă cine vrea să fie ales și rânduit la înfiere. Nu a privit să vadă nici cine are credința aceasta ca apoi să-l aleagă.

– azi se mai predică din păcate că Tatăl, s-a uitat din veșnicie peste capul întregii creații căzute și a văzut cine o să creadă și o să se pocăiască și datorită acestui fapt i-a ales și rânduit maidinainte pentru a fi mântuiți și implicit înfiați!

Lucrul acesta nu poate fi adevărat din cel puțin 5 motive:

1) Dumnezeu Tatăl ar acționa influențat (caz în care n-ar mai fi suveran)

2) nu ar mai putea acționa după bunul plac al Său (așa cum declară Scriptura)

3) ar distruge conceptul de har (concept ce exclude orice atitudine, faptă sau merit uman)

4) lauda gloriei Sale ar fi umbrită de aportul uman (caz în care omul ar avea partea lui)

5) Dumnezeu nu putea să-i aleagă datorită faptului că vede credință și pocăință în ei dinainte, deoarece aceste două sunt daruri spirituale primite din abundența harului, după ce la inițiativa Sa suntem născuți din nou.

v.6εις επαινον δοξης της χαριτος αυτου εν η εχαριτωσεν ημας εν τω ηγαπημενω

spre lauda slavei harului (Lui) celui care ne-a dat-o în dar (gratuit) în (singurul) Cel iubit

– spre lauda slavei harului (Lui). Acesta este unul din rezultatele înfierii. Această laudă va avea o durată egală cu cea a înfierii: o veșnicie.

– prezența aleșilor în cer din Adamul căzut va fi cunoașterea harului nemărginit în fața creaturilor cerești.

– toate acestea vor îndrepta gloria spre Isus, Căruia I se datorează înfierea, răscumpărarea și prezența lor nemeritată în eternitatea binecuvântată.

– care ne-a dat-o în dar (gratuit) în (singurul) Cel iubit. Har acordat liber ne constrâns, de bună voie, din bunătate, din generozitatea Sa. Cuvântul acesta apare doar de două ori în Scriptură aici ἐχαρίτωσεν (echaritōsen); și în Luca 1. 28: κεχαριτωμένη (kecharitōmenē). În Luca, este tradus ca ,,favorizată cu grație”

v.7εν ω εχομεν την απολυτρωσιν δια του αιματος αυτου την αφεσιν των παραπτωματων κατα τον πλουτον της χαριτος αυτου

în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său,

De la versetul 4 la versetul 6, este descrisă de apostol, lucrarea Tatălui pentru noi. De la versetul 7, arată ce a împlinit efectiv Domnul Isus Cristos pentru noi. În versetele 13 și 14, apostolul descrie lucrarea Duhului Sfânt în mântuirea noastră. Lucrarea Tatălui și Fiului fiind în trecut, a Duhului Sfânt, în prezent.

– în El avem răscumpărarea. În gr.= ἀπολύτρωσιν (apolytrōsin).Apare de 6 ori iar cu formele sale derivate apare de 10 ori în Noul Testament.

Răscumpărarea1 este actul prin care Cristos plăteşte datoria păcătosului înaintea lui Dumnezeu, eliberându-l de sub pedeapsa adusă de păcatele comise.

În Ebraică, cel mai des folosit este cuvântul Gaal (a fi eliberat prin plătirea unui preţ, Eliberator): Iov 19:25; Ps. 19.14; 107.2.


1Definiție luată din cartea ,,Introducere în doctrina harului lui Dumnezeu” de Raul Enyedi și Pugh Curtis:https://www.slideshare.net/aurelomnou/doctrinele-harului-lui-dumnezeu-de-pugh-curtis-i-raul-enyedi

Cuvinte greceşti:

1. apolutrosis (eliberare) – înţelesul cuvântului este acela de a plăti un preţ pe un sclav care este eliberat. În sens spiritual, suntem eliberaţi de sub puterea lui Satan, a păcatului, a lumii, etc.: Rom. 3:24; Ef. 1:7; 4:30; Col. 1:14

2. lutrosis (cumpărare prin plătirea unui preţ): Evr. 9:12

3. lutronantilutron (preţul plătit pentru răscumpărare): Mat. 20:28; Mc. 10:45; 1 Tim. 2:6

4. agorazo, exagorazo (a cumpăra cu un preţ în forum. Exagorazo are sensul de a cumpăra şi apoi a scoate din forum) – Ioan 6.5, etc. În sens spiritual înseamnă a scăpa de sub pedeapsa păcatului prin plătirea unui preţ de sânge (Gal. 3:13; 4:5; 1 Cor. 6:20; 7:23; etc.)

– pentru ce a fost nevoie de răscumpărare a acestor aleși? Pentru că au fost pierduți în Adam după cădere.

– au fost ai Tatălui, au fost pierduți în Adam și răscumpărați de Isus Cristos.

– către cine a fost plătit prețul lor, către Satan sau către Dumnezeu? Lui Dumnezeu i-a fost plătit prețul, pentru că El i-a creat, sunt proprietatea Lui. Păcatul lor L-a ofensat pe Dumnezeu și ei trebuiau împăcați cu El printr-un preț de sânge.

– prin sângele Lui. Reprezintă moneda cu care s-a plătit răscumpărarea. Monedă ilustrată de toate jertfele de împăcare (ispășire), de la prima cu a cărei piele a fost îmbrăcat (acoperit) Adam, până la ultima acceptată de Dumnezeu la Golgota.

Ispăşire1:

În limba română, definiţia cuvântului ispăşire este aceea de a suferi din cauza unei greşeli, de a o răscumpăra prin suferinţă (conform DEX, 1998). Aceasta este o definiţie incompletă, făcând referire doar la partea de răscumpărare. În Scriptură, termenul are un înţeles mult mai bogat. Următoarele cuvinte şi derivatele lor sunt traduse în româneşte prin ispăşire:

În evreieştekafar înseamnă a acoperi (kippur – acoperire) – păcatele erau acoperite sau păcătosul era acoperit de sânge înaintea lui Dumnezeu (Lev. 17:11, etc.).


1Definiție luată din cartea ,,Introducere în doctrina harului lui Dumnezeu” de Raul Enyedi și Pugh Curtis:https://www.slideshare.net/aurelomnou/doctrinele-harului-lui-dumnezeu-de-pugh-curtis-i-raul-enyedi

Această acoperire însemna acceptarea de Dumnezeu a plăţii substitutive, satisfacerea dreptăţii Sale, temperarea mâniei şi împăcarea Lui cu ofensatorul (Lev. 1:4; 4:26; 5:16; etc.)

În greceştehilasmos (hilaskomai, hilasterion) – propiţiere sau satisfacţie. Mânia lui Dumnezeu este calmată fiindcă cerinţele dreptăţii Lui au fost împlinite (dreptatea Sa a fost satisfăcută) – Rom. 3:25; Evr. 2:17; 1 Ioan 2:2; 4:10

În Evr. 9:5, cuvântul hilasterion este tradus prin „capacul ispăşirii”, locul unde Dumnezeu se întâlneşte cu omul şi în care omul este acceptat pe baza sângelui.

Definiţia ispășirii: ispăşirea este actul prin care păcătosul este înlocuit de un substitut a cărui moarte are ca rezultat acoperirea păcatului lui, ştergerea datoriei, ridicarea pedepsei meritate, potolirea mâniei lui Dumnezeu, şi împăcarea lui Dumnezeu cu el.

Ispăşirea efectivă şi definitivă s-a realizat prin jertfa lui Cristos, nu prin jertfele animalelor.

Împăcare1:

În greceşte termenul katallasso (subst. Katallage) înseamnă schimbare de valori echivalente, repararea unei ofense, restaurarea favorului, reconciliere: Rom. 5:8-11; 2 Cor. 5:18-20; Ef. 2:13-18; Col. 1:21-23.

Această împăcare este una obiectivă, este realizată de Cristos şi se referă la împăcarea omului cu Dumnezeu în sensul împăcării dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu ofensate de păcat. Cauza indignării şi mâniei lui Dumnezeu a fost îndepărtată aşa că manifestarea iubirii speciale şi a harului Său faţă de cei pentru care Cristos a murit este în perfectă concordanţă cu dreptatea şi sfinţenia Sa.

Împăcarea subiectivă a omului cu Dumnezeu este realizată prin Duhul Sfânt şi produce o schimbare morală majoră.


1Definiție luată din cartea ,,Introducere în doctrina harului lui Dumnezeu” de Raul Enyedi și Pugh Curtis:https://www.slideshare.net/aurelomnou/doctrinele-harului-lui-dumnezeu-de-pugh-curtis-i-raul-enyedi

Propiţiere înseamnă satisfacere (este traducerea cuvântului grecesc hilasterion). Prin intermediul propiţierii Dumnezeu poate arăta milă şi dragoste făpturilor păcătoase, rebele (Rom. 3:25).

Expiere este un sinonim pentru ispăşire şi înseamnă o stingere a vinei (datoriei) cuiva prin plătirea unui substitut de aceeaşi valoare.

– după bogățiile harului Său.

– arată cantitatea harului donat cât și sursa de proveniență

v.8ης επερισσευσεν εις ημας εν παση σοφια και φρονησει

pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi în toată înţelepciunea şi priceperea,

– pe care l-a făcut să prisosească faţă de noi. Arată destinatarii care primesc abundența harului.

– noi. Arată că de această abundență de har au parte doar aleșii răscumpărați, împăcați și înfiați. Nu au parte toți oamenii cum predică universaliștii.

– în toată înţelepciunea şi priceperea. Acestea sunt manifestările lui Dumnezeu pentru care va fi mereu lăudat. Efeseni 3.10: pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti.

v.9γνωρισας ημιν το μυστηριον του θεληματος αυτου κατα την ευδοκιαν αυτου ην προεθετο εν αυτω

făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi,

făcându-ne cunoscut. Inițiativa în descoperirea acestei taine ca noi să o înțelegem și să o pricepem a fost luată de Dumnezeu. A hotărât să ne-o descopere deoarece oamenii nu fuseseră prezenți la sfatul tainic al voiei Sale.

– taina – mystērion. Taina aceasta nu este mântuirea personală. Taina aceasta este: ,,naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup (adunarea locală și vizibilă) şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie”,(Ef.3.6).

– voii Sale. Așa a hotărât Dumnezeul Triun, în voia Sa suverană, ca aleșii dintre evrei și neamuri să formeze un singur corp într-o Adunare locală și vizibilă.

– după buna Sa plăcere. Aici vedem clar suveranitatea Dumnezeirii în exersarea bunului plac. Nici evreii nu au fost consultați dacă le place hotărârea și nici neamurile. Știm din cartea Faptelor, că evreilor nu le plăcea ideea ca noi neamurile să fim părtașe împreună cu ei la aceleași promisiuni și binecuvântări eterne.

– pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi. Expresie care face referire tot la planul Legământului veșnic alcătuit în Sine: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt. Nu a propus, apoi a dat taina spre aprobare sau spre dezbatere. Nu au existat nici delegați de față care să își de-a cu părerea, să facă observații, critici sau propuneri. Nu a existat nici arbitrii care să hotărască dacă Dumnezeu este în măsură să acționeze într-un fel sau altul. Pur și simplu ce a decretat Dumnezeirea, rămâne ,,da și Amin!”

v.10εις οικονομιαν του πληρωματος των καιρων ανακεφαλαιωσασθαι τα παντα εν τω χριστω τα τε εν τοις ουρανοις και τα επι της γης

pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune sub un cap, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ

– pentru administrarea împlinirii timpurilor. Dumnezeu este Cel care se îngrijește ca taina să fie împlinită întocmai în derularea timpului:

– împlinirea aceasta nu este condiționată de factorul uman

– El ce începe duce la bun sfârșit

– taina este împlinită pentru noi, la timpul stabilit de El

– timp împlinit nici ,,mai devreme” nici ,,mai târziu” ci atunci când ,,sosește ceasul hotărât în planul veșnic”

– lucru care arată faptul că Dumnezeu este implicat activ în îndeplinirea planului

– El nu este un spectator pasiv care a creat totul precum un ceasornicar care crează un ceas. Acesta îi întoarce cheița și îl lasă să fie guvernat de legile și mecanismele interne ce îl compun.

– ca să adune sub un cap, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ. La acest lucru se lucrează acum, când evreii și neamurile conlucrează în acelaș trup al adunării sub autoritatea lui Cristos. Dar acest aspect al unirii tuturor lucrurilor sub o singură autoritate a lui Cristos, se va îmlini într-un mod perfect, abia după finalul omenirii. Atunci, toate lucrurile din cer și de pe pământ, vor fi unite sub autoritatea unui singur Cap, deoarece nu va mai fi păcat în cei glorificați și va fi o ascultare totală din partea aleșilor glorificați. Acum din păcate nu există o ascultare și supunere totală deoarece încă mai există fire în cei răscumpărați. Dar la final atât cerul va fi curățat de demonii răzvrătiți cât și putreziciunea păcatului din noi va fi înlăturată pentru totdeauna. Atunci sfinții și îngerii vor sluji sub aceeași autoritate, într-o armonie perfectă Creatorului lor.

v.11εν αυτω εν ω και εκληρωθημεν προορισθεντες κατα προθεσιν του τα παντα ενεργουντος κατα την βουλην του θεληματος αυτου

în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale,

– în El, în care am şi primit o moştenire. Datorită hotărârii de înfiere a Tatălui, avem parte și de moștenirea bunurilor Sale. Această moștenire am căpătat-o odată cu înfierea și alegerea noastră.

– fiind rânduiţi dinainte. Aici versetul mai arată și timpul cât și destinația primirii moștenirii. Am fost predestinați pentru primirea moșteniri conform cu alegerea Tatălui.

– după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale.

– în primul rând arată că voința lui Dumnezeu este suverană în privința înfieri și primirii moșteniri.

– arată că moștenirea aleșilor este hotărâre luată în planul tainic conform voii Sale

– moșteirea aceasta nu este dată tururor oamenilor decât acelora care sunt aleși și înfiați în Cristos

– dacă este conform voii Sale înseamnă că El și-a ales moștenitorii și nu moștenitorii și-au ales înfierea și implicit moștenirea. El nu le datora nimic și ei singuri erau vrășmaș. Faptul că au fost părtași înfierii și moștenirii este un favor nemeritat, hotărât în conformitate cu bunătatea, mila și îndurarea Sa și nu cu dreptatea!

v.12εις το ειναι ημας εις επαινον της δοξης αυτου τους προηλπικοτας εν τω χριστω

ca să fim spre lauda gloriei Sale, noi, care am sperat dinainte în Hristos;

– ca să fim spre lauda gloriei Sale. Motivul pentru care a lucrat Dumnezeirea toate lucrurile în planul etern. Acelaș gând a fost exprimat și în v. 6 și va fi reluat și în v.14.

– noi, care am sperat dinainte în Hristos. Noi de aici face referire credincioșii din poporul evreu care sperau de veacuri în Mesia promis pentru a fi mântuiți. El a venit mai întâi la ei, la oile pierdute ale casei lui Israel, apoi la oile dintre neamuri.

– întâietate având iudeii, apoi greci și barbarii

– neamurile erau străine de promisiunile făcute poporului iudeu atât timp cât a fost în picioare Legea de pe Sinai. Când s-a încheiat cu Legea aceasta, datorită Legământului Avraamic, au fost tăiați ei ca națiune ca să fim altoiți și noi.

v.13εν ω και υμεις ακουσαντες τον λογον της αληθειας το ευαγγελιον της σωτηριας υμων εν ω και πιστευσαντες εσφραγισθητε τω πνευματι της επαγγελιας τω αγιω

în care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii,

– în care şi voi. Voi aleșii efeseni dintre neamuri. Voi care ați auzit vestea bună de la noi evreii.

– auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre. Naștereadin nou vine totdeauna după ce se aude cu urechea de carne vestea bună cu privire la Cristos. Nu pot exista persoane mature mântuite fără să fi auzit despre Cristos și lucrarea Sa răscumpărătoare. Nu discutăm aici de cazul pruncilor care mor fără discernământ.

– în care, de asemenea, crezând, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii. Trebuie să o auzi vestea bună, să fi înviat spiritual, să o crezi cu credința primită în dar. Numai în felul acesta ești mântuit din moartea spirituală.

Pecetluirea în lumea antică era folosită ca:

– Un simbol al autenticităţii şi al autorităţii. Ex. cu Faraon care îi dă lui Iosif, reprezentantul său, o pecete (Geneza 41:42)

– Depunerea unei mărturi cu privire la un document (autenticitate). Exemplul cu prietenii lui Ieremia au fost martori la contractul de cumpărare pe care l-a încheiat acesta (Ieremia 32:11-14)

– Să creeze siguranță prin aplicarea ei. Astfel, un document de lut care era aşezat într-un plic sau în alt gen de ambalaj, sau un sul legat cu o sfoară de care era ataşată o bucată de lut purtând o pecete imprimată, puteau fi citite numai după ce pecetea era ruptă de o persoană autorizată (cf. Apocalipsa 5:1). O prorocie pecetluită (Daniel 12:9) sau o carte (Isaia 29:11) era astfel un simbol a ceva ce nu a fost revelat încă.

– iar în sens metaforic, pecetea a fost folosită pentru ceea ce era păstrat în siguranţă.

Prin pecetluirea Duhului, aleșii înfiați primesc acum o arvună a ceea ce vor deveni în eternitate. Prin sigilarea făcută de Duhul arată că ei sunt posesiunea Lui fiind păstrați în siguranță. Arată că El are autoritate ca proprietar peste ei (ei sunt moștenirea Lui, moștenitorii Lui). Prin locuirea permanentă a Duhului sunt declarați în fața oamenilor și îngerilor ca fiind înfiați legal.

– de ce este numit Duhul promisiunii? Deoarece nu îl aveau înainte de Cincizecime și atunci trebuiau să-L primească? Nu, deoarece ucenicii aveau Duhul Sfânt înainte de Cincizecime!

Promisiunea de aici face referire la faptul că, Duhul este o arvună în vederea lucrurilor moștenite dobândite în urma înfierii în Cristos, a tuturor aleșilor.

Duh Sfânt care rămâne în noi și adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copiii ai lui Dumnezeu înfiați care strigă Tată – Romani 8. 15-17:

,,Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: „Ava!, adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”

– Duhul Sfânt vine și locuiește în noi începând din momentul nașterii din nou, ca o arvună a faptului că am fost aleși, predestinați și înfiați spre gloria Lui. Sigilarea și locuirea sunt dovezile de necontestat acordate tuturor aleșilor de la primul mântuit până la ultimul care este înfiat.

– Duhul Sfânt nu vine că:

a) stărui tu după El și Îl cauți

b) Îl chemi tu

c) Îi permiți tu să vină și să locuiască în tine

El vine datorită faptului că, ai fost ales și predestinat pentru înfiere, ca să fii moștenitor spre gloria harului Său! De aceea stă scris:

,, Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6.65).

v.14: ος εστιν αρραβων της κληρονομιας ημων εις απολυτρωσιν της περιποιησεως εις επαινον της δοξης αυτου

care este arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale.

– care este arvună a moştenirii noastre.

ARVUNĂ1. (în gr. arrabon, un cuvânt semitic împrumutat; ebr. ‘erabn; lat. arrhaarr (h)abo). Este traducerea unui termen comercial, introdus probabil în apus de comercianţii fenicieni. Înseamnă, în sens strict, prima rată dintr-un cadou sau dintr-o plată, ca o garanţie că va veni şi restul(vezi arvuna în tranzacţiile comerciale moderne). Plata arvunei face obligatorie plata restului sumei. În sensul acesta Pavel spune că darul Duhului este o arvună pentru moştenirea creştinului (Efeseni 1:14; 2 Corinteni 1:22; 5:5) – o garanţie, o anticipare sau o prima rată din gloria viitoare. În sens mai general, un arrabon este orice garanţie sau orice sumă depusă ca semn că o plată mai mare va fi făcută ulterior.

Cu alte cuvinte locuirea Duhului Sfânt este garanția moștenirii noastre.

– pentru răscumpărarea posesiunii dobândite. Posesiunea dobândită fiind noi aleșii înfiați în Cristos Domnul. Duhul Veșnic aplicându-ne răscumpărarea aducându-ne la viață datorită jertfei Fiului.

– spre lauda gloriei Sale. Duhul Sfânt lucrează împreună cu Fiul pt a îndeplin scopul înfieri: ,,Lauda gloriei Sale”. Lauda gloriei Sale este lucru accentuat de 3 ori de apostol în v. 6,12 și 14.

v.15δια τουτο καγω ακουσας την καθ υμας πιστιν εν τω κυριω ιησου και την αγαπην την εις παντας τους αγιους

De aceea şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus care este în voi şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii,

– de aceea şi eu, auzind de credinţa în Domnul Isus care este în voi. De la acest verset, Pavel mută atenția efesenilor de la planul etern, răscumpărarea în Cristos și primirea arvunei moștenirii lor prin lucrarea Duhului, pe credința pe care o primiseră. Credința care era în ei, era dovada clară că ei crezuseră evanghelia, erau mântuiți și împreună cu Pavel, intraseră în posesiunea bogățiilor harului acordat.

– şi de dragostea voastră faţă de toţi sfinţii. Dragostea reflectată de frații din Efes, era dragostea agapēn care nu este o dragoste umană obișnuită. Ea era o dragoste supranaturală dăruită din bogățiile harului. În Noul Testament acest cuvînt este folosit de 116 de ori.

-agape este dragostea care iubește pe cineva care a găsit preț în ochii ei; iubește pe acea persoană chiar dacă o merită sau nu.
– ea își are originea în caracterul celui care o manifestă.
– este o dragoste veșnică necondiționată de purtarea celuilalt; ea continuă să iubească chiar cînd nu i se răspunde la fel sau chiar cînd celălalt nu se mai face vrednic de a fi iubit.


1Definiție luată din Dicționar Biblic: http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/arvuna.html

– este o dragoste plină de bunătate, milă și îndurare care se jertfește pe sine neținând cont de atitudinea asupra căruia se revarsă; aceasta nu înseamnă că este o dragoste oarbă, iresponsabilă care împlinește poftele celuilalt sau calcă legea pentru binele celuilalt.
– de această dragoste agapen, a dat dovadă Dumnezeul Triunic față de noi alegându-ne spre înfiere încă din planul etern. Noi cărora ni s-a făcut acest har trebuie să ne iubim frații în Cristos cu aceeaș dragoste.

v.16ου παυομαι ευχαριστων υπερ υμων μνειαν υμων ποιουμενος επι των προσευχων μου

nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele,

Aceeaș credință și dragoste manifestată de frații efeseni, îmboldea și pe Pavel ca să înalțe lui Dumnezeu neîncetat rugăciuni și mulțumiri lui Dumnezeu pentru ei.

– nu încetez. Arată faptul că apostolul:

a) persevera în rugăciune pentru ei

b) demonstra faptic grija părintească ce le-o purta

c) îi simțea aproape de inima sa

d) îi păsa de starea lor spirituală

– să mulţumesc pentru voi. Ce motive avea Pavel să mulțumească neîncetat? Bucuria că și ei au avut parte de bogățiile harului și că sunt credincioși și găsiți iubind pe frați.

Dumnezeu nu este glorificat numai că a arătat har, dar și faptului că salvează efectiv pe păcătoșii cărora le-a acordat harul, văzându-i chiar glorificați! Ideea că El face harul doar disponibil și depinde de cine îl alege sau cine vrea, este una despre care nu vorbește Biblia niciodată. Harul nu poate fi ales, nu poate fi pretins, nu poate fi meritat, își are originea în caracterul, în bunătatea, mila și îndurarea lui Dumnezeu, nu în om!

Abundența harului LUCREAZĂ în strânsă legătură cu dragostea agapen, doar pentru aceia pe care El i-a binecuvântat în sfatul tainic, în Cristos în locurile cerești alegându-i spre înfiere. Motiv care îl determină pe Pavel să mulțumească neîncetat lui Dumnezeu pentru ei.

– amintind de voi în rugăciunile mele. Expresia aceasta arată câtă nevoie și dependența de Dumnezeu avem în rugăciune. El nu tratează ușuratic rugăciunea de mijlocire el s-a rugat continuu pentru Adunările pe care le-a plantat și pentru împreună-lucrătorii săi. Datoria aceasta izvora dintr-o grijă și dragoste părintească pe care le-o purta mereu.

v.17ινα ο θεος του κυριου ημων ιησου χριστου ο πατηρ της δοξης δωη υμιν πνευμα σοφιας και αποκαλυψεως εν επιγνωσει αυτου

ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui,

– ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos. În primul rând versetul arată către cine înalță Pavel rugăciunile sale.

Faptul că Dumnezeu este descris ca Dumnezeul Tată al lui Isus Hristos, în nici un caz nu lasă a se înţelege subordonarea sau inferioritatea Fiului . În mintea multora Dumnezeul Triunic este imaginat ca pe un podium de premiere cu Tatăl pe cea mai înaltă treapta , pe cea de a doua pe Isus Cristos și pe cea de a treia treapta pe Duhul sfant . Acest mod de înțelegere se datorează faptului ca se aduc argumente greșit înțelese gen : Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi. (1Cor. 15.28.) .

Mulți înțeleg greșit slujbele și privilegiile asumate în Legământul harului în care fiecare persoana a Dumnezeului Triunic își asuma de buna voie anumite responsabilități și se obliga sa le duca la indeplinire pentru răscumpărarea noastră. Intelegand distorsionat aceste slujbe și responsabilități diferite în mintea omului firesc se nasc repede ierarhii pe care strebuie pozitionat șeful și subalternii .

Versetul mai arată că atunci când ne rugăm lui Dumnezeu ne identificăm cu Fratele nostru mai mare, numind pe Dumnezeu, Tată.

– Tatăl gloriei. Arată faptul că Lui i se cuvine toată gloria, pentru că a ales să ne înfieze, spre aș arăta bogăția harului Său. Asta nu înseamnă că Fiului nu trebuie să fie glorificat pentru că a ales să ne răscumpere plătind prețul și Duhul pentru că a ales să ne nască de sus asigurându-ne arvuna moștenirii noastre.

– să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui. Această ultimă parte a versetului arată concret dorința apostolului Pavel către frații săi din Efes. Mai arată și faptul că duhul de înțelepciune și de descoperire este dat de Dumnezeu. Nu sunt lucruri cu care omul se naște și doar trebuie să și le exerseze ca să ajungă la o cunoaștere profundă. Numai o minte înoită și sfințită de Duhul harului, poate ajunge la această cunoaștere. În greacă înțelepciune – sophiasapokalypseōs este descoperire și cunoaștere – epignōsei.

Duhul de înțelepciune și descoperire de aici reprezintă o mai mare măsură de iluminare interioară în cele spirituale, pentru a ajuta la maturizarea lor.

v.18πεφωτισμενους τους οφθαλμους της διανοιας υμων εις το ειδεναι υμας τις εστιν η ελπις της κλησεως αυτου και τις ο πλουτος της δοξης της κληρονομιας αυτου εν τοις αγιοις

v.19: και τι το υπερβαλλον μεγεθος της δυναμεως αυτου εις ημας τους πιστευοντας κατα την ενεργειαν του κρατους της ισχυος αυτου

luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi

şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui,

– luminând ochii inimii voastre. Iluminarea de aici, este o iluminare spirituală a omului dinlăuntru, care este înviat în urma nașterii de sus. În greacă ochi – ophthalmous , inimă – kardias. Prin acești ochi spirituali, care sunt diferiți de cei fizici, Pavel roagă pe Dumnezeu ca efesenii să poată percepe 3 lucruri:

– ce este speranţa chemării Lui. Această speranță este destinul nostru final pe care L-a avut în vedere când ne-a ales și predestinat pentru înfiere.

– ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi. Speranță ce are directă legătură cu gloria Sa arătată în noi ca moștenitori

– ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi. Cuvântul putere de aici este kratous și face referire totdeauna numai la puterea lui Dumnezeu. Apare de 12 ori în Biblie. Această putere nemărginită a fost arătată și a lucrat doar față de noi cărora ni s-a lucrat credința.

v.20ην ενηργησεν εν τω χριστω εγειρας αυτον εκ νεκρων και εκαθισεν εν δεξια αυτου εν τοις επουρανιοις

care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti,

– aceeaș putere Dumnezeiească nemărginită care a lucrat la salvarea noastră, a lucrat și în Domnul nostru când L-a înviat dintre morți. Noi am fost salvați pentru El și El a fost înviat pentru noi.

– aceeaș putere L-a întronat la dreapta Sa, în cele cerești. Întronare ce scoate în relief autoritate supremă datorită lucrări Sale de răscumpărare și învingere a morții.

– în acea poziție la dreapta lui Dumnezeu, mijlocește ca Mare Preot pentru aleșii Săi: Romani 8.34.

v. 21υπερανω πασης αρχης και εξουσιας και δυναμεως και κυριοτητος και παντος ονοματος ονομαζομενου ου μονον εν τω αιωνι τουτω αλλα και εν τω μελλοντι

mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor;

– mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie. În primul rând conform planului etern, Cristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste oamenii morţi şi vii – Romani 14.9.

În al doilea rând, prin învierea Sa, El trebuie să domnească până lasfârşitul omenirii, când va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţat orice stăpânire şi orice autoritate şi putere. Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrăjmaş desfiinţat va fi moartea – 1Corinteni 15.24-26. Această domnie va începe se pare la sfârșitul Necazului cel Mare și va dura un Mileniu.

Odată cu învierea Sa Isus, fiind înălțat la dreapta lui Dumnezeu, I-au fost supuşi îngeri şi autorităţi şi puteri – 1 Petru 3.22. Aceste autorități și puteri sunt în conflic cu noi și avem de luptat cu ele ( Romani 8.38; Efeseni 3.10.).

Efeseni 6.12, vorbește clar despre aceste puteri, autorități și domnii vrășmașe care Îi sunt supuse: pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti.

– şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Toți genunchii vor fi plecați înaintea Domnului Cristos. Niciun nume nu mai are pretenția de a fi mai presus de cel al lui Isus. Nici Anticristul, nici Satan însuși nu vor mai ridica nici o pretenție, vor fi zdrobiți pentru totdeauna. Orice genunchi se va pleca în fața Sa și orice limbă va da slavă lui Dumnezeu – Romani 14.11.

v.22και παντα υπεταξεν υπο τους ποδας αυτου και αυτον εδωκεν κεφαλην υπερ παντα τη εκκλησια

v.23: ητις εστιν το σωμα αυτου το πληρωμα του παντα εν πασιν πληρουμενου

22 şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării,

23 care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;

– şi a pus toate sub picioarele Lui. Tot ce este rău și tot ce ține de moarte este înfrânt datorită învierii Sale. Chiar dacă acum suntem încă sub păcat și moarte și răutatea mai există în noi, în lume și în locurile cerești, va veni ziua când totul va fi curățat și va domni armonia. Isus Domnul va putea fi ascultat în totalitate de către noi cei înfiați și împreună cu îngerii sfinți Îl vom sluji pentru totdeauna spre gloria harului Său.

– şi L-a dat Cap peste toate, Adunării. În primul rând vedem că Isus a fost dat Cap. Cine L-a dat Cap? Dumnezeul Triun în sfatul etern hotărât în Sine Însuși. Isus nu a acționat singur în privința aceasta, ci de comun acord cu planul hotărât pentru cei înfiați pentru aș uni iarăș cele din ceruri și cele de pe pământ – v. 9-10.

Cap peste toate Adunării. Înseamnă că poruncile sau legile stabilite de El nu sunt negociabile. Ce a învățat El și poruncit noi trebuie să le ducem la îndeplinire cu cea mai mare fidelitate. În momentul în care noi intervenim și modificăm legile și învățăturile stabilite de El, nu mai putem avea pretenția că El ne este Cap. De aceea Adunarea Sa, nu poate fi una LEGISLATIVĂ ci doar EXECUTIVĂ! Toate bisericile care urmează învățătura unui bărbat sau a unei femei, în loc de învățătura lui Cristos, acele biserici au cap pe acel bărbat sau pe acea femeie. Pentru a fi Cap, trebuie ca Biblia să reprezinte autoritatea finală în tot ceea ce înseamnă credință și practică.

– care este Trupul Său. Adunarea este comparată metaforic cu un corp uman 1 Cor.12. 27. (Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare ale Sale fiecare în parte).

În relația Sa cu Adunarea, ea este numită Trupul lui Isus. Hristos este Capul peste întreg trupul la fel cum soţul este cap peste soţia sa:

,,pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului.” – Efes. 5:23.

Adunarea nu trebuie privită metaforic ca trup al lui Cristos cum este prezentată azi în lumea teologică ca în figura următoare:

FIGURA 11. Adunarea este unită cu Isus printr-o legătură vitală sau organică.

Isus Cristos  și Adunarea

Aici, Isus Hristos este Capul ca parte a trupului; de aceea, Adunarea, în sens metaforic, este doar trunchiul corpului.

Această prezentare distorsionată este preluată și de catolicism și promovează ideea cum că biserica nu ar putea să moară spiritual nicicând cât timp este unită cu Capul. În mod normal la orice corp uman, nu poți avea un cap viu și de la gât în jos tot trupul mort. Și cum Cristosul înviat nu mai poate muri, nici biserica lor catolică nu poate muri.


1Figura 1 și 2, preluată din cartea lui Charles L. Hunt – Trupul lui Cristos deosebind mitul de metaforă:

http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/TrupulLuiHristos.html

FIGURA 2. Adunarea este sub Hristos ca şi Cap al ei, la fel cum o soţie este sub autoritatea soţului ei ca şi cap al ei.

Aici termenul „Cap” este o desemnare a poziţiei şi a relaţiei cu un trup metaforic, care de asemenea este complet în sine. Acest trup este Adunarea. Acesta este trupul lui Hristos, la fel cum un soţ îşi vede soţia ca propriul trup.

Reprezentarea aceasta este cea scripturală deoarece, chiar apostolul Pavel, descrie pe unii membrii ai Adunării ca fiind: ureche, ochi, nas.

1 Corinteni 12:

16. Şi dacă urechea ar zice: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup” – nu este pentru aceasta din trup?

17. Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul?

În felul acesta, chiar dacă o Adunare locală și vizibilă apostaziază, murind spiritual, (ceea ce s-a întâmplat cu multe Adunări de-a lungul secolelor – exemplu cele 7 din Apocalipsă), Capul care este Cristos, nu moare. El doar își retrage prezența din Adunarea respectivă, ,,îndepărtând sfeșnicul”. Lucru care în timp s-a petrecut chiar Adunării din Efes – Apocalipsa 2.5.

– plinătatea Celui care umple totul în toţi. În Isus Domnul locuiește toată plinătatea Dumnezeirii deoarece El este Dumnezeu – Coloseni 2.9. Din această plinătate care este un izvor nesecat, sunt adăpați toți membrii Adunărilor locale peste care El este Cap. El se îngrijește ca fiecare Adunare a Sa, să crească, umplând toate lipsurile și neajunsurile fiecărui component în parte. El umple fiercare mădular în parte ca să crească tot Trupul într-o armonie sfântă după voia Sa, spre gloria Numelui Său:

Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste ( Efeseni 4.16).

Traduceri folosite:

G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/efeseni/01/

Scriptura pentru viață: http://scriptura.pentruviata.ro/

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/ephesians/

Interlinear grec – englez: http://biblehub.com/interlinear/ephesians/1-1.htm

 

In dispensatia harului-Locul femeii potrivit Scripturii.

În dispensaţia harului-Locul femeii potrivit Scripturii

Având în vedere învăţăturile biblice prezentate anterior cu privire la locul femeii în creaţie, în căderea omului şi sub lege, precum şi îndemnurile legate de locul ei în perioada Adunării, dorim să luăm în cosiderare locul femeii în dispensaţia prezentă a harului, aşa cum este prezentat în Noul Testament, şi care are de-a face cu sfera căminului, sfera publică şi sfera Adunării.

În cămin

Din vreme ce familia apare înainte de Adunare în ordinea morală şi în ordinea timpului, fiind „temelia societăţii”, se cuvine să considerăm mai întâi locul special pe care Scriptura îl oferă femeii în această sferă mult binecuvântată. Acest lucru ne va ajuta să înţelegem mai bine poziţia dată de Dumnezeu femeii în Adunare. Locul ei în familie este în perfectă armonie cu locul ei în Adunare, iar dacă femeia îşi ocupă locul potrivit în familie, cel mai probabil ea va înţelege care este locul ei potrivit în Adunare.

Relaţia de bază într-o familie este de soţ şi soţie, iar dacă familia primeşte copii, atunci apare legătura fericită între tată şi mamă şi copii. În această poziţie minunată de soţie, sau soţie şi mamă, femeia ocupă un loc deosebit de important şi influent în familie. Un cămin nu este cu adevărat un cămin fără o soţie sau o mamă evlavioasă.

Am vorbit mai înainte despre locul pe care Dumnezeu i l-a dat Evei, acela de ajutor potrivit al lui Adam. Fiind adusă lui Adam de către Dumnezeu, ea şi-a ocupat locul lângă el, în calitate de soţie şi ajutor potrivit dat de Dumnezeu. Ea a fost creată pentru a fi partenera şi prietena lui de suflet – un singur trup cu el. Fiind creat primul, bărbatul a fost capul ei, iar după cădere, Dumnezeu a stabilit definitiv că ea se va supune autorităţii soţului ei. Totuşi, ea nu trebuia să fie dispreţuită şi desconsiderată de soţul ei, ci trebuia să fie alături de el, la egalitate cu el, sub braţul lui pentru a fi protejată de el, şi lângă inima lui pentru a fi iubită de el. Acesta este locul special al femeii în relaţia de căsătorie, aşa cum l-a stabilit Dumnezeu în creaţie.

Însă de la căderea omului până la cruce nu mai auzim nimic despre locul potrivit al femeii în creaţie. „Neamurile au umilit-o şi au transformat-o în sclavul bărbatului. Prin lege, ea era protejată de la a fi desconsiderată, în anumite situaţii (Exod 24 Levitic 18:18 ); cu toate aceste, în economia mozaică, ea nu a avut niciodată locul potrivit alături de bărbat. Însă, după arătarea Celui de-al doilea Om (Hristos), şi după împlinirea lucrării Lui de ispăşire, se menţionează din nou ordinea iniţială din creaţie, iar femeia îşi recapătă locul potrivit alături de bărbat.” (C.E.S.)

Acest loc potrivit este explicat clar în Efeseni 5:22-23 . Aici bărbaţilor li se spune să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Iar soţiile sunt îndemnate să se supună soţilor lor, ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. Prin urmare, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile soţilor lor, în toate. În timp ce soţul este îndemnat să îşi iubească soţia ca pe sine însuşi, soţia este îndemnată să îl onoreze pe soţul ei.

Aceasta este ordinea lui Dumnezeu pentru soţ şi soţie, în această dispensaţie a harului. Chiar dacă soţia trebuie îngrijită cu tandreţe şi înconjurată cu cea mai mare dragoste de către soţul ei, totuşi ea trebuie să îl recunoască ca fiind capul familiei, să i se supună şi să îl onoreze pe soţul ei. Ea trebuie să facă aceasta „ca Domnului” (Efeseni 5:22 ), recunoscând pe Domnul în spatele soţului ei, ca fiind Acela din care derivă autoritatea soţului ei. De asemenea, soţiei i se aminteşte că, în supunerea ei faţă de soţul ei, ea este o imagine a supunerii Adunării faţă de Hristos, Capul ei. Ce privilegiu măreţ este acesta!

În 1. Timotei 5:14 , femeilor tinere li se spune „să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă”. Conducerea şi supravegherea gospodăriei este lucrarea specială a femeii, însă soţul este capul responsabil al casei. O femeie care preia autoritatea de cap al casei, spre sfidarea şi dezonoarea soţului ei, va fi cu siguranţă nefericită şi într-o stare deplorabilă, şi va culege fără îndoială roadele amare ale propriei răzvrătiri, prin nelegiuirea copiilor ei crescuţi în neorânduială. Deşi femeile din ziua de astăzi doresc libertate şi drepturi egale cu ale bărbaţilor, iar supunerea părţii feminine nu este la modă şi este desconsiderată într-o mare măsură, totuşi porunca şi dorinţa lui Dumnezeu este ca soţia să fie supusă soţului ei, fiindcă el este capul casei. Fără aceasta, nu poate exista viaţă adevărată de familie, bucurie şi binecuvântare.

Văzând poziţia femeii în relaţia de căsătorie şi în familie, ne vom opri acum asupra slujbei ei în această sferă binecuvântată. Cea mai mare parte a timpului unei femei este petrecut în casă, făcând treburile obişnuite ale vieţii, iar lucrul acesta aduce un beneficiu imens lui Dumnezeu. Pentru că înColoseni 3:23-24  se spune: „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul… slujiţi Domnului Hristos.” Prin îngrijirea nevoilor soţului ei şi ale copiilor ei şi prin menţinerea căminului ca loc de înviorare, încurajare şi adăpost într-o lume tulburată, femeia ocupă, într-adevăr, un loc foarte important.

Cu adevărat mama este centrul şi inima unui cămin. Atracţia căminului depinde în mare măsură de atitudinea şi spiritul soţiei. O soţie chibzuită care îşi îngrijeşte casa cu înţelepciune şi cumpătare, şi îşi împodobeşte căminul cu dragoste şi voioşie, este o mare binecuvântare pentru soţul ei, pentru copiii ei şi pentru toţi cei care intră în casa ei. Succesul sau eşecul din viaţa unui bărbat depind adesea de purtarea soţiei lui în familie. Poziţia multor bărbaţi în societate este datorată în mare măsură înţelepciunii şi judecăţii sănătoase a soţiilor lor.

Punerea în practică a unei anumite virtuţi creştine, ospitalitatea, este posibilă în mare parte datorită soţiei. Aceasta este o slujbă foarte preţioasă şi necesară în Adunare, şi cu siguranţă aduce o răsplată bogată de binecuvântări prezente şi viitoare. În felul acesta femeile iau parte în mod direct la lucrarea lui Hristos – deschizându-şi casele pentru slujitorii şi pentru copiii Domnului, precum şi pentru cei nemântuiţi, ca şi aceştia să poată auzi evanghelia şi să fie salvaţi. Acuila şi Priscila oferă un exemplu în această privinţă, invitându-l pe Apolo în casa lor şi arătându-i mai exact Calea lui Dumnezeu (Fapte 18:26 ).

Una dintre cele mai importante slujbe ale unei mame este creşterea copiilor. Aceasta este lucrarea ei specială, având în vedere că ea petrece mai mult timp cu copiii decât tatăl, şi exercită o influenţă foarte puternică în vieţile lor, fie în bine, fie în rău. Observaţi cât de des este menţionat numele mamei în cărţile Împăraţi şi Cronici, în legătură cu diverşi împăraţi ai lui Israel. Prin aceasta, Duhul lui Dumnezeu doreşte să evidenţieze care era probabil cel mai important factor al formării caracterului unui bărbat care conducea poporul lui Dumnezeu – mama.

Fundamentul caracterului este dat de educaţia pe care copilul o primeşte în cămin, iar mâna mamei este instrumentul care lui Dumnezeu îi place să-l folosească pentru aceasta. Cea mai importantă lucrare a mamei, rânduită de Dumnezeu, este lucrarea acasă cu copiii, şi ea ar trebui să se dedice în întregime îngrijirii, instruirii şi creşterii lor. Dacă o mamă neglijează această lucrare deosebit de importantă, sau o încredinţează altora, şi caută să slujească Domnului în alte sfere, atunci lucrarea ei rămâne nefăcută, şi cu siguranţă va eşua în împlinirea lucrării altcuiva, la care ea nu a fost chemată. Instruirea şi învăţătura pe care copiii le primesc de la mamele lor în perioada cea mai sensibilă şi fragedă a vieţii, vor avea o mare influenţă asupra întregii lor vieţi şi vor lăsa o amprentă care nu se poate şterge asupra minţii lor tinere, receptive şi în curs de modelare. Cât de importantă este, deci, lucrarea mamelor în familie! Fie ca această lucrare să nu fie neglijată!

Prin urmare, observăm şi trebuie să subliniem faptul că cercul familiei reprezintă sfera specială în care femeia poate să slujească şi să-L glorifice pe Dumnezeu. Aici, în teritoriul ei intim, ea străluceşte cel mai tare şi exercită cea mai mare influenţă în bine. Viaţa casnică, care este adesea dispreţuită şi abandonată de femeile din ziua de azi, reprezintă teritoriul pe care ea este cea mai potrivită şi cea mai înzestrată să-l ocupe.

Prin aceasta nu dorim să spunem că nu există nicio slujbă sau lucrare pe care femeia să n-o poată face pe terenul adunării. Vrem doar să indicăm faptul că, în principiu, domeniul casnic reprezintă sfera de lucru a unei femei. Şi vedem că în această sferă a căminului, locul ei potrivit Scripturii este de supunere faţă de soţul ei.

Până acum am considerat în principal poziţia şi slujba femeilor căsătorite, în sfera căminului. Însă sfera casnică reprezintă şi pentru femeile necăsătorite un adevărat teren de slujire creştină. Şi ele pot desfăşura activităţi temporare, pot avea grijă de copii, de cei bolnavi şi de cei în vârstă, sau pot croi haine ca Dorca (Fapte 9:39 ).

Învăţătura publică 

Am citat deja versetele din 1. Timotei 2:11-14  în legătură cu partea femeii în căderea umanităţii din grădina Eden şi am observat limitele guvernamentale impuse acolo femeii. Ne va fi de folos să analizăm din nou aceste versete în legătură cu expresia actuală a tematicii noastre. „Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.”

Aceste versete se aplică unei sfere mai largi decât cea a Adunării. Ele vorbesc despre purtarea potrivită dintre un bărbat şi o femeie, şi includ orice mărturie publică în care sunt prezente ambele părţi. Aceste versete se referă la învăţătura publică în faţa unei audienţe mixte, pentru că prin aceasta se exercită autoritate asupra bărbatului. Femeia nu trebuie niciodată să se ridice să dea învăţătură în întâlniri mixte, pentru că bărbatul ar fi la picioarele ei, în poziţia celui care învaţă, iar aceasta duce la inversarea ordinii rânduite de Dumnezeu.

Bărbatul a fost creat mai întâi, fiind reprezentant al lui Dumnezeu şi cap, şi ar trebui să-şi păstreze poziţia corectă ca învăţător şi conducător. Şi fiindcă femeia a preluat conducerea în călcarea poruncii şi a fost înşelată de Satan, dovedind că ea este un conducător slab, în hotărârea guvernamentală a lui Dumnezeu femeile sunt oprite de la ocuparea poziţiei de autoritate şi de a învăţa pe alţii. Ele trebuie să înveţe în linişte şi supunere. Prin urmare, o femeie nu trebuie niciodată să ocupe o poziţie publică de învăţător recunoscut al Cuvântului lui Dumnezeu, sau să dea învăţătură în Adunare sau în orice alt loc cu audienţă mixtă, unde are o poziţie egală sau superioară bărbatului, fiindcă astfel ar exercita autoritate asupra bărbatului.

Cu toate acestea, vedem că în Tit 2:3-4  femeile mai în vârstă sunt îndemnate „să înveţe de bine, ca să le deprindă pe cele tinere” etc. Deci femeile mai în vârstă au dreptul de a da învăţătură, dar sfera lor se referă la femeile tinere, iar învăţătura este mai degrabă informală, privind aspecte practice care au legătură mai mult cu căminul şi familia (versetele 3-5). Este chiar indicat ajutorul oferit femeilor neştiutoare în cele ale Scripturii şi legătura apropiată pe baza Cuvântului. Surorile ar putea fi încurajate să lucreze cu sârguinţă pentru Domnul în asemenea domenii. Chiar şi discuţiile private din Cuvânt cu bărbaţii sunt potrivite pentru o femeie, dacă sunt manifestate într-o atitudine modestă şi potrivită.

Bineînţeles că asemenea lucrări pot aluneca înspre învăţătură formală, şi astfel femeia îşi părăseşte locul. Dacă femeia înfiinţează un cerc de învăţătură publică din Scriptură, chiar dacă este numai pentru femei, credem că lucrul acesta înseamnă ocuparea unei poziţii de învăţător şi încălcarea versetului din 1. Timotei 2:12 : „dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii”.

Lucrarea cu copiii (care implică învăţătură din Biblie, rugăciune şi cântare) este de asemenea o slujbă potrivită şi valoroasă în care femeile pot fi implicate. Asemenea lucrări pot începe acasă şi pot continua la şcoala duminicală şi în întâlnirile pentru copii. Şcoala duminicală este doar o extindere a unei întâlniri de familie, într-un perimetru mai larg şi mai convenabil. Prin urmare este foarte potrivit ca surorile să predea la orele de şcoală duminicală pentru copii sau surori tinere, mai ales când aceste clase se află în răspunderea fraţilor sub autoritatea cărora ele slujesc. Când fraţii sunt implicaţi într-o şcoală duminicală, credem că ar fi împotriva Scripturii dacă o soră ocupă locul de director sau conducător al şcolii, pentru că astfel ar exercita autoritate asupra bărbatului.

Ne rugăm ca tot mai multe femei credincioase să lucreze activ pentru Domnul şi să fie încurajate să lucreze în aceste sfere despre care am vorbit că sunt potrivite pentru femei. Este mare nevoie de ele şi lucrarea Domnului suferă din lipsa slujirii surorilor devotate şi energice. Fie ca Domnul să binecuvânteze din belşug orice femeie implicată în lucrarea potrivită pentru El.

În Adunare

1. Corinteni 14:34-38  ne oferă indicaţii clare cu privire la locul femeii în strângerea ca Adunare. „Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în Adunare. De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns? Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului. Iar dacă cineva este neştiutor, să fie neştiutor!”

Se spune clar că femeia nu trebuie să vorbească în Adunare. Expresia „în adunare” sau „în adunări” este folosită de cinci ori în acest capitol şi de fiecare dată se referă la strângerea credincioşilor împreună, ca Adunare. În astfel de întâlniri femeile nu trebuie să vorbească deloc, ci să stea în linişte şi în supunere.

În 1. Corinteni 11:15  apostolul vorbeşte despre o femeie care se roagă sau profeţeşte. Acest pasaj arată că o femeie poate face aceste lucruri, însă nu se specifică unde anume pot fi exercitate. Capitolul 14 spune clar că femeia nu poate face aceste slujbe în Adunare, ci ea trebuie să tacă în Adunare. Este destul de evident că femeia poate să se roage şi să profeţească în afara strângerilor ca Adunare. În Fapte 21:8-9  se spune despre Pavel şi însoţitorii lui care au venit la casa lui Filip evanghelistul, iar acesta avea patru fete care profeţeau. Din context se înţelege că ele profeţeau acasă şi nu în Adunare, lucru care era foarte potrivit.

Este important de subliniat faptul că interzicerea femeii de a vorbi în Adunare nu vine doar din partea apostolului Pavel, care era celibatar, ci aceste lucruri sunt „poruncă a Domnului” (versetul 37). Iar dacă cineva se consideră a fi spiritual şi plăcut Domnului, ar trebui să recunoască aceste lucruri ca fiind hotărârea lui Dumnezeu. Este vorba pur şi simplu de ascultarea dorinţei lui Dumnezeu. Încercarea de a argumenta aceste îndemnuri simple, aşa cum fac unii, şi de a continua în voinţă proprie şi neascultare, arată că o astfel de inimă nu doreşte să împlinească voia lui Dumnezeu, iar Cuvântul Lui nu este respectat.

Corintenii, ca mulţi alţii în ziua de azi, s-au gândit probabil că erau liberi să acţioneze cum doreau în această privinţă. Prin urmare apostolul spune: „De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns?” (versetul 36); cu alte cuvinte: Aveţi voi autoritate din partea Domnului cu privire la ce să faceţi în această chestiune? Cuvântul lui Dumnezeu nu a ieşit de la voi… ci a venit la voi. Prin urmare ei trebuiau să se supună hotărârilor Domnului date prin apostol.

Unii comentatori afirmă că termenul „să vorbească” din acest pasaj se referă la flecăreală, bârfă sau vorbire în şoaptă în timpul slujbei, şi aceasta era ceea ce interzicea apostolul. Însă această interpretare este foarte eronată şi falsă. Concordanţa Young arată că termenul din greacă este „laleo”, care este folosit pe parcursul întregului capitol. Acest termen este tradus prin „a vorbi” în acest capitol şi de 241 ori în Noul Testament, şi înseamnă a vorbi. Deci după cum doi sau trei profeţi vorbesc (versetul 29), tot aşa femeile nu trebuie să vorbească în Adunare. Acelaşi cuvânt este folosit în ambele versete.

Alţi oameni spun că această interdicţie a femeilor de a vorbi în Adunare se aplică doar la Corintul din vremea de atunci, pentru că femeile erau destul de neştiutoare, gălăgioase şi sfidătoare şi nu erau capabile să vorbească în public. Prima afirmaţie este total greşită iar a doua este doar o presupunere. La începutul epistolei către Corinteni Pavel se adresează cu cuvintele: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint… împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos” (1. Corinteni 1:2 ).

Cu siguranţă că acest argument este decisiv. Îndemnurile date în această epistolă nu sunt doar pentru corinteni, ci sunt adresate tuturor credincioşilor de pretutindeni. Iar în pasajul despre care vorbim, apostolul spune că femeile trebuie să tacă „în adunări”. El nu spune „în adunarea voastră”, ci „în adunări”.

Locul femeii în Adunare este de supunere şi retragere, nu de conducere. Ca o comparaţie, bărbatul este mintea umanităţii, iar femeia este inima. Inima este în piept, ascunsă vederii, în timp ce capul este în exterior, văzut de toţi. Cei care vorbesc în public în Adunare ocupă un loc de conducere, fie prin rugăciune, adorare sau predică, iar acest loc de conducere nu îi este dat femeii.

Mulţi oameni nu realizează faptul că atunci când cineva se roagă în mod public, el conduce Adunarea în rugăciune. El nu adresează o rugăciune individuală, ci este purtătorul de cuvânt al adunării în rugăciune sau în adorare. Prin urmare, dacă o femeie s-ar ruga în Adunare sau într-o întâlnire mixtă, ea ar ocupa poziţia de conducere, care este împotriva Scripturii. În 1. Timotei 2:8  apostolul spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc”. Această libertate nelimitată nu îi este acordată femeii.

În această privinţă putem de asemenea să învăţăm de la Ana, din 1. Samuel 1:9-17 . Această femeie evlavioasă se ruga în casa Domnului, unde se adunau închinătorii. Observaţi că se spune despre ea: „Şi Ana vorbea în inima ei; numai buzele i se mişcau, dar glasul nu i se auzea” (1. Samuel 1:13 ). Nu era potrivit ca ea să se roage cu voce tare, dar se putea ruga în inima ei, iar Dumnezeu a auzit-o şi i-a răspuns.  În mod asemănător, femeile din ziua de azi pot să se roage şi să-L laude pe Dumnezeu în inimile lor, în Adunare, şi să se alăture corului de „Amin” rostit la rugăciunea şi adorarea publică.

Acoperirea capului

La începutul acestui studiu am făcut referire pe scurt la faptul că femeia trebuie să aibă capul acoperit când se roagă sau profeţeşte, şi atunci când este în Adunare. Acum vom detalia acest aspect mai pe larg.

Apostolul oferă indicaţii despre lucrul acesta în 1. Corinteni 11:3-16 . Citim: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, şi capul femeii este bărbatul, şi Capul lui Hristos este Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte având ceva pe cap îşi dezonorează Capul. Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă. Pentru că, dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; iar dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere. Pentru că un bărbat, în adevăr, nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chipul şi gloria lui Dumnezeu; dar femeia este gloria bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; pentru că şi bărbatul nu a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea, din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei (adică un semn al autorităţii bărbatului, sub care se aşează)… Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca o femeie să se roage lui Dumnezeu neacoperită?”

În aceste versete vedem faptul că Dumnezeu a stabilit anumite nivele de autoritate pe care El doreşte ca noi să le recunoaştem şi să le respectăm. Nu este doar un obicei ca bărbaţii să aibă capul neacoperit iar femeile să aibă capul acoperit în prezenţa Domnului. Această ordine are un motiv biblic şi o semnificaţie bine determinate.

Dumnezeu este Capul lui Hristos, Hristos este Capul bărbatului iar bărbatul este capul femeii. Fiindcă bărbatul este imaginea şi gloria lui Dumnezeu iar Hristos este Capul lui, ar fi o dezonoare şi o ruşine pentru Hristos, Capul bărbatului, dacă acesta ar avea capul acoperit atunci când se roagă sau profeţeşte (în public). Gloria lui Hristos trebuie să se vadă, nu să fie acoperită.

Însă femeia a fost creată pentru bărbat şi ea este gloria bărbatului, deci capul ei trebuie acoperit atunci când se roagă sau profeţeşte, pentru că gloria bărbatului nu trebuie să se vadă, mai ales în întâlnirile ca Adunare. Acolo trebuie dezvăluită gloria lui Hristos, nu gloria omului.

Mai mult decât atât, versetul 10 spune că femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei, din cauza îngerilor. Adică ea trebuie să aibă capul acoperit, ca semn al autorităţii bărbatului căruia îi este supusă. Când o femeie îşi acoperă capul în prezenţa Domnului înseamnă că ea recunoaşte faptul că bărbatul este capul ei rânduit de Dumnezeu. O femeie care vine înaintea lui Dumnezeu cu capul neacoperit arată că ea doreşte să fie ca bărbatul şi nu vrea să-şi ocupe locul de supunere. Ea îşi dezonorează capul, deşi poate că nu este conştientă de asta. Chiar dacă lucrul acesta este făcut din neştiinţă, semnificaţia rămâne aceeaşi.

Îngerii privesc în Adunare şi ar trebui să vadă ordinea lui Dumnezeu acolo. Ei văd ordine în cer şi în toată creaţia şi nu ar trebui să vadă dezordine între cei credincioşi. Serafimii se acoperă în prezenţa Domnului (Isaia 6:1-3 ), şi ei se aşteaptă să vadă femeile făcând acelaşi lucru, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Intenţia lui Dumnezeu este ca „înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti” (Efeseni 3:10-11 ). Această „înţelepciune a lui Dumnezeu” este taina lui Hristos şi a Adunării, care este ilustrată prin soţ şi soţie, soţul fiind capul iar soţia fiind supusă capului (Efeseni 5:22-32 ).

Acoperirea capului se aplică atât femeilor căsătorite cât şi celor necăsătorite. Versetele din 1. Corinteni 11  vorbesc despre femeie şi bărbat în general. În Numeri 30:3-5  se spune că o femeie tânără, care este în casa tatălui ei, trebuie să se supună autorităţii lui. Obligaţiile ei pot să stea în picioare numai dacă tatăl ei le îngăduie. Asemănător, obligaţiile unei soţii sunt valide doar dacă soţul ei le îngăduie. Deci femeia trebuie să recunoască autoritatea tatălui ei sau a soţului ei sau a bărbatului în general, atunci când se află în prezenţa Domnului. Iar acoperirea capului este o mărturie a acestui lucru.

Ruşinea capului neacoperit: „Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă. Pentru că, dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; iar dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere.”

În Vechiul Testament era un semn de ruşine când o femeie avea capul neacoperit sau ras, aşa cum vedem în Numeri 5:18 , unde o femeie era suspectată de soţul ei, şi în Deuteronom 21:10-13 , unde un israelit lua de soţie o femeie frumoasă dintre captivi. Deci, în 1. Corinteni 11  apostolul spune că dacă o femeie profeţeşte sau se roagă cu capul neacoperit, este ca şi cum ar fi rasă. Şi fiindcă este un semn de ruşine ca femeia să se tundă sau să se radă, atunci ea trebuie să aibă capul acoperit. Ea nu trebuie să aibă niciun semn de ruşine asupra ei când vine înaintea Domnului. Ea nu trebuie să se înfăţişeze înaintea Domnului ca una care este suspectată de necredincioşie faţă de soţul ei. Acoperirea capului ei indică faptul că ea recunoaşte că el este capul ei şi se bucură de încrederea lui deplină.

Doar în trecere, observăm din aceste versete din 1. Corinteni 11  că este ruşine pentru o femeie să se tundă, însă „dacă o femeie are părul lung, este glorie pentru ea” (versetul 15). Aceste cuvinte inspirate de Duhul Sfânt ar trebui să clarifice problema „părului scurt” pentru orice femeie evlavioasă. Este bine ca o femeie să îndepărteze ceva din gloria pe care Dumnezeu i-a dat-o şi să o arunce? Acesta este un act de răzvrătire şi aduce numai ruşine. Ar putea o femeie ca aceasta să şteargă picioarele Domnului cu părul capului ei aşa cum a făcut femeia devotată din Luca 7:38  şi Ioan 12:3 ?

Părul lung nu este un voal. În 1. Corinteni 11:15  se spune: „pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Unii învăţători spun că părul lung al femeii este acoperitoarea capului ei şi ea nu are nevoie de alt voal. Însă această frază nu este tradusă de fiecare dată corect şi nu redă întotdeauna semnificaţia textului în original. În greacă se foloseşte un cuvânt total diferit de cuvântul „acoperă” din versetul 6. Acolo este folosit  cuvântul „katakaluptespho”, care înseamnă „a acoperi capul cuiva / a-şi acoperi capul”. În versetul 15 se foloseşte cuvântul „peribolaiou”, care înseamnă „ceva care se aruncă în jurul cuiva / ceva care acoperă de jur împrejur” (Dicţionarul Liddel and Scott).

Prin urmare, traducerea corectă spune „pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Adică părul lung îi este dat femeii în mod natural ca un voal care o înconjoară. Nu este acelaşi lucru cu acoperitoarea capului despre care apostolul insistă în versetele anterioare. Dacă gloria bărbatului trebuie acoperită în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum am arătat mai devreme, atunci cu siguranţă că părul lung al femeii, adică gloria ei personală, trebuie de asemenea acoperit în prezenţa Lui.

Mai întâi Pavel stabileşte diferenţele dintre bărbat şi femeie şi spune că bărbatul trebuie să aibă capul neacoperit iar femeia trebuie să aibă capul acoperit. Apoi el apelează la frumuseţe şi bun simţ, bazându-se pe natura diferită a bărbatului şi a femeii, pentru a oferi încă un motiv pentru care femeia trebuie să aibă capul acoperit şi să se înfăţişeze diferit faţă de bărbat înaintea lui Dumnezeu. „Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca o femeie să se roage lui Dumnezeu neacoperită? Nu vă învaţă chiar firea…?” (versetele 13-14). Chiar prin natură Dumnezeu a dat femeii părul lung, ca un văl care o ascunde. Prin urmare, ceea ce se potriveşte femeii este ca să-şi acopere capul când se roagă lui Dumnezeu.

Nu avem asemenea obicei: „Dar dacă cineva gândeşte să fie certăreţ, noi nu avem asemenea obicei, nici adunările lui Dumnezeu” (versetul 16). Apostolul a prezentat gândul lui Dumnezeu în această privinţă şi dacă cineva doreşte să se certe sau să discute în contradictoriu, el vrea să spună: „Nici noi, nici adunările lui Dumnezeu nu avem obiceiul de a ne certa.”

De multe ori, starea inimii cuiva se descoperă în chestiuni mărunte ca aceasta referitoare la acoperirea sau neacoperirea capului, şi astfel se testează dacă voia omului este supusă lui Dumnezeu şi Cuvântului său, sau dacă dorinţa inimii lui este împotriva Cuvântului şi în acord cu mersul lumii acesteia. Obiceiurile se pot schimba, însă principiile Cuvântului lui Dumnezeu rămân întotdeauna aceleaşi.

Articol preluat de aici:

http://comori.org/articol.php?nr=215&sub=4

____________________________________________________________________________________________________________

 

„Comportarea credinciosului in familie”.De Rudolf Brockhaus.

Inca un articol bun care descrie viata de crestini,intre sot si sotie.Recomand pentru a se lua in seama indemnurile biblice,prezentate in articol.

Preluat de aici:

http://comori.org/articol.php?nr=317&sub=0