Valdenzii si Albingezii.

 

 

CAPITOLUL V

VALDENZII ŞI ALBIGENZII

1) MIŞCĂRI SPIRITUALE IN OCCIDENT

(100—1230)

Fraţii din Bosnia şi din alte regiuni ale Balcanilor, traversînd

Italia pentru a se duce în sudul Franţei, au găsit pretutindeni

credincioşi care împărtăşeau credinţa lor şi care erau în totul de

acord cu doctrina lor. Clerul romano-catolic îi numea bulgari,

catari, patarini, etc. şi potrivit uzanţelor din Asia Mică şi Balcani

de secole, afirmau cum că ei erau manicheeni.

Pe lîngă cercurile de care aparţineau aceşti fraţi, s-au mai

format şi altele în mijlocul bisericii din Roma. Au rezultat mişcări

spirituale care au cîştigat o mulţime de persoane ataşate numai

cu numele de biserica Romei, însă care au părăsit slujbele catolice

pentru a se uni cu aceia care citeau şi explicau Cuvîntul lui

Dumnezeu. Printre aceşti învăţători, unul din cei mai eminenţi

a fost Pierre de Bruys, predicator capabil, care înfruntînd pericolele

timp de douăzeci de ani, a călătorit în Dauphine, în Provence, în

Languedoc şi în Gascogne, întorcînd mulţimi la învăţăturile Scripturilor,

şi făcîndu-le să abandoneze superstiţiile care le-au fost

propovăduite. El a fost ars pe rug la Saint Gilles în 1126. El a

arătat din Cuvîntul lui Dumnezeu că nu trebuie să se boteze decît

83

după ce s-a ajuns la o vîrstă de a înţelege şi că nu este necesar

de a clădi biserici, pentru că Dumnezeu primeşte în orice loc adorări

sau închinăciuni sincere. El învăţa că crucifixurile nu trebuiesc

venerate, ci mai degrabă să fie privite cu groază, pentru că ele

reprezintă instrumentul de tortură al Domnului nostru Isus

Hristos şi că pîinea şi vinul nu devin trupul şi sîngele lui Hristos,

ci că ele sînt numai simboluri care ne aduc aminte de moartea

Sa şi în sfîrşit că rugăciunile şi faptele bune ale celor vii, nu pot,

ca să vină în ajutorul celor morţi”.

Un diacon, Henry de Lausanne, călugăr din Cluny s-a alăturat

lui Pierre de Bruys. Prezenţa sa remarcabilă, vocea sa puternică

şi darul său de orator, au atras mulţimea. Prin denunţarea nelegiuirilor

revoltătoare care abundau, prin explicaţiile sale convingătoare

ale Scripturilor, şi prin zelul său excesiv el a adus multă

lume la pocăinţă şi la credinţă, şi printre ei au fost şi păcătoşi

notorii, a căror viaţă a fost în întregime schimbată. Preoţii care

încercau să i se împotrivească, erau îngroziţi cînd îl ascultau propovăduind

cu atîta putere mulţimilor care îl urmau. Departe de

a fi îngrozit prin moartea violentă a fratelui său mai bătrîn în

credinţă, care era tot atît de admirat, el a continuat mărturia sa

pînă în ziua cînd Bernard de Clairvaux, la acea epocă omul cel

mai puternic din Europa, a fost chemat să i se împotrivească,

singurul — se socotea atunci — care ar putea reuşi. Bernard a

găsit bisericile goale şi întregul popor plecat dela cler. Henry a

fost obligat să fugă. Totuşi elocvenţa şi autoritatea lui Bernard

nu au oprit decît temporar mişcarea, care nu depindea de un om,

ci era de ordin spiritual şi influenţa întreaga populaţie. Timp de

mai multă vreme, Henry a putut scăpa de duşmanii săi pentru

a-şi continua opera sa cu îndrăzneală. El căzu în sfîrşit în mîinile

clerului şi fu pus la închisoare unde muri fie de moarte naturală,

fie de moarte violentă (1147).

După obiceiul înrădăcinat al epocii de a da nume sectare

acelora care reveneau la învăţătura Scripturilor, mulţi din aceşti

credincioşi au fost numiţi „petrobrussieni” sau „henricieni”, epitete

pe care ei nu le-au acceptat niciodată. Bernard de Clairvaux se

plîngea cu amărăciune că ei nu voiau să poarte nici un nume al

întemeietorilor lor. El scria : „Dacă îi întrebaţi cine este autorul

sectei lor, ei refuză să vă dea un nume. Unde se poate găsi vreo

erezie care să nu aibă propriul ei conducător de erezie ? Maniecheienii

îl aveau pe Mani ca conducător şi învăţător; sabelienii, pe

Sabelius ; arienii, pe Arie ; ‘eunomienii, pe Eunomius, nestorienii,

pe Nestor. Nu există o epidemie de acest fel, care să nu aibă întemeietorul

ei, dela care a primit numele şi existenţa. Sub ce nume

84

sau titlu trebuie ca să fie clasaţi aceşti eretici ? Sub nici unul în

adevăr, căci erezia lor nu este de obîrşie omenească …. şi ei nu

au primit-o dela nici un om ….” Şi Bernard a tras concluzia că ei

au primit-o dela ‘demoni !

Numele de „albigenzi” nu a fost cunoscut înainte de sinodul

dela Lombers aproape de Alpi, către mijlocul secolului al XH-lea.

Oamenii aduşi aci ca acuzaţi, făcură o mărturisire de credinţă

foarte asemănătoare cu aceea pe care ar fi putut-o face un romanocatolic.

Ei au fost totuşi condamnaţi pentrucă nu au vrut să confirme

declaraţiile lor prin jurămînt. Şi totuşi ei botezau copiii

mici. Acest lucru demonstrează că aceşti credincioşi influenţaţi

prin diferitele mişcări religioase de atunci, nu erau toţi ajunşi la

unul şi acelaş punct în divergenţele lor privitor la învăţăturile

bisericii romano-catolice. La această epocă s-au sădit în suflete

mari tulburări spirituale şi tot felul de idei ciudate. Ereziile ca şi

adevărul au găsit un teren prielnic. Unii din cei care au fost condamnaţi

de” biserică, pare să fi fost „mistici”. Mulţi au fost acuzaţi

în mod fals de „manicheism”. în adevăr unii au fost ataşaţi la

această doctrină dar şi unii nevinovaţi au fost astfel confundaţi

cu cei vinovaţi.

în popor, fraţii au fost foarte frecvent numiţi „oameni buni”

şi în general s-a dat mărturie bună despre viaţa lor exemplară

ca şi despre simplitatea şi evlavia lor, care era în contrast cu desfrîul

clerului.

în 1167, la Saint Felix de Caraman, aproape de Toulouse, a

avut loc o conferinţă a conducătorilor acestor biserici, la care a

luat partea activă şi un bătrîn din Constantinopole. El a adus

veşti bune despre progresul bisericilor din propria lui ţară, ca şi

din România, Bulgaria şi Dalmaţia. în 1201, vizita unui alt conducător

venit din Albania, a fost ocazia unei treziri întinse în

în sudul Franţei.

Unii din fraţi şi-au consacrat tot timpul lor, ca să călătorească

vestind Cuvîntul. Ei au fost numiţi „desăvîrşiţi”, căci după îndemnul

din Matei 19.21 : „Dacă vrei să fii desăvîrşit, vinde tot ce ai,

împarte la săraci şi vei avea o comoară în cer ! Apoi vino şi urmează-

Mă” ; ei nu aveau nimic, nu aveau nici cămin şi lucrau

în mod literal după aceste cuvinte. S-a înţeles totuşi că nu toţi

erau chemaţi să urmeze această cale şi că majoritatea credincioşilor,

cu toate că recunoşteau că ei şi bunurile lor aparţineau lui

Hristos, trebuiau ca să-L slujească în sînul familiilor lor, continuînd

să-şi îndeplinească îndatoririle lor obişnuite.

85

2) ALBIGENZII

Civilizaţia din Languedoc, Provence, şi din sudul Franţei

era mai avansată decît în alte ţări. în general au fost opoziţii aici

privitor la dominaţia bisericii romano-catolice ; de asemenea s-au

găsit aici numeroase congregaţii de credincioşi care se adunau în

afara bisericii catolice.

Aceştia erau adeseori numiţi ^albigenzi” după numele oraşului

Albi, unde erau foarte numeroşi. însă ei singuri nu şi-au dat

niciodată acest nume, care a fost adoptat numai mai tîrziu. Ei

întreţineau legături strînse cu fraţii din ţările învecinate — care

se numeau „valdenzi”, „săracii din Lyon”, „bogumili”, sau altfel.

Papa Inocenţiu al III-lea ordonă contelui de Toulouse, Raymond

al Vl-lea, care guverna Provence şi conducătorilor şi prelaţilor

din sudul Franţei, de a izgoni pe aceşti eretici. Acest lucru ar fi

însemnat minarea ţării. Raymond a căutat să cîştige timp, însă

în curînd el s-a găsit angajat într-un conflict fără ieşire cu papa,

care în 1209 proclamă o cruciadă împotriva lui şi împotriva poporului

său. Tot aşa ca şi cruciaţilor care riscaseră totul pentru

a salva locurile sfinte din mîna sarazinilor, li s-au oferit indulgenţe

tuturor acelora care au participat la misiunea foarte uşoară de a

devasta provinciile cele mai fertile ale Franţei. Această promisiune

legată de perspectiva jefuirii şi desfrîului, au atras sute de

oameni. Sub ocrotirea înalţilor demnitari clericali şi conduşi

în mod milităresc de Sirnon de Montfort, om capabil dar excesiv

de crud şi ambiţios, s-a devastat deci pămîntul cel mai frumos

şi mai bine cultivat din Europa. Timp de douăzeci de ani ea a fost

scena unei campanii feroce şi nelegiuite şi a fost transformată

într-o jale. Cînd oraşul Beziers a fost somat să se predea, catolicii

şi dizidenţii se uniră pentru a rezista, cu toate că au fost avertizaţi

că, dacă locul va fi luat, nici un suflet nu se va putea salva. Oraşul

căzu, şi cîteva zeci de mii, care se refugiaseră acolo au fost omorîţi.

După luarea unei alte localităţi „La Minerve” s-au descoperit

circa o sută patruzeci de credincioşi, femeile într-o casă şi bărbaţii

în alta stînd în rugăciune şi aşteptînd soarta lor. De Montfort

făcu să se pregătească o grămadă de lemne şi le porunci sau

să se convertească sau să se urce pe rug. Ei au răspuns că nu

recunoşteau nici autoritatea papei, nici cea a preoţilor, ci numai

â lui Hristos şi a Cuvîntului Său. Focul a fost aprins şi fără nici

o ezitare aceşti martori s-au aruncat în flăcări.

Aproape de acest loc, în apropiere de Narbonne, a fost stabilită

inchiziţia (1210) sub conducerea lui Dominic, fondatorul

86

ordinului dominicanilor. La Sinodul de la Toulouse (1229)

unde inchiziţia a deventi o instituţie permanentă,s-a interzis laicilor

citirea Bibliei, cu excepţia Psalmilor în limba latină. S-a

decretat de asemenea, că ea nu trebuie tradusă în nici una din

limbile ţării. închiziţia a terminat lucrarea începută de cruciadă.

Mulţi fraţi au fugit în Balcani, alţii s-au împrăştiat în ţările vecine.

Civilizaţia din Provence a dispărut şi provinciile din sud, care

pînă atunci erau independente, au fost încorporate la regatul

Franţei.

3) VALDENZII DIN PIEMONT (70—1700)

în văile alpine ale Piemontului, au existat de secole congregaţiuni

de credincioşi purtînd numele de fraţi, cunoscuţi mai

tîrziu sub numele de „valdenzi” însă nu cu consimţămîntul lor.

Ei au stabilit că aşezarea lor în aceste locuri datează încă din

timpul apostolilor. Ca mulţi alţii — aşa zişii catari, paulicieni,

<etc. — aceşti credincioşi nu erau reformaţi” ei nedepărtîndu-se

niciodată dela modelul Noului Testament, în opoziţie cu romanocatolicii,

greco-ortodocşii şi alţii. Ei au păstrat într-o anumită măsură

treadiţia apostolică. încă din zilele lui Constantin, a existat

întotdeauna o suită de propovăduitori ai Evangheliei, care au

întemeiat biserici, fără a fi fost niciodată influenţaţi de legăturile

existente între biserică şi stat. Aceasta explică prezenţa în regiunea

Taurus şi în văile alpine, a unei congregaţiuni de creştini bine

întemeiate pe Sfînta Scriptură, eliberaţi de idolatrie şi de orice

alt rău, dominant atunci în biserica recunoscută în general. în

locul liniştit al munţilor, aceşti valdenzi nu au fost atinşi de desfăşurarea

bisericii romano-catolice. Pentru ei Sfînta Scriptură

era autoritatea inviolabilă în materie de doctrină şi de disciplină,

pe care — nici timpul, nici împrejurările — nu au putut să

facă ca puterea ei să se micşoreze. Se spune despre ei, că tot felul

lor de a gîndi şi de a lucra era un efort pentru a se conforma caracterului

creştinismului dela început. O dovadă că ei nu erau „reformatori”

constă în aceia că ei erau toleranţi faţă de biserica romanoeato

lică, căci orice reformator trebuie — pentru a justifica acţiunea

sa — să insiste cu putere asupra falsităţii de care s-au

despărţit. în relaţiile cu contemporanii lor, care părăsiseră

biserica romano-catolică, ca şi mai tîrziu în tratativele lor cu oamenii

„Reformaţiunii” se remarcă frecvent această tendinţă de a

recunoaşte binele din biserica persecutoare.

87

Inchizitorul Reinerius, mort în 1259, raportează cele ce urmează

: „In ceeace priveşte sectele vechilor eretici în număr de mai

mult de şaptezeci, prin graţia lui Dumnezeu ele toate au fost

nimicite cu excepţia manicheienilor, arienilor, roncarienilor şi

leoniştilor care au năpădit Germania. Printre toate aceste secte

existente sau nu, nici una nu este atît de dăunătoare pentru biserică

cum este cea a leoniştilor şi aceasta pentru trei motive : Primul,

este lunga durată a acestei erezii, căci se crede că ea există

din timpul lui Silvestru, după alţii că ar exista din timpurile apostolice.

Al doilea, este că leoniştii se găsesc aproape pretutindeni,,

aproape nu există ţară, unde ei să nu se găsească. Al treilea, este

că dacă toate celelalte secte îngrozesc ascultătorii lor prin enormitatea

hulelor lor împotriva lui Dumnezeu, leoniştii au o

mare aparenţă de evlavie, avînd o conduită curată înaintea oamenilor,

ataşîndu-se cu credinţă de lucrurile lui Dumnezeu, ca şi

în toate articolele privind mărturisirea de credinţă. Numai că ei

hulesc biserica romano-catolică şi clerul şi că mulţimea laicilor

este foarte dispusă să-i creadă”. Mai tîrziu, Pilichdorf, un alt adversar

înverşunat scrie că valdenzii sînt aceia care declară a

avea existenţa lor din timpul papei Silvestru.

Unii au sugerat ideia că Claudiu, episcopul de Turin, ar fi

întemeietorul valdenzilor. în adevăr el a avut multă legătură

cu aceşti fraţi şi au trebuit ca să se îmbărbăteze unii pe alţii. însă

valdenzii au o origine mult mai veche. Marc Aureliu Rorenco,

stareţ al mînăstirii Saint Roche din Turin, a fost însărcinat în

1630 ca să scrie o istorie a valdenzilor. El crede că ei îşi au originea

lor din timpurile cele mai îndepărtate şi că este imposibil de a

stabili data originei lor. în secolul al IX-lea şi al X-lea, ei nu erau

o sectă nouă. El adaugă că la această epocă ei erau cunoscuţi ca

o specie de aţîţători la dezordine, încurajînd opiniile deja

existente. El scrie de asemenea că Claudiu din Turin poate fi

socotit ca unul dintre ei, pentrucă el a refuzat să cinstească sfînta

cruce, a respins venerarea şi invocarea sfinţilor şi a fost unul din

principalii iconoclaşti (împotriva cultului icoanelor). în comentariul

său asupra Epistolei către Galateni, Claudiu învaţă lămurit îndreptăţirea

prin credinţă şi demonstrează eroarea bisericii care

s-a îndepărtat dela acest adevăr.

Fraţii din Piemont au avut întotdeauna cunoştinţă de originea

lor şi istoria lor alăturîndu-se în întregime acelora din aceste

văi. Din secolul al XlV-lea, cînd ţara lor a fost invadată şi cînd

ei au trebuit să negocieze cu autorităţile din ţările vecine, ei au

afirmat în mod constant acest lucru. Principilor de Savoia, cu

care au avut mult timp de a face, le-au declarat fără a se teme de

88

contrazicere, uniformitatea credinţei lor din tată în fiu şi că fac acest

lucru din timpuri străvechi, poate chiar din vremea apostolilor,

în 1544 ei spuseseră regelui Franţei Francisc I : „Această credinţă

este cea care ne-a fost transmisă de către bunicii (strămoşii) noştri

din mînă în mînă, după cum ea a fost învăţată şi practicată în tot

timpul de către predecesorii noştri”. Cîţiva ani mai tîrziu ei au

mai spus princepelui de Savoia : „Alteţa voastră să aprecieze că

religia pe care noi o practicăm nu datează nici de astăzi nici de

•cîţiva ani în urmă, cum pretind duşmanii noştri. Ea este religia

părinţilor noştri, a bunicilor noştri şi a strămoşilor noştri cei mai

îndepărtaţi. Ea se urcă la sfinţi, la martiri, la cei care au mărturisit

şi la apostoli”. Cînd valdenzii au luat legătură cu reformatorii

secolului al XVI-lea, ei spuseră : „Strămoşii noştri ne-au povestit

adeseori că noi existăm încă din vremea apostolilor. Totuşi în

toate lucrurile noi sîntem de acord cu Dvs. şi gîndim ca Dvs. Din

timpurile apostolilor noi am rămas fermi în ceeace priveşte credinţa”.

Cînd s-au întors în văile lor în 1689, conducătorul lor

Henry Arnaud spunea : „Chiar şi adversarii valdenzilor declarau

eă religia lor este atît de veche cît şi numele lor onorabil”. Apoi el

citează pe Reinarius, inchizitorul care într-un raport pe care îl

adresează papei cu privire la credinţa acestor credincioşi. ,,…Ei

au existat din timpuri străvechi”. Arnaud urmează mai departe”.

Nu este greu de dovedit că această sărmană ceată de oameni

credincioşi locuiau în văile Piemontului mai mult cu patru secole

înainte de apariţia acestor personaje extraordinare, Luther, Calvin

şi alte lumini ale Reformei. Biserica lor nu a fost niciodată

reformată, pentrucă ea poartă titlul evanghelic. Valdenzii descind

de fapt din aceşti refugiaţi din Italia, care după ce sfîntul Pavel

predicase Evanghelia în această ţară, au părăsit ţinutul lor frumos

şi ca femeia menţionată în Apocalipsa, s-au ascuns în aceşti munţi

sălbateci, unde pînă în această zi, ei au transmis din tată în fiu

Evanghelia în toată curăţia şi simplitatea ei aşa- cum a propovăduît-

o sfîntul Pavel”.

4) SĂRACII DIN LYON (1160—1318)

Pierre Valdo, comerciant şi bancher cu bunăstare, a fost

determinat să caute mîntuirea sufletului său din cauza morţii

subite a unuia din oaspeţii săi la o serbare pe care a dat-o

el. El s-a interesat atît de însufleţit de Scriptură, încît în

1160, el a întrebuinţat elevi pentru a traduce din ea anumite

porţiuni în limba romană, care se vorbea în acea regiune.

89

El a fost mişcat de povestirea vieţii sfîntului Alexis, care şi-a

vîndut toată averea sa şi care a întreprins un pelerinaj în Ţara

Sfînta. Un teolog a atras atenţia lui Valdo asupra cuvintelor Domnului

din Matei 19.21 : „Dacă vrei să f i i desăvîrşit, du-te de vinde

ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer ! Apoi vino şi ur~

mează-Mă”. în consecinţă el a dat soţiei sale toate bunurile .sale

funciare (1173), a vîndut restul şi 1-a împărţit la săraci. Cîtva

timp el s-a consacrat studiului Sfintelor Scripturi, apoi în 1180

a început să călătorească şi să propovăduiască, inspirîndu-se din

cuvintele Domnului : „A trimes pe ucenicii Săi, doi cîte doi î n a i n t e a

Lui în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă

E l ” . Şi le-a zis : „Mare este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii I

Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul

Său”. „Duceţi-vă î Iată vă trimet ca pe nişte miei în mijlocul

lupilor. Să nu luaţi cu voi nici pungă, nici traistă ; nici încălţăminte

şi să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum”.

Valdo şi tovarăşii săi au călătorit şi au propovăduit în felul

acesta, ceeace a făcut ca să fie numiţi „săracii din Lyon”. Cererea

lor (1179) de a fi recunoscuţi de către biserică, fusese deja respinsă

cu dispreţ la al treilea sinod dela Latran sub papa Alexandru

al III-îea. în 1184 ei fură izgoniţi din Lyon şi excomunicaţi p r i n –

tr-un edict imperial. împrăştiaţi prin ţinuturile învecinate ei au

propovăduit cu putere. Numele de „Săracii din Lyon” a devenit

unul din multiplele nume ale acelora care îl urmau pe Hristos în

î n v ă ţ ă t u r a Sa.

Un inchizitor David de Augsburg spune : „Secta „săracilor

din Lyon” şi altele asemenea ei sînt cu atît mai periculoase, pentrucă

ele sînt îmbrăcate într-o aparenţă de evlavie… conduita de

zi cu zi a acestor oameni este în exterior smerită şi modestă, însă

orgoliul domneşte în inimile lor. Ei spun că ar avea printre ei

oameni evlavioşi; însă văd, — adaugă el — că noi avem oameni

mult mai buni şi mult mai mulţi decît ei, care nu sînt îmbrăcaţi

numai în aparenţă cu această calitate, în timp ce la cei eretici

nu există decît evlavie acoperită de făţărnicie”. O veche cronică

raportează că deja în 1177 : „ucenici de ai lui Pierre Valdo

au venit din Lyon în Germania şi au început să propovăduiască

la Franckfurt şi Niirenberg, însă că ei au dispărut în Boemia,

pentrucă sinodul dela Niirnberg primise ordin de a-i prinde şî

de a-i arde pe rug”.

Legăturile lui Pierre Valdo cu valdenzii au fost atît de i n time

că mulţi l-au desemnat ca întemeietor al acestei secte, în

timp ce după alţii numele de „valdenzi” derivă după văile alpine

„Vallenses” unde aceşti credincioşi t r ă i a u în număr mare. Este

90

a d e v ă r a t că Valdo era stimat cu mîndrie printre ei. Totuşi el nu

putea fi întemeietorul sectei, deoarece „valdenzii” îşi întemeiau

credinţa şi practicile religioase pe Sfînta Scriptură şi urmau pe

urmele primilor credincioşi. Dîndu-li-se numele unui om stimat

din mijlocul lor, lumea din afară nu făcea altceva decît să imite

obiceiurile adversarilor lor, care nu voiau să le recunoască dreptul

de a se numi „creştini” sau „fraţi”. Pierre Valdo şi-a continuat

călătoriile sale şi a atins în sfîrşit Boemia, unde muri în 1217, după

ce lucrase ani de-a rîndul şi semănase cu mîinile pline grîul cel bun,

care a produs în timpul lui Huss şi mai tîrziu, un seceriş spiritual

in această ţară. Pierre Valdo şi ceata sa de predicatori, au dat

un impuls extraordinar lucrărilor misionare ale valdenzilor, care

pînă atunci rămaseră mai degrabă izolaţi în văile lor îndepărtate,

însă care de atunci înainte merseră să propovăduiască peste tot

Cuvîntul.

5) FRANCISCANII ŞI DOMINICANII

Au existat în sînul bisericii romano-catolice multe suflete care

sufereau din cauza creşterii spiritului lumesc şi care suspinau după

o trezire spirituală, dar care nu au părăsit biserica lor, pentru a

se ataşa la grupurile de credincioşi care se străduiau să-şi modeleze

viaţa lor după principiile Scripturii. în 1209, chiar atunci cînd

papa Inocenţiu al III-lea a inaugurat cruciada împotriva sudului

Franţei, Francisc d’Assisi, în vîrstă atunci de 25 de ani, asistă

într-o dimineaţă de iarnă la o slujbă religioasă care i-a revoluţionat

v i a ţ a sa. El a auzit cuvintele din capitolul al zecilea al Evangheliei

după Matei, pe care Domnul Isus le-a adresat ucenicilor

Săi, cînd i-a trimes ca să propovăduiască şi s-a gîndit că aceasta

era calea, către reforma după care tînjea şi că astfel el trebuie

să meargă să propovăduiască Evanghelia în sărăcia şi în smerenia

cea mai absolută. Astfel s-a născut ordinul fraţilor franciscani, care

s-a răspîndit repede pe tot pămîntul. Francisc era un minunat

propovăduitor, care a ş t i u t ca să atragă mulţimile la el prin abnegaţia

sa şi prin firea s a l i r i ş f i t ă . în 1210 el merse la Roma cu mica

sa grupă, a primilor săi ucenici şi obţinu dela papa, nu fără oarecare

greutate, aprobarea verbală a „ordinului” lor şi permisiunea de a

propovădui. El avu în curînd atîţia oameni doritori de a se alătura

franciscanilor, încît pentru a răspunde nevoilor celor ce voiau

să păzească orînduirile lor şi ca să-şi păstreze ocupaţia lor obişnuită,

a fost necesar ca să se întemeieze „ordinul al treilea”. Terţiarii

91

îşi păstrau ocupaţiunile lor laice, totuşi se supuneau unei reguli

de conduită, al cărei model se găseşte în principiu în învăţăturile

Domnului Isus date apostolilor Săi. Ei s-au angajat ca să dea înapoi

cîştigurile realizate în mod necinstit, să se împace cu^duşmanii

lor, să trăiască în pace cu toţi, să se consacre rugăciunii şi faptelor

de milostenie, să păzească posturile şi ajunurile, să plătească dările

către biserică şi să practice respectul (pietatea) faţă de cei morţi.

Ei nu trebuiau ca să depună jurămînt, nici să pună mîna pe armă,

nici să întrebuinţeze un limbaj vulgar. Francisc dorea cu ardoare

întoarcerea la Dumnezeu (convertirea) paginilor şi mahomedanilor

ca şi cea a compatrioţilor săi. în două rînduri el a riscat ca să-şi

piardă viaţa încercînd să propovăduiască necredincioşilor din

Palestina şi din Maroc.

în 1219 avu loc al doilea capitol (adunare) general al ordinului,

şi numeroşi fraţi au fost trimişi în toate ţările dela Germania pînă

la Africa de Nord şi mai tîrziu în Anglia. Cinci dintre ei au suferit

martiriul în Maroc. în curînd i-a devenit lui Francisc imposibil

de a mai putea controla „ordinul” mereu crescînd. Organizarea

a fost încredinţată unor oameni care au urmat un ideal diferit

şi spre marea mîhnire a întemeietorului, orînduirea despre sărăcie

a fost modificată. După moartea sa la 1226, despărţirea/leja existentă

între fraţii strict şi fraţii prea liberi s-a accentuat. Fraţii stricţi

sau spirituali au fost persecutaţi. Patru dintre ei au fost arşi pe

rug la Marsilia (1318) şi în acelaşi an, papa a declarat ca erezie

învăţătura „că Hristos şi ucenicii Săi nu ar fi posedat nimic”.

Aceste noi ordine călugăreşti, dominicane şi franciscane ca şi

cele mai vechi, au fost provocate de o dorinţă sinceră pentru izbăvirea

de relele intolerabile care domneau în biserică şi în lume.

Ele erau expresia suspinului sufletului după Dumnezeu. în timp

ce ordinele vechi se ocupau peste tot cu mîntuirea personală şi

de sfinţire, cele de dată mai recentă s-au consacrat în a ajuta omenirea

înconjurătoare care suferă, în mizeria ei. Aceste două instituţiuni

— ordinele călugăreşti şi ordinele propovăduitorilor — au exercitat

un oarecare timp o influenţă largă despre bine. Totuşi, fiindcă

ele erau întemeiate pe idei omeneşti, ele au degenerat repede şi au

devenit instrumente ale răului, întrucît ele s-au împotrivit acelora

care căutau trezirea în aceea de a se conforma Scripturilor şi de a

le răspîndi.

Istoria călugărilor şi a fraţilor la diferite epoci, dovedeşte căi

orice mişcare spirituală este condamnată atunci cînd ea este închisă

în limitele bisericii catolice sau a altor sisteme asemănătoare.

Ea coboară în mod inevitabil la nivelul pe care l-au căutat mai

92

întîi să-1 reformeze. Ea îşi c umpără libertatea de a nu fi persecutată

cu preţul vieţii interioare.

Francisc d’Assisi şi Pierre Valdo au înţeles amîndoi în acelaşi

fel învăţătura Domnului şi s-au predat Lui fără rezerve. Şi unul

şi altul prin exemplul lor şi prin învăţătura lor au cîştigat un mare

număr de suflete şi au transformat tot felul lor de a trăi. Totuşi

cînd primul a fost recunoscut de către religia Romei, iar al doilea

a fost respins, asemănarea s-a transformat în contrast (deosebire

izbitoare). Legătura lor intimă cu Domnul poate că a rămas aceeaşi,

însă activitatea exercitată de către cei doi oameni s-a deosebit

foarte mult. Franciscanii fiind înglobaţi în sistemul romano-catolic,

contribuiră prin a ataşa sufletele la acest sistem, în timp ce Valdo

şi compania sa de predicatori au condus mulţimile spre Sfintele

Scripturi de unde ele s-au adăpat cu bucurie din izvoarele nesecate

ale mîntuirii.

6) AŞA ZIŞII ERETICI PERSECUTAŢI ;

DOCTRINA LOR (1100—1500)

în 1163 un sinod al bisericii romano-catolice, convocat la

Tours de către papa Alexandru al III-lea, interzice orice legătură

cu valdenzii, din cauza ereziei demne de muncile iadului, cunoscută

de multă vreme în interiorul Toulon-ului”.

Către sfîrşitul veacului al XH-lea a existat la Metz o biserică

valdenză importantă care avea în folosinţă traduceri ale Bibliei.

La Cologne a existat din cele mai vechi timpuri o biserică şi cînd

în 1150 un mare număr dintre membrii ei au fost executaţi, judecătorul

lor a declarat : „Ei au mers la moarte nu numai cu răbdare

dar şi cu entuziasm”. în Spania, regele Alfons d’Aragon, a lansat

un edict împotriva valdenzilor, unde spune că făcînd acest lucru,

el a lucrat ca şi predecesorii săi. Ei erau în număr mare în Franţa,

în Italia, în Austria şi în alte ţări. în 1260 ei erau găsiţi în 42 de

parohii ale diecezei din Passau, şi un preot din Passau scria atunci :

„în Lombardia, în Provence şi în alte părţi ereticii au mai multe

şcoli decît teologii şi mult mai mulţi ascultători. Ei vorbesc în

mod liber şi învaţă poporul la adunări solemne în pieţe sau iih

cîmp deschis. Nimeni nu îndrăzneşte să li se împotrivească din

cauza puterii şi din cauza numărului mare de admiratori ai lor.

La Strasburg în 1212 dominicanii arestaseră deja cinci sute

de persoane făcînd parte din bisericile valdenze. Ele aparţineau

sa

tuturor claselor : rcbili, preoţi, bogaţi, săraci, bărbaţi şi femei.

Prizonierii declarară că ei aveau mulţi fraţi în Elveţia, Italia,

Germania, Boemia etc. Optzeci dintre ei, între care doisprezece

preoţi, bărbaţi şi femei au fost daţi pradă flăcărilor. Conducătorul

lor, un bătrîn cu numele Ioan, a declarat înainte de a muri : „Noi

toţi sîntem păcătoşi, însă nu credinţa noastră ne face păcătoşi

şi noi nu sîntem vinovaţi de blestemul de care sîntem acuzaţi

fără motiv. Noi ne bizuim pe iertarea păcatelor noastre şi acest

lucru fără ajutorul oamenilor şi nici în virtutea meritului propriilor

noastre fapte”. Bunurile martirilor au fost împărţite între biserică

şi autoritatea civilă a cărui putere era în slujba bisericii.

în 1263 un decret al papei Grigore al IX-lea declară : „Noi

excomunicăm şi pedepsim prin anatema pe toţi ereticii catari,

patarini, săracii din Lyon, arnoldişti şi alţii oricare ar fi numele

lor pentru că ei în adevăr au diferite vederi, însă în fond ei aparţin

împreună şi se înţeleg între ei, într-un anumit punct din cauza

vanităţii lor”. Inchizitorul David de Augsburg admite că înainte

sectele nu erau decît una singură şi că acum ele se unesc în faţa

duşmanilor lor. Aceste note răsleţe scoase din multele altele sînt

suficiente ca să demonstreze că bisericile primitive erau foarte

răspîndite în Europa în secolele al XII-ie a şi al XlII-lea şi că în

anumite ţări ele erau atît de numeroase şi influente încît se bucurau

de o libertate destul de mare, în timp ce în altă parte ele erau expuse

la foarte crude persecuţii. în sfîrşit că, sub nume diferite şi cu anumite

divergenţe de puncte de vedere, ele au rămas în mod esenţial

una şi erau în permanentă legătură şi împărtăşire unele cu altele.

Doctrinele şi practicile acestor fraţi—cunoscuţi sub numele

de valdenzi, au arătat prin caracterul lor că ele nu erau rodul unei

încercări de reformă a bisericii romano-catolice şi a celei ortodoxe,

de a le readuce pe căi mai scripturale. Ele nu poartă nici o urmă

a influenţei acestor biserici. Ele indică dimpotrivă continuitatea

unei vechi tradiţii derivate dintr-o cu totul altă sursă — învăţătura

Scripturii şi practicile bisericii primitive. Existenţa lor dovedeşte

că au existat întotdeauna oameni ai credinţei de o mare putere şi

inteligenţă spirituală, care au menţinut în biserici o tradiţie foarte

asemănătoare acelei cunoscute în timpurile apostolice şi foarte

îndepărtată de cele pe care le-au elaborat bisericile dominante.

în afară de Sfintele Scripturi valdenzii nu aveau nici o mărturisire

de credinţă şi nici vreo orînduire oarecare. Nici un om, oricît

de eminent ar fi fost, nu avea dreptul de a se pune alături de Sfintele

Scripturi. Şi totuşi, de-a lungul veacurilor şi în toate ţările, ei au

mărturisit aceleaşi adevăruri şi au păstrat aceleaşi forme de cult.

Pentru ei nu a existat o mai înaltă descoperire decît cuvintele

94

lui Hristos din Evanghelii, şi dacă uneori li se părea imposibil de

a împăca unele din Cuvintele Sale cu alte porţiuni din Scriptură ,

ei le acceptau aşa cum erau şi acţionau după cum credeau ei în

simplitatea Evangheliilor. A urma pe Hristos, a păzi cuvintele

Sale, a imita exemplul Său, acesta era scopul lor suprem. „Duhul

lui Hristos — spuneau ei — lucrează în orice om în măsura în

care acest om ascultă pe Hristos şi II urmează cu credincioşie.

Numai Domnul singur poate să ne facă capabili de a înţelege cuvintele

Sale. Acela care-L iubeşte, va păzi poruncile Sale. Pentru

a te putea uni cu valdenzii, era necesar ca să crezi unele

adevăruri, considerate ca esenţiale. O oarecare libertate, era lăsată

faţă de problemele care dădeau naştere la îndoială sau la

divergenţe de păreri. Ei susţineau că mărturia interioară a

Duhului lui Hristos, care locuieşte în noi, este de supremă importanţă,

deoarece cele mai înalte adevăruri pornesc din inimă pentru

a atinge gîndul şi nu printr-o nouă descoperire, ci prin o mai clară

înţelegere a Cuvîntului. Ei dădeau primul loc predicii de pe munte,

pe care o socoteau ca o regulă de viaţă pentru copiii lui Dumnezeu.

Ei se opuneau vărsării de sînge şi pedepsei cu moartea. Ei nu

întrebuinţau niciodată forţa în materie de credinţă şi nu dădeau

în judecată pe aceia care le făceau rău. Totuşi un mare număr au

întrebuinţat armele pentru apărarea lor personală sau cea a familiilor

lor, atunci cînd ei au fost atacaţi în văile lor. Exceptînd anumite

ocazii, ei refuzau să presteze jurămînt, şi nu întrebuinţau

cu uşurinţă nici numele lui Dumnezeu şi nici al lucrurilor sfinte.

Ei contestau dreptul pe care şi-1 aroga biserica romano-catolică

de a deschide sau de a închide calea mîntuirii şi nu credeau în

eficacitatea sacramentelor sau a oricărui alt ritual pentru obţinerea

mîntuirii, care vine numai dela Hristos prin credinţă şi

care se manifestă prin fapte de dragoste. Ei mărturiseau doctrina

suveranităţii lui Dumnezeu prin alegerea prin har, unită cu cea a

liberei voinţe a omului. Ei credeau că în toate timpurile şi în toate

bisericile au existat oameni luminaţi de Dumnezeu. Ei se foloseau

de scrierile lui Ambrosiu, Augustin, Hrisostom, Bernard de Clairvaux

şi alţii încă, neacceptînd totuşi chiar ceea ce ei au scris, ci

numai ceea ce corespundea cu învăţătura primitivă a Scripturilor.

Nu se întîlnea la ei această plăcere pentru dispute teologice şi

polemici religioase, atît de frecvente în alte părţi. Ei erau gata să

moară pentru adevăr, dînd o mare importanţă evlaviei practice

şi dorind a sluji lui Dumnezeu în mod liniştit făcînd binele.

în problemele bisericii, valdenzii iubeau simplitatea şi nimic

la ei nu era care să corespundă cu formele adoptate de către biserica

Romei, ceea ce însă nu împiedica bisericile şi pe bătrîni de a

95

accepta responsabilităţile lor cu cea mai mare seriozitate. Credincioşii

se uneau cu cei bătrîni pentru luarea de hotărîri în materie

de disciplină şi pentru numirea bătrînilor. Sfînta Cină era pentru

toţi credincioşii şi se distribuia sub formă de pîine şi vin. Ei o luau

în amintirea trupului Domnului care s-a dat pentru ei şi vedeau

în aceasta un puternic imbold de a se oferi ei înşişi ca jertfă vie.

„în ceea ce priveşte botezul — scria un adversar Pseudo-Reimer

(1260)—unii se înşeală declarînd că copiii, mici nu pot fi mîntuiţi

prin botez, deoarece Domnul a zis : „cine va crede şi se va boteza

va fi mîntuit”. însă un copil mic nu poate încă să creadă.

Valdenzii credeau în succesiunea apostolică prin punerea mîinilor

acelora care se simţeau cu adevărat chemaţi să primească acest

har. Ei învăţau că biserica Romei şi-a pierdut această binecuvîntare,

atunci cînd papa Silvestru a acceptat unirea bisericii cu

statul, în timp ce ei şi-au păstrat-o. Dar ei admiteau că dacă împrejurările

nu permit punerea mîinilor, Dumnezeu poate să dea

harul necesar şi fără această practică.

Cei pe care ei îi numeau „apostoli” erau peste tot activi prin

mărturisirea lor. în timp ce bătrînii şi priveghetorii rămîneau la

căminurile lor şi în bisericile lor, apostolii călătoreau încontinuu

pentru a vizita. Cei „desăvîrşiţi” cum erau ei numiţi se deosebeau

de alţi ucenici ai lui Hristos prin faptul că ei ascultau de porunca

Domnului de a vinde tot ceea ce ei aveau pentru a-L urma în timp

ce ceilalţi care de asemenea erau chemaţi ca să-L slujească, slujeau

în locul unde ei se găseau. Apostolii valdenzi nu aveau nici bunuri,

nici cămin, nici familie. Uneori ei rupeau chiar legăturile deja

formate. Ei duceau o viaţă de abnegaţie, de lipsuri şi de primejdii.

Ei călătoreau în condiţii de extremă simplitate, fără bani, fără

haine de schimb, contînd pe fraţii pe care ei îi vizitau în privinţa

trebuinţelor lor materiale. Ei mergeau întotdeauna doi cîte doi,

unul mai în vîrstă decît celălalt, cel mai tînăr slujind pe cel mai în

vîrstă. Vizitele lor erau foarte apreciate şi erau trataţi cu toate

semnele de respect şi dragoste. Pentru a evita pericolele acelei

epoci ei circulau adeseori ca negustori. Cei mai tineri vindeau mărfuri

uşoare, cuţite, ace, etc Ei nu cereau niciodată nimic. Mulţi

dintre ei făceau serioase studii medicale pentru a fi capabili să

îngrijească pe bolnavii pe care îi întîlneau. Ei erau numiţi adeseori

„Prietenii lui Dumnezeu”. Ei erau aleşi cu mare prudenţă căci,

$e credea că mai mult valora un singur apostol cu adevărat consacrat

decît o sută de alţii a căror chemare în această slujbă era

ma i puţin evidentă.

Apostolii alegeau sărăcia, însă pe de altă parte fiecare biserică

socotea grija faţă de cei săraci ca o datorie importantă. Adeseori

96

cînd casele particulare deveneau neîncăpătoare, se clădeau săli

simple de adunare, la care erau adăugate apartamente pentru a

găzdui săracii şi bătrînii.

Mijloacele cele mai căutate pentru menţinerea vieţii spirituale

erau citirea personală a Scripturilor, cultul de familie şi frecventele

conferinţe.

Aceşti credincioşi nu luau deloc parte la problemele guvernamentale

; ei spuneau că apostolii au apărut adeseori în faţa tribunalelor,

însă nu au şezut niciodată pe scaunul de judecător. Ei

apreciau educaţia alături de spiritualitate. Mulţi din cei care

vesteau Cuvîntul obţinuseră grade universitare. Papa Inocenţiu

al III-lea (1198—1216) a dat despre ei o dublă mărturie, spunînd

că printre valdenzi, laicii educaţi erau însărcinaţi cu propovăduirea

şi că valdenzii nu voiau să asculte pe un om în care nu era

Dumnezeu.

Pacea relativă care era în văile valdenzilor, a fost tulburată

cînd în 1380 papa Clement al VH-lea a trimis un călugăr ca inchizitor

pentru a pedepsi pe eretici. în cei treisprezece ani care au urmat,

230 persoane au fost arse pe rug şi bunurile lor împărţite între inchizitori

şi magistraţii ţării. In timpul iernii anului 1400 persecuţia

s-a întins încă, şi mai multe familii se refugiară în munţii cei înalţi

unde mulţi copii, femei, chiar şi bărbaţi au murit de foame şi de

frig. în 1486, o bulă papală a lui Inocenţiu al VUI-lea, autoriză

pe arhiepiscopul din Cremona să stîrpească pe eretici şi optsprezece

mii de oameni invadară văile. Atunci ţăranii începură să se

apere şi profitînd de caracterul specific muntos al ţării pe care îl

cunoşteau atît de bine, ei respinseră forţele duşmane. Dar conflictul

dură mai mult de o sută de ani.

7) BE G Ă R Z I I

începînd din secolul al XH-lea, s-au găsit rapoarte despre

casele unde săracii, bătrînii şi infirmii trăiau împreună, lucrînd

după puterile lor şi ajutaţi prin darurile binefăcătorilor generoşi.

Ocupanţii acestor case nu erau legaţi prin nici o juruinţă şi nu

cerşeau niciodată aşa cum se făcea în mînăstiri. Aceste aziluri

aveau totuşi un caracter religios. Ele erau numite refugii sau azile

şi ocupanţilor le plăceau ca să fie numiţi „săracii lui Hristos”.

Lîngă casă se adăuga adeseori o infirmerie unde surori de caritate

se devotau ca să îngrijească bolnavii, în timp ce fraţii ţineau şcoli

unde ei învăţau. O astfel de instituţie era cu plăcere numită : „casa

lui Dumnezeu” de către fraţi. Mai tîrziu au existat casele „begar-

7 — Drumul bisericii 202 97

zilor” şi „beghinelor”, după cum ele adăposteau bărbaţi sau femeL

încă dela început ele au fost suspectate că ar avea tendinţe „eretice”

şi este cert că ele adăposteau adeseori credincioşi care se ascundeau

aci în timpul persecuţiilor. Cu timpul ele au fost privite ca fiind

instituţii „pur eretice” şi mulţi din ocupanţii lor au fost daţi la

moarte. în ultima parte a secolului al XlV-lea, autorităţile papale

le luară în posesia lor şi în cea mai mare parte le-au transferat

franciscanilor terţiari.

SURSA:http://vesteabuna.wordpress.com

Un gând despre “Valdenzii si Albingezii.

  1. Din ce gasim in istorie, inainte de Reforma protestanta, doar petrobrusienii contestau botezul copiilor, pe motive si intelegeri gresite despre mantuire. Valdenzii insa, in marea lor majoritate (petrobrusienii reprezentau doar o mica parte dintre valdenzi) il sustineau si il practicau. Gasiti mai multe detalii aici http://botezulcopiilormici.wordpress.com/2014/10/15/marturia-istoriei-valdenzii-sustineau-si-practicau-botezul-pruncilor-argumentul-x/
    Apoi, in paralel cu Reforma, au aparut anabaptistii, cu sistemul lor „credobaptist”, pe care l-au imprumutat apoi pe la 1600 baptistii. Deci, contestarea botezului copiilor este mai recenta decat cred unii.
    Recomand cartea lui Samuel Miller, „Botezul pruncilor, biblic si rational” pentru studiul argumentelor biblice, logice si dovezile istorice.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s