„Drumul Adunarii”,de E.H.Broadbent.

CAPITOLUL I

ÎNCEPUTURILE (29 — 313)

1. BISERICA LUI HRISTOS

ŞI BISERICILE LUI DUMNEZEU

Noul Testament este completarea valoroasă a Vechiului Testament.El este singurul rezultat posibil al Legii şi Proorocilor. El nu le pune deoparte, ci le îmbogăţeşte p r in faptul că le împlineşte şi le înlocuieşte. Noul Testament poartă în sine pecetea unei opere terminate, căci el nu tratează amănuntele elementare ale unei epoci noi, ceeace ar atrage după sine schimbări sau adăugiri pentru a răspunde necesităţilor mereu crescînde ale vremurilor. El este o descoperire care se potriveşte tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor,Isus Hristos nu ne-ar putea fi mai bine zugrăvit decît aşa cum este El în cele patru Evanghelii. Urmările sau învăţăturile care au rezultat din moartea şi învierea Sa, nu ne-ar putea fi redate mai lămurit decît aşa cum sînt ele cuprinse în Epistole. Vechiul Testament ne istoriseşte formarea şi istoria lui Israel, acest popor pri’n care Dumnezeu s-a descoperit lumii pînă la venirea lui Hristos. Noul Testament descoperă Biserica lui Hristos, formată din toţi aceia care s-au născut din nou, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, şi care devin astfel participanţi la viaţa divină şi vecinică. (Ioan 3.16).Acest trup sau întreaga Biserică a lui Hristos, nu poate fi văzută trăind şi lucrînd într-un singur şi acelaşi loc. Mulţi dinmembrii ei. fiind deja cu Hristos şi alţii răspîndiţi p r in toată lumea.Biserica este deci chemată ca să se facă cunoscută şi să dea o mărturie în diferite locuri şi la anumite epoci, prin ajutorul bisericilor lui Dumnezeu. Fiecare din ele se compune din ucenici ai Domnului Isus, care acolo unde trăiesc ei se adună în Numele Lui. Domnul le-a făgăduit de a fi în mijlocul lor şi Duhul Sfînt se manifestă în diferite feluri prin toţi membrii ei (Matei 18.20 ; 1 Cor. 12.7).Fiecare din aceste biserici este în legătură directă cu Domnul,îşi primeşte autoritatea de la El, fiind răspunzătoare faţă de El (Apoc. 2.5). Nimic în Sfînta Scriptură nu ne sugerează că vreo biserică ar fi sub tutela alteia sau că ar putea să existe o federaţie a tuturor bisericilor . Ele sînt totuşi unite între ele printr-o împărtăşire intimă şi personală (Fap. 15, 36).Principala lor misiune este de a răspîndi în lumea întreagă .Evanghelia sau vestea cea bună a mîntuirii. Aşa a poruncit Domnul înainte de înălţarea Sa, făgăduind puterea Duhului Sfînt pentru a face posibilă împlinirea acestei lucrări (Fapt. 1.8).Cartea Faptele Apostolilor, cuprinde anumite evenimente ale istoriei bisericilor apostolice, alese în aşa fel ca să poată furniza modele permanente. Orice abatere are urmări dezastruoase şi orice trezire, orice nou avînt, au avut ca rezultat întoarcerea la modelul şi principiile cuprinse în Sfintele Scripturi.Evenimentele ulterioare povestite în paginile acestei cărţi sînt extrase dela diverşi autori. Ei arată că a existat o succesiune neîntreruptă de biserici (adunări) formate din credincioşi care au înţeles să lucreze după învăţăturile Noului Testament. Această succesiune nu se găseşte neapărat într-un loc determinat, deoarece adeseori astfel de biserici (adunări) au fost împrăştiate sau au degenerat, în timp ce altele noi apăreau în altă parte. Scripturile prezintă atît de lămurit modelul care trebuie urmat, încît numeroase biserici (adunări) care purtau acest caracter, au putut să se formeze în diverse locuri, printre credincioşii care nu cunoşteau că înaintea lor alţii urmaseră această cale sau că există în anumite părţi ale lumii, creştini care urmează această cale în acelaş fel.Punctele de contact cu istoria generală, necesare la înţelegerea unor anumite fapte în legătură cu bisericile descrise sînt notate cu cea mai mare grijă. Referinţele sînt astfel făcute la anumite mişcări duhovniceşti, care fără a fi contribuit la formarea de biserici de  tip apostolic, totuşi au pus pe altele în lumină şi au dus la fondarea acestor biserici.

2. BISERICA, SINAGOGA ŞI FILOZOFIA

După Rusalii, Evanghelia s-a răspîndit în mod rapid. Numeroşi iudei care auziseră prima proclamaţie de la Ierusalim în timpul praznicului lor, au răspîndit vestea bună în diverse ţări unde s-au dus. Cu toate că Noul Testament nu povesteşte în amănunt decît călătoriile Apostolului Pavel, ceilalţi apostoli au făcut şi ei de asemenea călătorii lungi, propovăduind şi întemeind biserici în regiuni întinse.Toţi credincioşii mărturiseau pe Hristos : „ceice se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvîntul” (Fapt.8.4.)

7

Obiceiul de a întemeia pretutindeni biserici (adunări) chiar şi atunci cînd ucenicii erau în număr mic, a contribuit la întemeierea lucrării. In afară de aceasta, fiecare biserică înţelegînd dela început dependenţa sa de Duhul Sfînt şi răspunderea sa faţă de Hristos,devenea un centru de unde strălucea Cuvîntul Vieţii. Bisericii întemeiate de curînd la Tesalonic, Apostolul Pavel îi putea spune :„Cuvîntul Domnului a răsunat dela voi prin Macedonia şi Ahaia” (1 Tesal. 1.8). Cu toate că nu s-au alipit la nici o organizaţie sau federaţie, bisericile erau strîns unite între ele. Această legătură era menţinută prin vizitele frecvente ale fraţilor care învăţau Cuvîntul (Fapt. 15.36). Cum adunările se ţineau în case particulare,in localuri provizorii sau în aer liber, nici o clădire specială nu era necesară. Această chemare a tuturor membrilor ca să slujească, această mobilitate şi această unitate neorganizată, permitea o mare diversitate, care sublinia legătura unei vieţi comune în Hristos p r in Duhul Sfînt. Bisericile au fost astfel pregătite ca să îndure prigoana şi să se achite de mandatul lor : să proclame pe întreg pămîntul mesajul mîntuirii.Iudeii au fost mai întîi aceia care au propovăduit Evanghelia coreligionarilor lor, propovăduind foarte des în sinagogi. Sinagoga era mijlocul simplu şi efectiv prin care sentimentul naţional şi unitatea religioasă a poporului iudeu a fost păstrată de-a lungul veacurilor, de la risipirea lor printre naţiuni. Puterea sinagogilor derivă din Scripturile Vechiului Testament şi influenţa lor estedemonstrată prin faptul că iudeii dela împrăştierea lor, nu au fost niciodată nimiciţi sau absorbiţi de către neamuri. Scopul pe care îl urmărea sinagoga, era în mod esenţial citirea Scripturilor, învăţarea perceptelor ei şi rugăciunea. Originea ei urcă pînă în timpurile străvechi. In Psalmul 74.4 şi 8 noi citim această plîngere : „Po t r i v n i c i i Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău… Au ars locurile sfinte din ţară”. După întoarcerea lor din robie, Ezra a reorganizat sinagogile. Mai tîrziu risipirea iudeilor au reînălţat importanţa acestor locuri de cult. După ce Romanii au distrus Templul din Ierusalim, centrul de cult israelit, sinagogile, foarte mult răspîndite în diverse locuri, au devenit o legătură indestructibilă care a supravieţuit tuturor persecuţiunilor care au urmat. In mijlocul

8

oricărei sinagogi, se găseşte chivotul, care are în el Scripturile şi lîngă el, pupitrul de unde ele sînt citite. In anul 135 A. D. Bar Kochba, reînoi unul din numeroasele eforturi care au mai fost făcute deja, ca să scape pe iudei de sub jugul roman. După o scurtă perioadă de succes aparent, această tentativă a eşuat ca şi altele şi a fost urmată de teribile represalii. Dacă însă întrebuinţarea forţei nu a putut ca să-i procure libertatea, poporul iudeu a fost ocrotit de stingere prin faptul că s-a unit în jurul Scripturilor, centrul vieţii sale religioase.Asemănarea şi legătura sinagogilor cu bisericile, sînt evidente.Domnul Isus s-a constituit centrul fiecărui adunări răspîndite în lume, căci El a zis : „Acolo unde sînt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sînt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), şi El a dat Scripturile pentru a servi ca model permanent credincioşilor.Aceasta este raţiunea pentru care a fost imposibil ca să dispară mărturia creştină. Bisericile nimicite într-un loc au reapărut în altă parte. Iudeii care s-au răspîndit, au desfăşurat un mare zel pentru a face să se cunoască adevăratul Dumnezeu printre păgîni şi graţie mărturiei lor au avut loc numeroase întoarceri la Dumnezeu. In secolul al I l – a înainte de Hristos, Vechiul Testament a fost tradus în greceşte versiunea zisă „Septuaginta”-grecească”, limba greacă fiind atunci şi încă mult timp după aceea principalul mijloc de comunicare între popoarele de limbi diferite. Această versiune a devenit un preţios ajutor pentru a face cunoscut neamurilor scrierile vechiului Testament, căci iudeii le-au întrebuinţat în relaţiunile lor de afaceri ca şi în sinagogi. Iacov spune : „Moise are în fiecare cetate oameni care îl propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de sabat (Fapt. 15.21). Aceste sanctuare au fost frecventate de greci şi de oameni de alte naţionalităţi,care sufereau din cauza păcatelor şi a corupţiei păgînismului şi erau desgustate de sistemele filosofice păgîneşti. Ascultînd citindu-se Legea şi Proorocii ei erau aduşi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu,. Ca negustori, iudeii intrau în contact cu toate clasele societăţii şi ei au profitat mult pentru a răspîndi cunoştinţa despre Dumnezeu. Un păgîn care căuta adevărul, scrie că el s-a hotărît să nu adere la nici un sistem filosofic cu reputaţie, pentrucăel a avut norocul să întîlnească la Roma un vînzător de pînzeturi iudeu, care în mod foarte simplu i-a arătat cum să cunoască pe singurul şi adevăratul Dumnezeu.In sinagogi domnea libertatea cuvîntului. Isus învăţa acolo în mod obişnuit, „…după obiceiul Său, a intrat în sinagogă în ziua saabatului; S-a sculat să citească”. (Luca 4.16). Pavel şi Barnaba

9

cînd au ajuns în cursul călătoriei lor la Antiohia în Pisidia, au intrat în sinagogă şi au şezut jos. După citirea Legii şi Proorocilor, fruntaşii sinagogii au trimes să li se spună : „Fraţilor, dacă aveţi un cuvînt de îndemn pentru norod, vorbiţi”. (Fapt. 13.15). Cînd a apărut Hristos — Mesia —, car e era deplina împlinire a nădejdei şi a mărturiei întregului Israel, un mare număr de iudei şi prozeliţi au crezut în E l . Aceştia au fost aceia care au întemeiat primele biserici. însă fruntaşii poporului au fost geloşi pe Acela care este urmaşul făgăduit lui Avraam, şi cel mai mare dintre fiii lui David. Supăraţi pe proclamaţia Evangheliei, care deschidea Neamurilor uşa harului, ei au respins pe Regele lor şi pe Răscumpărătorul lor şi au prigonit pe ucenicii Săi. Ei au perseverat astfel în drumul lor dureros, fără Mîntuitorul, care a venit mai întîi pentru ei, ca o expresie vie a dragostei lui Dumnezeu şi a puterii Sale de mîntuire pentru oameni.La început biserica a fost formată numai din iudeii întorşi la Dumnezeu; ceilalţi iudei de veniră primii lor adversari. Apoi ea a atins în curînd alte cercuri de ascultători şi cînd neamurile se întoarseră la Hristos, ea intră în conflict cu gîndirea greacă şi cu puterea romană. Acuzarea pusă pe crucea lui Hristos a fost scrisă în evreeşte, greceşte şi latineşte (Io an 19.20), şi aceasta a fost în sfera puterilor spirituale şi politice, reprezentate prin aceste l i m b i ,dela care biserica a avut mai întîi să sufere. însă aici au fost pri mele ei cuceriri. Religia iudaică a devenit un pericol pentru biserică, nu numai pentrucă a persecutat-o, ci încă prin felul permanent cum a căutat să subjuge pe creştini Legii. Epistola către Galateni ne raportează strigătul de alarmă al apostolului Pavel în faţa acestei mişcări de dare înapoi : „…omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, cu numai prin credinţa în Hristos Isus” (Galat. 2.16). Cartea Faptele Apostolilor şi Epistola către Galateni, arată curat că primul pericol serios pentru biserică a fost acela de a fi închisă în limitele unei secte evreeşti şi de a pierde astfel puterea sa şi libertatea de a duce lumii întregi cunoştinţa mîntuirii lui Dumnezeu în Hristos.In căutarea sa asupra divinităţii, a explicaţiei asupra lumii naturale sau a perceptelor morale, filosofia greacă şi-a luat din toate religiile şi speculaţiile omeneşti care au venit din Grecia sau din Roma, din Africa sau din Asia. De aici a rezultat o mare diversitate de cunoştinţe, (gnosis), un sistem filosofic urmat de un altul şi provocînd discuţii arzătoare. Cea mai mare parte din sistemele

10

„gnostice” erau derivate din surse variate, reunind învăţăturile paginilor cu ale iudeilor şi mult mai tîrziu cele ale creştinilor. Ei cercetau „tainele” pe care cei iniţiaţi le descopereau înapoia formelor exterioare ale religiilor păgîneşti. Aceste sisteme învăţau frecvent existenţa a doi dumnezei sau principii : lumina şi întunericul, binele şi răul. Materia şi lucrurile materiale erau privite ca produse ale puterii întunericului şi aşezate sub controlul său. Ceeace era de ordin spiritual provenea dela dumnezeul superior. Aceste speculaţii filosofice au stat la baza multor erezii, care în primele secole au invadat biserica şi sînt combătute în ultima parte a Noului Testament şi peste tot în scrierile lui Pavel şi ale lui Ioan. Mijloacele adoptate pentru a combate aceste atacuri şi pentru a păstra unitatea în învăţătură, au afectat mai mult biserica decît ereziile propriuzise, căci ele au contribuit în mod larg la desfăşurarea puterii episcopale şi a abuzurilor ei, ceea ce nu a întîrziat de a modifica serios caracterul bisericilor.Imperiul roman a fost în mod gradat adus ca să atace bisericile.El a întrebuinţat toată puterea sa şi toate resursele sale, sperînd ca să zdrobească creştinismul.

3. PRIMII PĂRINŢI AI BISERICII

ŞI SCRIERILE LOR

Către anul 65 după Hristos, apostolul Petru a fost omorît şi cîţiva ani mai tîrziu, apostolul Pavel. Distrugerea Ierusalimului de către Romani în anul 70, dovedeşte că nu s-a dat bisericilor nici conducător, nici un centru vizibil pe pămînt. Mai tîrziu, apostolul Ioan, termină în mod vrednic Scripturile Vechiului şi Noului Testament,scriind Evanghelia sa, epistolele sale şi Apocalipsa. Există o diferenţă însemnată între scrierile Noului Testament şi cele ale primelor două veacuri, care nu au fost incluse în canonul Scripturilor inspirate. Inferioritatea acestora din urmă este evidentă,chiar ţinînd seama de ceea ce conţin ele bun. Ele explică Scripturile şi sfătuiesc pe ucenici, apără adevărul şi resping eroarea,însă ele manifestă divergenţe crescînde ale principiilor Noului Testament, divergenţe (deosebiri de păreri) care începuseră să se manifeste încă din timpul apostolilor şi care se accentuiază mai tîrziu foarte repede.

11

Scrisă în timpul vieţii apostolului Ioan, prima epistolă a l u i Clement, către Corinteni, dă o vedere de ansamblu asupra bisericilor la sfîrşitul perioadei apostolice. Clement era unul din bătrînii bisericii din Roma. El a văzut pe apostolii Petru şi Pavel şi în epistola sa el menţionează martiriul lor. E l începe prin aceste cuvinte: ,,Biserica l u i Dumnezeu care se găseşte în Roma, către Biserica lui Dumnezeu care se găseşte în Corint” : Persecuţiile îndurate sînt relatate cu accentul liniştit al biruinţei : „Femeile persecutate” — scrie el — „după ce au suferit chinuri care nu se pot spune au sfîrşit cariera lor creştină cu fermitate, şi cu toate că ele erau slabe (gingaşe) în trup şi-au primit o nobilă răsplătire”. Tonul epistolei este umilit. „Noi vă scriem — spune autorul — nu numai spre a vă aduce aminte de datoria voastră, ci încă pentru a ne aduce şi noi aminte de noi înşine …” Frecvente aluzii sînt făcute la Vechiul Testament şi la valoarea sa caracteristică, şi multe citate sînt extrase din Noul Testament. Clement pune în faţa cititorilor săi spreranţa revenirii lui Hristos. El le aduce aminte de asemenea că mîntuirea nu depinde de înţelepciunea cuvintelor noastre sau de a faptelor noastre, ci de credinţa noastră. El adaugă că îndreptăţirea prin credinţă,nu trebuie niciodată să se facă neglijindu-se faptele bune. Dar deja în această epistolă se conturează o distincţie foarte lămurită — extrasă din Vechiul Testament — între cler şi laici.

IGNATTU

în istorisirea de rămas bun a apostolului Pavel (Fapt. 20) ni se spune că la trecerea sa prin Milet, Pavel a trimes să cheme pe bătrînii bisericii din Efes, şi le-a vorbit ca fiind puşi de Duhul Sfînt ca supraveghetori ai bisericii. Cuvîntul „bătrîn” este traducerea cuvîntului „presbiter”, şi cel de ,,priveghetor” cu cuvîntul de „episcop”.Tot pasajul acesta arată că aceşti doi termeni se aplică la aceiaşi oameni, la aceiaşi biserică. Ignaţiu a cunoscut pe cîţiva dintre apostoli. Dar scriind cîţiva ani mai tîrziu după Clement, el atribuie episcopilor o autoritate şi o supremaţie necunoscută în Noul Testament şi chiar mai accentuată decît în scrierile lui Clement. Comentînd Faptele Apostolilor cap. 20, el spune că Pavel a chemat dela Efes la Milet, pe episcopii şi presbiterii, aplicînd astfel două nume la aceiaşi funcţie. El adaugă că aceşti creştini

12

veneau din Efes şi din cetăţile învecinate, aruncînd astfel confuzie asupra faptului că biserica din Efes, avea mai mulţi episeopi sau privighetori.

POLICARP

Episcop de Smirna. Omorît în acest oraş în anul 156. A fost unul din ultimii care a cunoscut personal pe cîţiva din apostoli. El a fost instruit multă vreme de către Ioan şi a avut legături i n time cu alţii care au văzut pe Domnul.

IRINEU

Ocupă de asemenea un loc în acest lanţ de legături personale cu epoca lui Hristos. El a fost ucenic al lui Policarp şi a devenit episcop ai Lyonului în 177.

TERTULIAN

Obiceiul de a boteza pe credincioşi, pe baza mărturisirii credinţei lor în Domnul Isus Hristos, după învăţătura şi exemplul Noului Testament, s-a menţinut încă cîtva timp. Prima aluzie privitoare la botezul copiilor mici, se găseşte într-o scriere a lui Tertulian în 197, care condamnă acest obicei recent introdus, ca şi acela de a boteza pe cei morţi. Această schimbare a fost adusă printr-o învăţătură contrară aceleia din Noul Testament, căci deja la începutul secolului al doilea se învaţă reînnoirea prin botez.O altă modificare izbitoare a fost aceea care s-a făcut din masa Domnului — Sfînta Cină, un act miraculos şi tainic îndeplinit printr-un preot. Aceste două false învăţături marchează încarnai mult distincţia eronată dintre cler şi laici. S-a dezvoltat un sistem clerical pus sub cîrmuirea episcopilor, supuşi ei înşişi mitropoliţilor stabiliţi asupra unor teritorii mai vaste. Astfel o organizaţie omenească cu formele sale religioase stereotipe a venit să ia locul în b i sericile autonome, puterii lucrătoare a Duhului Sfînt şi directivelor Scripturii. Această lucrare a evoluat treptat şi mulţi creştini nu au fost influenţaţi de ea. La început nici o biserică nu a avut pretenţia

13

ca să stăpînească peste altele, cu toate că s-a întîmplat uneori ca o mică congregaţie să ceară uneia mai mari (importante) ca să trimită „oameni aleşi” pentru a o ajuta în reglementarea unor chestiuni importante. Din cînd în cînd s-au făcut conferinţe locale ale bătrînilor. Insă pînă la sfîrşitul veacului al II-lea, se pare că nu au fost convocate decît în ocazii speciale după cum aceste întîlniri erau necesare. Tertulian scria : Religia nu este chemată să impună religie. In mod liber şi nu prin forţă ea trebuie ca să fie acceptată (primită).

ORIGEN

Unul din cei mai eminenţi părinţi ai bisericii, prin învăţătura sa, ca şi prin starea sa duhovnicească, a dat o mărturie foarte curată despre caracterul duhovnicesc al bisericii. Născut în anul 185 la Alexandria, din părinţi creştini, el a fost unul din aceia care din cea mai fragedă tinereţe a simţit lucrarea Duhului Sfînt. El a fost instruit în ale Scripturii mai întîi de tatăl său, înţeleptul şi evlaviosul Leonida. Cînd acesta din urmă a fost închis pentru credinţă,Origen, atunci în vîrstă de şaptesprezece ani, îşi arată devotamentul său de fiu, încercînd ca să-1 întîlnească în închisoare. El a fost împiedicat de către mama lui printr-un şiretlic, ascunzîndu-i vestmintele. El a scris atunci tatălui său în închisoare pentru a-1 încuraja ca să rămînă statornic. Cînd Leonida a fost omorît şi cînd averea l u i a fost confiscată, Origen a devenit principalul susţinător al mamei l u i şi al celor şase fraţi ai l u i mai mici. Capacitatea sa excepţională în învăţătura Cuvîntului, nu întîrzie să se arate. Tratîndu-se pe el însuşi cu o severitate extremă, el a arătat atîta bunătate fraţilor persecutaţi, încît a trebuit ca să suporte consecinţele. El s-a refugiat cîtva timp în Palestina, unde datorită erudiţiei şi scrierilor sale, el atrase atenţia episcopilor în aşa fel, încît aceştiaveneau ca simpli studenţi pentru a asculta expunerile sale din Sfîntâ Scriptură. Demetrius, episcopul Alexandriei indignîndu-se de faptul că un simplu laic ca Origen îndrăzneşte să înveţe pe episcopi,îl opri şi îl rechemă la Alexandria, apoi sfîrşi p r in a-1 excomunica(231), cu toate că Origen s-a supus ordinelor sale. Prin farmecul special al caracterului său şi prin profunzimea şi claritatea învăţăturii sale, el a ştiut ca să cîştige inimile oamenilor, care i-au rămas loiali, ataşaţi şi care continuară învăţătura sa şi după moartea sa. Aceasta a avut loc în anul 254, în urma torturilor pe care le-a în-

14

durat cu cinci ani mai înainte în localitatea Tir, în timpul persecuţiilor sub Decius. Origen definea biserica, ca reunind pe toţi aceia care au experimentat în viaţa lor puterea Evangheliei veşnice. Aceştia sînt credincioşii care formează adevărata biserică duhovnicească şi care nu coincide întotdeauna cu ceea ce oamenii numesc biserică. Spiritul său aprins, speculativ 1-a dus dincolo de ceea ce au putut pricepe cea mai mare parte din creştini, în aşa fel că el adeseori a fost privit ca eretic în învăţătura sa. El făcea distincţie acum între lucrurile care trebuiau să fie în mod dogmatic demonstrate şi cele care trebuiau ca să fie expuse cu prudenţă în vederea examinării lor. Despre acestea din urmă spunea : „Cum este în adevăr, numai Dumnezeu singur are perfecta cunoştinţă, ca şi acei care sînt prietenii Săi prin Hristos şi p r in Duhul Sfînt”. Viaţa sa destul de grea şi-a consacrat-o pentru a face să se înţeleagă Scripturile. Una d in cele mai frumoase lucrări ale l u i „Hexaple” uşurează compararea diverselor versiuni.

CIPRIAN

A fost episcop al Cartaginei şi s-a născut către anul 200. El era foarte diferit de Origen. El întrebuinţa în mod liber cuvîntul de „biserică catolică”, în afara căreia el nu vedea mîntuirea. In timpul său vechea biserică catolică era deja formată, adică biserica, care înainte de epoca lui Constantin, luase numele de „catolică” şi care excludea pe toţi acei care nu se conformau regulilor ei.Vorbind de Novaţian, şi de cei care îl urmau în sforţările lor pentru a aduce bisericile la o mai mare puritate, Ciprian denunţă ca o necuviinţă hirotonisirea ilegală făcută în opoziţie cu biserica catolică. El a mai scris apoi că aceia care îl aprobau pe Novaţian,nu puteau fi în împărtăşire cu biserica catolică, pentru că ei se străduiesc ca să taie şi să sfîşie în bucăţi trupul omogen al acestei biserici,comiţînd nelegiuirea de a o părăsi pe mama lor. Ei trebuiau deci să revină la biserică, deoarece ei lucraseră împotriva unităţii catolice. „Există” — spunea el — neghină printre grîu şi în loc de a ne despărţi de biserică, noi trebuie să lucrăm în sînul ei ca să devenim grîu, vase de aur şi de argint în casa ce a mare”. El recomandă citirea scrierilor sale pentru a ajuta sufletelor în îndoială.Apoi referindu-se la Novaţian, el afirmă : „cine nu aparţine Bisericii 1ui Hristos nu este creştin. Există numai o singură biserică şi numai un singur episcopat.

15

4. DIFERITE FORME DE BISERICI

Crescînd, bisericile pierdură primul lor zel şi începură să se conformeze t ot mai mult lumii şi metodelor ei. Insă această schimbare treptată a ridicat proteste. Pe măsură ce creştea organizaţia grupului catolic al bisericilor, au început să se formeze de asemenea cercuri însetate după reforme. Cîteva biserici s-au separat chiar de grupul catolic. Altele încă, mai mult sau mai puţin ataşate doctrinelor şi practicilor Noului Testament, se găseau puţin cîte puţin izolate de bisericile care aveau deja mari delăsări. Biserica catolică, cu timpul, luînd primul loc, a instituit o literatură abundentă, în timp ce scrierile celor care difereau de ale lor, fură suprimate. Nouă nu ne-au parvenit decît fragmente scoase din publicaţiile dirijate împotriva lor. Se poate deci foarte uşor să f i i sub falsa impresie, că de-a lungul primelor trei secole nu a existat decît singura biserică catolică unită şi anumite grupe eretice de puţină importanţă. Adevărul este mai degrabă acesta, că atunci au existat congregaţiuni reprezentînd anumite aspecte ale mărturiei creştine, ataşate fiecare la cîte un adevăr special, ca şi multe grupe de biserici care singure au ieşit din biserica aparţinătoare.Numeroasele grupe de creştini care lucrau la reforma bisericii catolice, care au rămas în sînul lor, au fost numite adeseori „montanişti”.Obiceiul de a lua numele unui om cu vază pentru a indica o mişcare spirituală mai mare, poate să inducă în eroare. El a mai fost uneori adoptat, ca fiind mai practic ; dar este bine a se şti că oricît de mare ar fi un om ca interpret sau conducător, o mişcare spirituală afectînd mulţimi, îl depăşeşte mult în amploare şi însemnătate.

MONTANUS

Constatînd că*duhul lumii mergea crescînd în biserică şi că erudiţia conducătorilor se substituie puterii spirituale, mulţi credincioşi au simţit intens nevoia unei experienţe personale mai adînci în prezenţa Duhului Sfînt. Ei aşteptau o trezire spirituală, o reîntoarcere la învăţătura şi la viaţa apostolilor. In Frigia (anul 156) Montanus a început să protesteze — şi alţi credincioşi s-au alăturat lui — împotriva slăbirii rigurozităţii care se vedea în relaţiile dintre biserică şi lume. Unii pretindeau (susţineau) că au avut manifestări speciale ale Duhului Sfînt, între care erau şi două femei: Prişca şi Maximilia.

16

Persecuţia deslănţuită (177) de către împăratul Marc Aureliu, redeşteptară năzuinţele duhovniceşti ale credincioşilor şi aşteptarea revenirii Domnului. Montaniştii aspirau să întemeieze o congregaţiune însufleţită de evlavia din primele zile ale bisericii, trăind în aşteptarea revenirii Mîntuitorului şi acordînd Duhului Sfînt locul pe care trebuia ca să-L aibă în biserică. Au fost fără îndoială exagerări la unii care pretindeau că au avut descoperiri duhovniceşti.Totuşi montaniştii învăţau şi practicau o reformă care era necesară. Ei acceptau şi în general recunoşteau organizarea care se desfăşura în biserica catolică şi se străduiau ca să rămînă în sînul ei. Insă în timp ce episcopii catolici doreau ca să facă un număr cît mai mare de membri, montaniştii doreau în mod stăruitor ca aceia care voiau să se alăture lor să facă dovada unui adevărat creştinism în viaţa lor. Sistemul catolic obliga pe episcopi ca să exercite o stăpînire cît mai riguroasă asupra bisericilor, în timp ce montaniştii se opuneau acestui lucru şi susţineau că conducerea bisericilor era privilegiul exclusiv al Duhului Sfînt, căruia trebuie să i se-lase deplină libertate de a lucra. In Orient aceste divergenţe au dus pînă acolo încît s-au format foarte repede biserici separate. Insă în Occident montaniştii au dăinuit multă vreme în adunări care făceau parte din bisericile catolice. De abia după mulţi ani ei au fost daţi afară din biserică, ori s-au despărţit ei de ea în mod voluntar. La Cartagina, Perpetua şi Felicia, a căror amintire a fost păstrată prin emoţionanta istorie a martiriului lor, au fost deasemenea „montaniste” membre ale bisericii catolice atunci cînd au murit (207). Insă la începutul secolului al III-lea, Tertulian, conducător venerat al bisericilor din Africa, care era un autor eminent, s-a ataşat montani ştilor şi s-a despărţit de biserica catolică. El a scris că prezenţa împreună a trei credincioşi chiar laici constituie deja o biserică”.

MARCION

O mişcare foarte diferită care s-a întins foarte repede şi a devenit un serios adversar al sistemului catolic, a fost aceea a „marcioniţilor”, despre care Tertulian scria pentru combaterea lor aşa : „Tradiţia eretică” a lui Marcion (Marcion = Evanghelia dela un dumnezeu străin) a umplut pămîntul. Marcion s-a născut în anul 85 la Sinope lîngă Marea Neagră şi a fost în bisericile provinciei Pont, acolo unde a dus Evanghelia apostolul Petru (1 Petru 1.1) şi de unde era de origine Aquila (Fapt. 18.2). învăţătura lui s-a

3— Drumul bisericii 208

17

desfăşurat treptat şi el avea deja şasezeci de ani cînd scrierile lui au fost publicate şi mult discutate la Roma. Sufletul lui Marcion a fost întristat cînd a văzut marile probleme ale răului în lume, deosebirea între descoperirea lui Dumnezeu din Vechiul şi Noul Testament, contrastul între mînia dumnezeiască sau judecata dumnezeiască pe de o parte şi dragostea şi mila dumnezeiască pe de altă parte, precum şi contrazicerea aparentă între Lege şi Evanghelie. Nefiind în stare să împace aceste probleme pe baza Scripturilor, cum făceau în general bisericile, el a adoptat o teorie dualistă, atît de răspîndită la acea epocă. El a afirmat că lumea nu a fost creată de Dumnezeul Cel Prea înalt, ci de o fiinţă inferioară, dumnezeul iudeilor; că Dumnezeu Răscumpărătorul s-a descoperit în Isus Hristos, care fără a avea nici o legătură anterioară cu lumea, s-a coborît aici jos din dragoste pentru a mîntui şi a scăpa pe om din nenorocirea sa. El a venit ca străin şi necunoscut şi ca urmare a fost înlăturar de către aşa zisul creator şi suveran al universului, ca şi de către iudei şi de către slujitorii dumnezeului acestei lumi. Marcion învăţa că datoria oricărui adevărat creştin este de a se împotrivi iudaismului şi formei obişnuite a creştinismului, pe care îl considera ca un lăstar al iudaismului. El nu era de acord cu sectele gnostice, căci el nu propovăduia mîntuirea prin taine sau prin dobîndirea de cunoştinţe, ci prin credinţa în Isus Hristos. La început el a încercat a reforma bisericile creştine, însă mai tîrziu acestea din urmă şi marcioniţii s-au exclus unii pe alţii. Cum concepţiile lui nu puteau avea o bază în Sfînta Scriptură, Marcion a devenit un critic sever. El şi-a potrivit teoriile sale cu Biblia, respingînd din text tot ce era în flagrantă contradicţie cu vederile sale. El nu păstra decît ceea ce i se părea că îi da dreptate şi interpreta după felul său de a vedea, fără a ţine seamă de înţelesul general al Scripturilor şi chiar adăugind la text ceace i se părea necesar. Astfel, după ce la început acceptase Vechiul Testament, el sfîrşi prin a-1 respinge în mod absolut, ca fiind o descoperire a Dumnezeului evreilor şi nu a Dumnezeului Răscumpărător, care vestea un mesia evreu şi nu un Hristos. El credea că ucenicii confundau pe Hristos cu Mesia al Iudeilor. După părerea sa, Evanghelia adevărată nu a fost descoperită decît lui Pavel. Deasemenea, el respingea şi Noul Testament cu excepţia unor epistole ale l u i Pavel şi Evanghelia după Luca. Pînă la urmă a mers pînă acolo ca să editeze o carte de interpretare a acestei Evanghelii de unde era scos afară tot ceea ce se împotrivea teoriilor sale. El învăţa că restul Noului Testament era opera iudaiştilor decişi ca să distrugă adevărata Evanghelie şi care au introdus în acest .scop, pasagii pe care el le-a declarat false. La acest Nou Testament prescurtat,

18

Marcion a adăugat propria sa lucrare. Antitezele care au înlocuit Cartea Faptele Apostolilor. Entusiasmat de evanghelia sa, el a considerat-o cea mai mare dintre toate minunile şi o puternică descoperire, neîntrecută în gînduri şi cuvinte. Cînd învăţăturile sale au fost declarate ca eretice, el începu să întemeieze biserici separate care se înmulţiră foarte repede. In ele au fost respectate botezul şi cina Domnului. Forma de cult era cu mult mai simplă decît cea din biserica catolică şi creşterea clericalismului şi a stării lumeşti a fost înăbuşită. Pot r i v i t vederilor lor asupra lumii materiale, ei au fost asceţi foarte riguroşi. Ei opreau căsătoria şi nu botezau decît pe aceia care făcuseră juruinţă de castitate. Pentru ei Isus a avut un trup imaterial — acela al unei năluci — însă capabil să simtă sensaţia aşa ca trupul nostru. Orice eroare se poate baza pe o parte oarecare din Scriptură; numai adevărul se întemeiază pe întreaga descoperire biblică. Erorile lui Marcion erau rezultatul inevitabil că el a acceptat din Biblie numai ceea ce i-a plăcut şi a respins restul.

CATARII ,

Rătăcirea dela modelul iniţial trasat pentru bisericile din Noul Testament, a întîmpinat dela început o vie împotrivire şi a condus în unele cazuri în bisericile decăzute la formarea unor grupuri de credincioşi care se păzeau de rău nădăjduind că aceasta ar fi un mijloc de revenire al bisericii. Unele din aceste grupuri au fost excluse şi de aceea ele se reuniră în congregaţiuni separate. Altele neputînd ca să se conformeze părerilor care stăpîneau atunci, părăsiră bisericile lor pentru a forma noi grupări de credincioşi. Adeseori aceştia din urmă mergeau ca să îngroaşe rîndurile acelora care dela început îşi menţinuseră tradiţia apostolică. în veacurile care urmară se făcea foarte adeseori aluzie la bisericile care au aderat la învăţăturile apostolilor, şi care revendicau o succesiune neîntreruptă de martori încă din primele zile ale bisericii. înainte ca şi după epoca lui Constantin, membrii acestei congregaţiuni au fost numiţi „catari” (inocenţi). însă se pare că ei singuri nu şi-au dat niciodată acest nume. Au mai fost deasemenea numiţi „novaţieni” cu toate că Novaţian nu a fost întemeietorul acestei mişcări, ci unul din conducătorii lor în timpul acela. Acesta din urmă s-a arătat foarte sever asupra unui punct care frămînta mult bisericile din timpul perioadelor de persecuţie şi anume ca să se ştie dacă se puteau admite ca membri, persoanele care după ce au fost botezate, s-au întors la jertfele idoleşti. Un episcop numit Fabian, care a slujit în timpul lui Novaţiu şi care a suferit martiriul la Roma, a avut ca urmaş pe un oarecare Corneliu, care consimţea ca să îi primească pe apostaţi. O minoritate care nu era de acord cu el, a ales pe Novaţiu ca episcop, şi el acceptă această alegere. însă prietenii lui fură excomunicaţi (251) de către un sinod reunit la Roma. Mai tîrziu Novaţiu a suferit şi el martiriul. însă adepţii săi, care se numeau „catari”, „novaţieni” sau altfel, continuară ca să se înmulţească mult. Ei nu recunoşteau bisericile catolice şi socoteau tainele lor ca neavînd nici o valoare.

DONATIŞTII

Creştinii din Africa de Nord au fost influenţaţi de învăţăturile l u i Novaţiu. Ei s-au despărţit de biserica catolică din cauza problemei de disciplină, insistînd asupra caracterului acelora care administrează lucrurile sfinte, în timp ce catolicii consideră lucrurile sfinte ca mai importante. Donatiştii s-au numit astfel după doi oameni eminenţi, care au fost printre ei şi care amîndoi s-au numit Donatus.La început aceşti creştini s-au deosebit de catolici în general prin superioritatea caracterului lor şi a conduitei lor. în anumite părţi ale Africei de Nord, ei fură ca număr în fruntea diferitelor ramuri ale bisericii.

MANICHEIŞTII

In timp ce bisericile creştine se dezvoltau sub diferite forme, a apărut o nouă religiune gnostică : „maniheismul”, care luă o rapidă dezvoltare şi deveni un adversar de necrezut al creştinismului. Mani, întemeietorul său, s-a născut la Babilonia (216). Sistemul său dualist, a provenit din izvoare persane, creştine şi budiste. Mani aspira ca să continue şi să desăvîrşească opera începută de Noe, Avraam, Zoroastru, Buda şi Isus. El a călătorit pînă departe, pînă în China şi India ca să propage învăţăturile sale şi a exercitat o mare influenţă asupra cîtorva conducători persani, însă în final el a fost răstignit. S-a continuat totuşi să se respecte scrierile sale, şi ucenicii săi numeroşi în Babilon şi Samarcand, se răspîndiră de asemenea în Occident, în ciuda celor mai violente persecuţii.

20

5. EPISTOLA CĂTRE DIOGNETUS

In contrast cu aceste elemente care au adus încurcături şi contradicţii au existat şi adevăraţi învăţători elocvenţi şi capabili de a îndruma sufletele pe calea mîntuirii. Unul din ei, rămas necunoscut, a scris în secolul al doilea unui oarecare Diognetus, căutător al adevărului. El răspunde la întrebările l u i , asupra felului în care creştinii trebuie să adore pe Dumnezeu, asupra temeliei credinţei lor, al cinstirii lui Dumnezeu şi a dragostei pentru fraţii lor. Diognetus a mai întrebat apoi pentru ce creştinii nu cinstesc pe dumnezeii grecilor şi nu urmează religia iudaică şi pentru ce această nouă formă de evlavie nu a apărut decît foarte tîrziu pe pămînt. „Creştinii — i s-a răspuns — nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin naţionalitate nici prin limbă. Ei trăiesc acolo unde împrejurările i-a plasat şi urmează obiceiurile ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi a comportării obişnuite, arătînd celorlalţi că există ceva special şi minunat în felul lor de a trăi. Ei locuiesc în patria lor însă numai ca nişte călători. Ca cetăţeni ei iau parte cu totul la viaţa naţională, comportîndu-se însă în toate lucrurile ca nişte străini. Orice ţară este pentru ei o patrie şi pămîntul natal este pentru ei un pămînt străin… Ei trăiesc aci pe pămînt însă sînt cetăţeni ai cerului. Ei ascultă de legile în vigoare, însă ei depăşesc p r i n viaţa lor cerinţele legilor. Ei binecuvintează pe cei ce îi insultă sau îi jignesc. Vorbind despre Dumnezeu, acest necunoscut scria: „Atotputernicul, Creatorul tuturor lucrurilor… a trimes din ceruri aci jos pe pămînt pe Cel care este Adevărul, Cuvîntul Sfînt şi de nepătruns şi 1-a plantat cu tărie în inimile lor. El nu a trimes cum s-ar imagina un înger sau o căpetenie cerească .., ci chiar pe Creatorul şi Arhitectul întregului univers, pe Acela prin care El a întins cerurile şi a stabilit margini oceanului, pe Acela pe care II ascultă astrele. Acesta a fost trimisul l u i Dumnezeu, Fiul Regelui. El a venit ca Rege, Fiul lui Dumnezeu. El a venit dela Dumnezeu t r i mes oamenilor ca Mîntuitor. El nu a venit ca să ne judece, însă va veni ziua cînd El va fi Judecătorul nostru şi cine va putea sta în picioare în ziua venirii Sale ? Cu toată amînarea trimiterii Mîntuitorului, Dumnezeu a rămas acelaş neschimbat, însă El a aşteptat în îndelunga Sa răbdare. El a conceput în Duhul Său un plan sublim, care nu se poate exprima şi pe care 1-a încredinţat numi Fiului Său. Atîta timp cît El ne-a ascuns voia Lui cea înţeleaptă, se părea că nu se ocupă de noi, însă acest lucru numai pentru a ne arăta că noi, prin noi înşine, nu putem intra în împărăţia l u i Dumnezeu.

21

Dar apoi la ceasul hotărît, El a luat asupra Lui povara nelegiuirilor noastre. El a dat pe unicul Său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru n o i : pe Cel Sfînt pentru cei păcătoşi, pe Cel Desăvîrşit pentru cei răi; pe Cel Drept pentru cei nedrepţi; pe Cel ce nu poate putrezi pentru fiinţele care putrezesc ; pe Cel Nemuritor pentru cei supuşi morţii. Căci ce altceva decît dreptatea Sa este în stare ca să ne şteargă păcatele noastre ? Cine altul decît singurul Său Fiu, poate să îndreptăţească pe cel rău şi nelegiuit ? Ce schimb plăcut! Ce lucrare care nu se poate pătrunde ! Ce har care întrece orice aşteptare! Nelegiuirea unei mulţimi ascunsă într-un singur „Drept” şi dreptatea unui „Singur” îndreptăţind nenumăraţi călcători de lege I”

6. PERSECUŢIILE— CONSTANTIN CEL MARE

Cînd biserica a intrat într-un contact mai apropiat cu împărăţia romană, s-a iscat un conflict în cursul căruia toate resursele acestei mari puteri s-au epuizat în zadarnicile sforţări de a învinge pe cei care niciodată nu se împotriveau sau nu se răzbunau, dar sufereau totul pentru dragostea Domnului pe care II urmau pe căile Lui. Aşa împărţite cum au fost bisericile prin vederile sau practicile lor, ele au rămas unite în suferinţă şi biruinţă. Cu toate că creştinii au fost recunoscuţi ca oameni loiali, în ceeace p r i veşte imperiul roman, întrucît credinţa lor le interzicea ca să aducă tămîie sau închinăciune împăratului sau idolilor, ei erau socotiţi ca răsvrătiţi. Faptul că idolatria pătrunsese în viaţa de toate zilele a poporului, în religia sa, în afacerile sale, acesta făcea ca creştinii să fie urîţi, pentru că se separaseră de anturajul lor. S-au luat împotriva lor măsuri severe, mai întîi izolate şi locale. Dar la sfîrşitul primului secol, creştinismul era considerat ca ilegal. Persecuţia deveni sistematică şi se întinse în tot imperiul. Au existat totuşi uneori lungi perioade de răgaz, însă după fiecare întoarcere a persecuţiei, aceasta creştea în violenţă. Creştinii suferiră pierderea tuturor averilor lor. Ei fură închişi şi daţi la moarte în mare număr. Apoi s-au găsit rafinamente de cruzime pentru a le mări pedeapsa. Spionii erau recompensaţi şi acei care primeau pe creştini la ei, trebuiau să împărtăşească soarta lor. Afară de aceasta au fost distruse toate părţile de Scriptură pe care au putut pune mîna. La începutul secolului al patrulea, acest război straniu, între puterea imperiului mondial şi cea a bisericilor pasive dar de nebiruit—„pentrucă ele nu şi-au iubit viaţa lor pînă la moarte” — părea că nu va lua sfîrşit decît prin distrugerea totală a bisericii creştine.

22

Atunci surveni un eveniment care puse deodată capăt acestui lung şi îngrozitor conflict. Luptele interne care au zguduit imperiul roman, se terminară în anul 312 printr-o victorie decisivă a împăratului Constantin. Imediat după intrarea sa în Roma, el promulgă un edict care punea capăt persecuţiilor împotriva creştinilor; Un an mai tîrziu, edictul dela Milanox, acorda tuturor oamenilor libertatea de a urma religia pe care şi-au ales-o. Astfel imperiul roman a fost învins în lupta sa împotriva creştinismului, graţie credinsioşiei tuturor adevăraţilor credincioşi, îndelunga lor răbdare a reuşit ca să schimbe duşmănia îndîrjită a lumii romane mai întîi în milă şi apoi în admiraţie. Religiile păgîne nu au fost persecutate la început], însă lipsite de sprijinul statului, ele au început să meargă spre/un declin progresiv. Profesiunea de credinţă a creştinismului a fost încurajată. Legi suprimînd abuzurile şi protejînd pe cei slabi, au adus după sine la o prosperitate necunoscută pînă atunci. Bisericile eliberate de orice persecuţie intrară într-o nouă experienţă. Multe din ele şi-au păstrat puritatea lor primitiva, însă mai multe au fost afectate de profunde schimbări interne* pe care noi le-am semnalat deja* Ele însă se deosebeau foarte mult de bisericile din timpul apostolilor. Efectele acestei transformări s-au manifestat în mod mai lămurit atunci cînd ele şi-au lărgit domeniile lor.

___________________________________________________________________

Articol preluat de aici,unde se pot citi si alte capitole din”Drumul Adunarii” :

http://vesteabuna.wordpress.com/category/drumul-adunarii/

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s