„Ne nastem liberi?”de R.C.Sproul.

Ne naştem liberi?

R. C. Sproul


Am văzut deja o parte a războiului purtat pe două fronturi cu privire la subiectul liberei voinţei. Şi anume, modul în care libera voinţă se raportează la suveranitatea divină. Desigur, acest subiect merită singur o serie întreagă de studii, pentru că el implică atât de multe lucruri. Dar problema asupra căreia aş vrea să mă concentrez în această serie este criza de pe al doilea front al războiului. Şi anume, modul în care doctrina păcatului originar se raportează la problema liberei voinţe.
Acest subiect a dus la mari controverse în Biserica primară, sub influenţa unui om numit Pelagius. De la el îşi trage numele ceea ce noi numim controversa pelagiană. Ea i-a pus pe Pelagian şi pe asociaţii săi, Celestius şi Iulian, faţă în faţă cu titanul Bisericii din primul mileniu, Sfântul Augustin. Controversa a izbucnit spre sfârşitul secolului patru şi a continuat şi în secolul cinci, fiind rezolvată în final la Conciliul din Cartagina în 418, în care Biserica l-a condamnat pe Pelagius ca eretic. Aşa cum adesea se întâmplă în istoria ereticilor şi a deciziilor şi hotărârilor Bisericii în aceste privinţe, doar pentru că Biserica declară o poziţie teologică ca fiind eretică şi o respinge, asta nu înseamnă că ea pur şi simplu dispare odată pentru totdeauna. M-aş aventura să spun că erezia pelagiană este una dintre cele mai dificile cu care se confruntă Biserica chiar şi în zilele noastre.

Haideţi să ne oprim puţin şi să ne punem întrebarea: „În ce consta de fapt controversa pelagiană?” Ca să putem privi la ea, trebuie să înţelegem mai întâi ceva din trecutul biografic al lui Pelagius. Pelagius, conform tradiţiei, s-a născut în Irlanda, şi asta îl face unul dintre strămoşii mei naţionali. Pelagius a fost cu siguranţă un britanic. Era din Insulele Britanice. A fost un călugăr devotat şi zelos care a călătorit la Roma, a locuit în Roma şi a fost îngrijorat de spiritul uşuratic pe care l-a găsit între clericii şi creştinii din Cetatea Eternă. De fapt, a fost îngrozit de imoralitatea, lipsa de evlavie şi comportamentul celor ce se pretindeau creştini. A fost un entuziast în direcţia obţinerii neprihănirii. În această privinţă, Pelagius a avut ceva în comun cu fariseii originari.
Atunci când folosim termenul de fariseu de obicei îl folosim cu un sens peiorativ, dezaprobator. Pentru noi, fariseii au o conotaţie negativă pentru că ei au fost întotdeauna ostili faţă de Isus. Dar ei nu erau prima generaţie de farisei. Primii farisei au fost puritanii de atunci. Oameni care iubeau legământul lui Dumnezeu, oameni care iubeau Legea lui Dumnezeu şi care erau foarte îngrijoraţi de uşurătatea morală care a invadat comunitatea lui Israel. De aceea, fariseii s-au devotat separării în direcţia căutării neprihănirii prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Deci, motivele lor au fost la început restaurarea adevărurilor Legământului şi a Legii lui Israel. Apoi, desigur, ei au ajuns să se bazeze pe propria neprihănire, transformându-se în duşmanii lui Hristos pe care îi întâlnim pe paginile Noului Testament.

Dacă privim la Pelagius, vedem că el a avut acest zel pentru evlavie şi neprihănire, fiind foarte îngrijorat şi întristat de uşurătatea morală pe care a găsit-o în Biserică la sfârşitul secolului patru. Apoi, lucrul care a provocat controversa ce îi poartă numele a fost răspunsul său la o faimoasă rugăciune scrisă de episcopul de Hippo, Sfântul Augustin. În acea rugăciune, Augustin a făcut această afirmaţie: „O, Dumnezeule, dăruieşte-mi ce porunceşti şi porunceşte ce doreşti.” Cum aţi răspunde voi la o astfel de rugăciune? Cei mai mulţi dintre noi am răspunde cu căldură şi într-un mod pozitiv la o aşa rugăciune. Dar nu Pelagius. Pelagius era cât pe ce să facă apoplexie când a citit-o. El a fost întru totul de acord cu a doua parte a rugăciunii, în care Augustin Îi spune lui Dumnezeu:„Dumnezeule, porunceşte orice doreşti.” Evident, Augustin nu se gândea că el Îi dă permisiunea lui Dumnezeu să poruncească ce doreşte, dimpotrivă, el accepta şi recunoştea dorinţa sa de a se supune legii lui Dumnezeu, oricare ar fi fost ea. Aceasta era intenţia şi spiritul celei de-a doua părţi a rugăciunii, cu care Pelagius n-a avut nici o problemă şi la care nu a venit cu obiecţii.
Prima parte a rugăciunii l-a supărat în schimb foarte tare. Când l-a auzit pe Augustin spunând: „O, Dumnezeule, dăruieşte-mice porunceşti…” Poate vă întrebaţi: „De ce să te rogi o astfel de rugăciune?” Dacă Dumnezeu porunceşte, cu siguranţă nu are nevoie să-ţi dea puterea sau autoritatea să faci ce El îţi porunceşte. Desigur, Augustin spunea: „Dumnezeule, dă-mi ceva în dar. Ajută-mă.” Lucrul de care vorbea Augustin aici era harul. Atunci când spune: „Dumnezeule, dăruieşte-mi ce porunceşti”, el spune de fapt: „Dumnezeule, dă-mi harul să pot fi în stare să fac ce-mi porunceşti.” Augustin credea că omul este incapabil să asculte de poruncile lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu-i dă harul necesar pentru aceasta.

Aici a obiectat Pelagius. El a spus: „Nu. Oricare ar fi porunca lui Dumnezeu, ea impune asupra făpturilor Lui obligaţia şi responsabilitatea să o asculte.” Primul articol din teologia noastră se referă la doctrina despre Dumnezeu, iar Pelagius spunea că lucrul pe care trebuie să-l înţelegem clar despre Dumnezeu este că Dumnezeu e drept. Fiind drept, Dumnezeu nu ar porunci niciodată, şi, de fapt, nu ar putea porunci vreodată creaţiei Sale să facă vreun lucru pe care ea nu este în stare să-l facă. Pentru că, dacă Dumnezeu ne-ar porunci să facem vreun lucru pe care noi nu suntem în stare să-l facem, asta ar însemna că acea poruncă este nedreaptă. Mai rău, dacă ne-ar pedepsi pentru că n-am putut face un lucru pe care suntem incapabili să-l facem, asta ar fi diabolic. Ar fi ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune: „Zboară fără ajutorul vreunei maşini sau al vreunui echipament din Orlando până în Chicago” şi ne-ar trage la răspundere dacă n-am face-o, chiar dacă El nu ne-a dotat cu aripi sau pene sau cu vreun alt echipament pentru a putea pluti prin aer.
Astfel, ideea că omul are nevoie de har sau de vreun fel de asistenţă divină pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle a fost cât se poate de respingătoare pentru Pelagius. Pentru că, spunea el, asta aruncă o umbră asupra neprihănirii lui Dumnezeu. Augustin, desigur, a răspuns spunând: „Stai puţin. Omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu fără ajutorul harului, pentru că omul este căzut.” Efectele căderii implică, într-un anume grad sau într-o anumită măsură, pierderea puterii noastre morale. Legea lui Dumnezeu nu se schimbă. În creaţie, Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi, aşa cum şi Eu sunt sfânt.” „Fiţi desăvârşiţi, aşa cum şi Eu sunt desăvârşit.” Cei mai mulţi dintre noi am recunoaşte azi că nu avem această capacitate să fim cu desăvârşire sfinţi, să reflectăm perfect neprihănirea lui Dumnezeu. Adam a avut această capacitate după ce a fost creat, dar Adam a căzut. Iar odată cu Adam a căzut întreaga rasă umană. Această cădere a însemnat o prăbuşire într-o stare de corupţie în care ne naştem cu o natură păcătoasă, nemaifiind capabili din punct de vedere moral să ascultăm de Legea lui Dumnezeu într-un mod desăvârşit. Din acest motiv, avem nevoie de har.

Deci, lucrul pe care-l presupunea Augustin aici era realitatea căderii. Luând în considerare căderea, Augustin a argumentat că avem nevoie de har pentru a-L putea asculta pe Dumnezeu. În felul acesta, disputa s-a transformat de-acum într-o controversă legată de cădere şi efectele ei. Desigur, Pelagius nu a negat că Adam a păcătuit. Ce spunea el era că Adam a fost creat bun iar la crearea lui el a fost făcut în mod invariabil bun în ce priveşte natura sa constitutivă. Asta înseamnă că, după Pelagius, omul a fost creat bun, dar a avut libertatea sau puterea să asculte sau să nu asculte – să facă bine sau să facă rău. Dar chair şi atunci când el a ales să facă rău şi acest lucru a fost un păcat, alegerea făcută nu a schimbat natura lui. Astfel că astăzi fiecare fiinţă umană se naşte în această lume în aceeaşi condiţie morală pe care a avut-o Adam înainte de cădere. Deci, ceea ce nega Pelagius nu era faptul că Adam a păcătuit ci aceea că el a căzut, în sensul că s-a prăbuşit, el însuşi şi urmaşii săi, într-o stare de corupţie morală în care naturile lor au fost schimbate.

Din punct de vedere istoric, noi spunem că suntem păcătoşi nu pentru că am păcătuit, ci păcătuim pentru că suntem păcătoşi. În alte cuvinte, ne naştem cu o natură păcătoasă. Acesta e punctul dezbătut cu atâta aprindere în disputa cu Pelagius. Pentru Pelagius, omul are întotdeauna capacitatea să facă fie bine, fie rău. El nu şi-a pierdut capacitatea morală sau puterea morală să asculte de Dumnezeu. Păcatul îl afectează într-adevăr, dar nu în esenţa lui. Vă amintiţi de ultima noastră întâlnire în care am vorbit despre sondajul Gallop în care evanghelicilor practicanţi li s-a pus întrebarea: „Credeţi că omul este, în mod fundamental, bun? Altfel spus, bun în esenţa lui?” Majoritatea copleşitoare a evanghelicilor practicanţi au răspuns afirmativ. Acesta e răspunsul pelagian. Răspunsul acesta spune că poţi avea păcat în elementele periferice ale vieţii tale, iar acesta te poate influenţa în exterior, dar în inima inimii tale, în cea mai adâncă parte a sufletului tău, priveşte sub suprafaţă şi vei descoperi bunătatea trainică şi neschimbătoare a inimii omeneşti. Desigur, aceasta era poziţia lui Pelagius. Pentru Pelagius, Adam a căzut. Căderea sa l-a afectat pe Adam şi numai pe Adam. Nimic nu s-a transmis urmaşilor săi, nici un transfer sau o imputare a vinovăţiei, nici o corupere a naturii, ca rezultat al păcatului lui Adam. Într-un sens, nici o cădere. Există eşecul lui Adam, dar acesta nu a avut vreo consecinţă asupra lui Adam sau asupra oricui altcuiva în ce priveşte puterea voinţei noastre, puterea naturii noastre.

Pelagius a continuat spunând că el nu se opune harului. El înţelegea că Biblia are multe de spus despre har, harul este un lucru bun, nu un lucru rău. Nu faci nimic rău atunci când te rogi pentru har. Dar, pentru Pelagius, harul (şi acum vine cuvântul cheie) facilitează ascultarea sau neprihănirea. În alte cuvinte, cu ajutorul harului e mai uşor să trăieşti o viaţă de perfecţiune morală, să asculţi în totalitate de Legea lui Dumnezeu. Dar el nu e necesar. Ajută. Facilitează. Dar nu e obligatoriu necesar.
Încă o dată, ce spune el? El spune că, dacă harul e necesar pentru a putea fi neprihănit, atunci persoana care nu e neprihănită fără ajutorul harului nu mai e responsabilă sau vinovată moral pentru că a păcătuit, deoarece nu putea face nimic altceva decât să păcătuiască. Pelagius întruchipează răspunsul vasului în faţa olarului: „De ce m-ai făcut aşa?” şi obiectează în faţa oricărui concept al căderii care face harul necesar pentru a putea fi neprihănit. El nu spune doar că harul facilitează neprihănirea, nefiind necesar pentru neprihănire, ci merge mai departe argumentând că unii oameni, de fapt mulţi oameni, nu doar pot trăi vieţi desăvârşite, dar mulţi dintre ei chiar le trăiesc, fără să beneficieze de har.

În contrast cu acestea, Augustin şi-a declarat poziţia sa, aceea că rasa umană era o masă de umanitate păcătoasă şi, nu numai că nimeni nu a trăit vreodată o viaţă desăvârşită şi nimeni nu a făcut vreodată cu adevărat o faptă absolut bună, dar cele mai bune fapte ale noastre sunt, în cel mai bun caz, ceea ce Augustin numea „splendide vicii”. Ne amintim, desigur, de învăţătura Apostolului Pavel din Romani 3, „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” Dimpotrivă, Pelagius spune: „Sunt mulţi neprihăniţi, da, mulţi. Sunt mulţi care să facă binele, cu adevărat mulţi”, în directă opoziţie cu învăţătura clară a Noului Testament. Miza aici, în atacul pelagian, nu e doar ideea că harul e necesar, ci întregul concept al mântuirii noastre, întreaga înţelegere a ce se întâmplă în drama mântuirii. Harul lui Dumnezeu e acum doar o concluzie, un postscript neştiinţific de care nu e absolută nevoie pentru a putea fi mântuiţi. Pelagianismul pavează drumul pentru renaşterea neonomianismului sau a legalismului pur, în care o persoană poate fi neprihănită în şi prin ea însăşi. Asta numim noi „auto-neprihănire” – o neprihănire care poate fi realizată şi obţinută prin propriile noastre puteri naturale, fără ajutorul harului.

Acest lucru aruncă o umbră asupra celor făcute de Hristos pentru poporul Său, în ce priveşte lucrarea supremă a harului lui Dumnezeu prin care El ne-a dat un Răscumpărător care trăieşte o viaţă de perfectă neprihănire în locul nostru, iar pe baza neprihănirii Lui cei ce cred sunt declaraţi drepţi în faţa lui Dumnezeu. Pentru Pelagius, noi nu suntem îndreptăţiţi pe baza atribuirii neprihănirii lui Hristos. Suntem îndreptăţiţi pe baza propriei noastre neprihăniri, pe care o obţinem exercitându-ne libera voinţă. Pentru că subiectul începea să se înfierbânte, Pelagius a mers până acolo încât să înveţe că principalul mod în care Hristos lucrează pentru noi în vederea răscumpărării este acela că ne oferă un remarcabil exemplu de perfecţiune morală. Am văzut întâmplându-se aşa ceva de multe, multe ori în istoria Bisericii, când ispăşirea e înlăturată şi înlocuită cu un fel de teorie a influenţei, care spune că Isus ne mântuieşte oferindu-ne un bun exemplu şi fiind o influenţă morală, arătându-ne modul corect în care putem obţine neprihănirea.

Augustin a văzut acest lucru ca un atac, nu doar asupra unui punct minor sau asupra unui detaliu al teologiei creştine, ci ceva ce atinge însăşi inima întregului nostru concept al mântuirii şi răscumpărării. Pentru că, înainte să putem fi mântuiţi, trebuie să înţelegem mai întâi nevoia noastră absolută de mântuire şi condiţia noastră decăzută – să înţelegem că suntem datori şi că nu ne putem plăti datoriile. Pentru Pelagius nimeni nu e dator. Şi chiar dacă ar fi dator, ar avea în el însuşi tot ce îi e necesar pentru a-şi plăti datoria. Aceasta e teologia supremă a forţelor proprii, prin care oamenii îşi pot câştiga sau îşi pot merita accesul în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Augustin a văzut acest lucru ca o săgeată în inima harului – o săgeată în inima conceptului biblic al mântuirii.
Aşa cum spunea Adolf von Harnack, marele istoric german al Bisericii, „Această controversă a fost purtată în cei mai clari termeni ai oricărei controverse teologice din istoria Bisericii, cu posibila excepţie a controversei ariene, care a culminat în Conciliul din Nicea.” Această dispută a fost una în care ambele părţi au înţeles clar ce spune cealaltă. În această discuţie n-a fost implicată vreo ambiguitate studiată. Întrebarea rămâne: harul este o premisă absolută pentru mântuire, sau un simplu ajutor?

Tradus de Florin Vidu

SURSA:http://www.rcrwebsite.com/freewillidx.htm

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s