„Frumusetea lui Cristos.” Psalm 16.

cropped-beuren-febr-2013-010.jpg

Frumuseţea lui Hristos Psalm 16

Un Articol de Hamilton Smith

Avem nevoie de fiecare verset pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire; dar pasajele care prezintă “lucrurile cu privire la El” trebuie să aibă un farmec aparte pentru cel credincios. Aceasta este ceea ce face Psalmul 16  atât de atrăgător, deoarece vesteşte desăvârşirile morale lui Hristos, Omul desăvârşit, în timp ce străbate drumul vieţii prin această lume de păcat şi de moarte. Cât de bine este să ne luăm privirile de la sine şi de la cei mai buni tovarăşi ai noştri şi să contemplăm acest Om desăvârşit în toată perfecţiunea Sa – să stăm jos, aşa cum suntem, la umbra Sa, având o mare plăcere şi găsind roadele Sale dulci pentru gustul nostru.

Cineva, care a ascultat slujba fratelui Rutherford, relata despre acesta: “El mi-a arătat frumuseţea lui Hristos”. În Psalmul său, putem spune cu siguranţă că David, călăuzit de Duhul, desfăşoară înaintea ochilor noştri frumuseţea lui Hristos.

Ştim că Hristos este o Persoană Divină – Fiul Veşnic – şi, fiind astfel, El era manifestarea desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de om. Dar ştim că El era şi Om adevărat – Fiul Omului – şi, fiind astfel, El era expresia desăvârşită a omului înaintea lui Dumnezeu. Hristos este prezentat în acest psalm frumos în acest din urmă aspect.

Noi putem învăţa ceea ce este Dumnezeu doar prin Hristos şi, de asemenea, putem învăţa ceea ce este omul  în desăvârşire doar aşa cum este el arătat  în Hristos. În El vedem calităţile minunate, experienţele pline de har, bucuria şi încântarea care caracterizează viaţa omului desăvârşit înaintea lui Dumnezeu, împreună cu plinătatea bucuriei către care conduce această viaţă. Astfel, Hristos devine singurul standard al desăvârşirii – model desăvârşit pentru cel credincios. Mai mult, în preocuparea cu Hristos există o putere care transformă. Hrănindu-ne cu Hristos ca Pâinea lui Dumnezeu care “a venit din ceruri” – urmărind drumul Său prin această lume, în toată frumuseţea lui, afecţiunile noastre ne vor fi îndreptate, într-un mod deosebit, spre El. Tatăl a deschis cerurile pentru a-Şi arăta plăcerea Sa în Hristos; El ne obişnuieşte şi pe noi să găsim plăcere în acelaşi Obiect, în care El se desfătează. Găsindu-ne plăcerea sufletelor noastre în El, vom fi schimbaţi şi noi în asemănarea Lui.

Aici, deci, avem descrisă în toată frumuseţea ei viaţa interioară a unui Om desăvârşit care a trăit înaintea lui Dumnezeu ca Unul care a mers acest drum al vieţii în perfecţiune şi care a ajuns la sfârşitul drumului – la dreapta lui Dumnezeu.

“Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred” (v.1)

Această viaţă desăvârşită este una de dependenţă şi încredere. Dependenţă de puterea lui Dumnezeu şi încredere în dragostea lui Dumnezeu. Domnul Isus nu S-a încrezut în El Însuşi, nici nu a privit la alţii – fie ei oameni sau îngeri – pentru a fi păzit de orice împotrivire şi necaz, pe care le avea de întâmpinat. El nu S-a încrezut nici în El Însuşi, ci cu o dependenţă totală de Dumnezeu a spus “Păzeşte-mă, Dumnezeule”, iar El a făcut aceasta cu încredere totală, deoarece a spus “în Tine mă încred”. El a depins în totalitate de mâna puternică a lui Dumnezeu, deoarece avea o încredere totală în inima iubitoare a lui Dumnezeu. Cu o încredere liberă într-o dragoste fără margini, El a privit spre Dumnezeu pentru a-L păzi.

El nu era nici neştiutor, nici indiferent faţă de duşmanii Săi. El a putut spune: “Cei care mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului Meu; cei care vor să mă piardă, care pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi, sunt puternici” (Psalm 69:4). El cunoştea numărul lor; El cunoştea puterea lor; El cunoştea trădarea lor; dar El cunoştea şi faptul că Dumnezeu era deasupra tuturor duşmanilor Săi şi că niciunul nu era deasupra lui Dumnezeu şi, într-o desăvârşită încredere, El a privit doar spre Dumnezeu. După cum El poate spune în limbajul unui alt psalm: “Cât despre mine, eu strig către Dumnezeu; şi Domnul mă va salva. Seara şi dimineaţa şi la amiază, cuget şi plâng; şi El va auzi glasul meu.” (Psalm 55:16, 17).

Şi totuşi, în desăvârşirea căii Sale, era uneori epuizat foarte mult în împrejurările Sale şi era astfel încercat într-un mod şi într-o măsură pe care noi nu le vom cunoaşte niciodată. Uneori El nu avea nici măcar un loc unde să îşi pună capul, iar cu alte ocazii, Îi lipsea chiar şi un pahar de apă rece. Însă astfel de încercări nu au făcut decât să scoată în evidenţă desăvârşirea Umanităţii Sale, deoarece El poate spune “Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred”. Dumnezeu a răspuns rugăciunii Sale, folosind o femeie păcătoasă pentru a-I potoli setea şi o persoană necunoscută pentru a-I dărui o pernă pentru capul Său.

Călcând pe urmele paşilor Domnului, Apostolul Pavel putea spune din închisoare: “Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea şi mă va păstra pentru Împărăţia Sa cerească” (2. Timotei 4:18 ). Avem şi noi o astfel de încredere în dragostea Tatălui şi a lui Hristos ca în prezenţa duşmanilor , a necazurilor şi a abandonării să putem spune: “Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred”?

“Eu am spus Domnului: “Tu eşti Domnul meu! Bunătatea mea nu se înalţă până la Tine!”.” (v.2)

O viaţă desăvârşită este o viaţă de supunere din toată inima faţă de voia lui Dumnezeu. Ca Omul supus în mod desărvârşit, El a putut spune Domnului “Tu eşti Domnul meu!”. “Intrând în lume, El spune: … Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10:5, 9 ). Trecând prin lume, El a putut spune “Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui” (Ioan 8:29 ). Plecând din această lume, El a spus: “Tată, nu voia Mea, ci a Ta să se facă” (Luca 22:42 ).

Făcând doar voia Tatălui, tot ceea ce El făcea era cu desăvârşire bun. El “umbla… făcând bine”. Exista, de asemenea, bunătatea divină faţă de om, manifestată în mod desăvârşit în Fiul lui Dumnezeu. Dar bunătatea despre care vorbeşte acest psalm este bunătatea lui Hristos ca om faţă de oameni şi, cu toate că era desăvârşită, nu se ridică la înălţimea bunătăţii Divine. Astfel că Domnul poate spune despre această bunătate: “bunătatea mea nu se înalţă până la Tine”.

Doar când suntem ascultători de voia Tatălui vom face binele în timp ce mergem de-a lungul drumului nostru. După convertire, prima întrebare a apostolului Pavel a fost “Ce să fac, Doamne?” (Fapte 22:10). Până acum, el şi-a făcut voia proprie; acum el se supune voii Domnului. Fariseul mândru şi arogant devine omul smerit în supunere faţă de Domnul.

“Despre sfinţii care sunt pe pământ şi despre cei aleşi ai spus: “Toată plăcerea Mea este în ei!”.” (v.3)

Această viaţă desăvârşită este o viaţă de umilinţă, ce îşi găseşte plăcerea împreună cu poporul sărac al lui Dumnezeu. Desăvârşirea lui Isus în toată bunăvoinţa Sa umilă este văzută în locul pe care El îl ia în unire cu săracii pământului. “nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în felul lumii ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care le-a promis-o celor care-L iubesc?” (Iacov 2:5 ).

Sunt credincioşii în această lume umili şi de mică însemnătate? Atunci ei trebuie să îşi amintească faptul că Domnului îi place să se asocieze cu astfel de oameni, deoarece citim “Pentru că Domnul este foarte înălţat, dar îi priveşte pe cei înjosiţi şi îi cunoaşte de departe pe cei mândri” (Psalm 138:6). A îngădui trufia cărnii şi lauda cu genealogii şi poziţii lumeşti înseamnă să ne separăm de cei aleşi de pe pământ şi să ne aşezăm “departe” de Dumnezeu. Pentru fiecare din noi cuvântul este “însoţindu-vă cu cei smeriţi” (Romani 12:16 ).

Oricât de neînsemnaţi, oricât de slabi, oricât de săraci, ei sunt cei mari ai pământului şi în ei Îşi găseşte Dumnezeu plăcerea Sa. Suntem noi destul de umili în ochii noştri şi am învăţat noi oare propria noastră nimicnicie, că ne putem asocia cu poporul sărac al lui Dumnezeu şi ne găsim plăcerea acolo unde Şi-o găseşte şi El?

“Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi; nu voi turna darurile lor de băutură de sânge şi nu voi numele lor pe buzele mele” (v.4)

Viaţa Omului desăvârşit este o viaţă de separare faţă de rău. Domnul a refuzat orice lucru care ar fi putut interveni între suflet şi Dumnezeu. Diavolul s-a străduit mult în încercarea de a-L întoarce pe Domnul de la drumul Său de separare. El I-a oferit “toate împărăţiile pământului” dacă S-ar fi închinat diavolului. Răspunsul Domnului a fost: “Este scris: Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti” (Luca 4:5-8 ). O bucăţică foarte mică din această lume este prea adesea suficientă să ne ademenească sufletele şi astfel deviem pentru a căuta oarecare satisfacţie trecătoare în lucrurile acestei lumi şi doar pentru a vedea că ne înmulţim durerile. Domnul a refuzat idolii acestei lumi. El nu ar fi acceptat numele lor pe buzele Lui. Cuvântul pentru noi este: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” (1. Ioan 5:21 ).

“Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu; Tu îmi asiguri sorţul. Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă” (v.5, 6)

DOMNUL este partea acestei vieţi şi moştenirea care se află în afara acestei lumi. Nu doar că Domnul a fost în întregime separat de lume, ci DOMNUL era partea Lui într-o altă lume. Mai mult, în timp ce El mergea pe drumul Său către moştenirea veşnică, DOMNUL Îi umplea paharul pe calea Sa zilnică. Paharul este bucuria prezentă şi reală a părţii viitoare cereşti. Avându-L pe DOMNUL ca partea Sa cerească, precum şi ca sursă a bucuriei Sale prezente, El poate spune: “Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă”. În ceea ce priveşte împrejurările, El era într-adevăr omul durerilor şi obişnuit cu suferinţa. Oricum, nu despre împrejurări vorbeşte psalmul, ci despre viaţa interioară trăită în aceste împrejurări. Viaţa era trăită într-o desfătare dulce a dragostei şi sprijinului din partea Tatălui, iar astfel de experienţe transformă cele mai aspre drumuri în “locuri plăcute”.

În slăbiciunea drumului nostru, realizăm puţin ce trebuie să fie bucuria unei vieţi care este trăită în relaţie cu Tatăl, precum şi bucuria permanentă a tot ceea ce este Tatăl. Noi vom cunoaşte într-o zi viitoare plinătatea bucuriei acestei vieţi, însă Domnul Isus a cunoscut-o neumbrită în timp ce străbătea drumul vieţii prin această lume.

“Voi binecuvânta pe Domnul care mă sfătuieşte; chiar în timpul nopţilor, lăuntrul meu mă învaţă” (v.7).

Această viaţă este una în care DOMNUL este Sfătuitorul şi Călăuzitorul. Este scris că “nu ţine de omul care umblă să-şi îndrepte paşii săi” (Ieremia 10:23 ). Şi din nou citim: “Recunoaşte-L în toate căile Tale şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6 ). Aceasta nu înseamnă că ne referim la Domnul doar când suntem într-o nevoie foarte mare, ci că, în mod obişnuit, Îl aşteptăm pe Domnul în toate detaliile vieţii, mari sau mici. Recunoscându-L pe El, vom realiza că El ne călăuzeşte şi atunci vom putea să spunem: “Voi binecuvânta pe Domnul care mă sfătuieşte”.

“Am pus întotdeauna pe DOMNUL înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina” (v. 8).

Viaţa desăvârşită are un singur scop – Domnul Însuşi. Hristos a umblat pe pământ urmărind un singur scop. L-a pus pe Dumnezeu înaintea Sa, ca fiind singurul Său ţel. Într-o astfel de viaţă nu există nimic din sine şi nu este loc pentru voie proprie. Punându-L pe DOMNUL înaintea Lui, El a descoperit că DOMNUL era întotdeauna aproape pentru a-L susţine.

Astfel este calea deschisă pentru credincios. Vai! Trebuie să recunoaştem cât de puţin cunoaştem din binecuvântarea ei; şi totuşi, dacă zi de zi L-am pune pe Domnul înaintea noastră, ca fiind unicul nostru ţel – să-L slujim, să-I facem plăcere, să facem voia Lui – nu vom descoperi noi oare că El va fi în apropierea noastră să ne susţină? Şi, fiind susţinuţi, nu vom fi clintiţi sau abătuţi de orice împrejurare dificilă, împotrivire, dispreţ sau suferinţe pe care am fi chemaţi să le întâmpinăm.

„De aceea mi se bucură inima și mi se veselește sufletul, chiar carnea mea se va odihni în siguranță. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuința Morților, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (v. 9, 10).

Această viață desăvârșită are bucuria și încântarea ei, dar nu ca bucuria acestei lumi care depinde de împrejurările exterioare. Domnul spune „mi se bucură inima”, nu în mod necesar că împrejurările prin care trec sunt minunate. Bucuria este în inimă; chiar și David putea spune „Tu mi-ai pus bucurie în inimă mai mult decât în timpul când grâul lor și mustul lor erau din belșug” (Psalm 4:7). Bucuria lumii este în împrejurări prospere – grâul și mustul. Domnul putea spune ucenicilor Săi: „V-am vorbit aceasta ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11 ).

Bucuria Domnului rămâne chiar și în fața morții; deoarece încrederea Sa este tot în Dumnezeu – „Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuința Morților, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”. Hristos este într-adevăr „Sfântul”, iar credincioșii sunt „sfinți și preaiubiți” și ca atare pot cunoaște binecuvântarea vieții lui Hristos ca om. Și ei pot privi cu încredere, știind că Dumnezeu nu va lăsa sufletul în moarte, nici trupul în putrezire.

„Îmi vei face cunoscută cărarea vieții; fața Ta este belșug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna” (v.11).

Această viață este una trăită în lumina gloriei spre care conduce. Fiecare drum are un sfârșit stabilit. „Calea vieții” duce în prezența Domnului, unde este plinătatea bucuriei și a desfătărilor pentru totdeauna. Întreaga împotrivire pe care Domnul Isus a avut-o de întâmpinat – împotrivirea păcătoșilor, insultele și reproșul lumii religioase, ignoranța și lepădarea celor ai Săi – El a îndurat-o în lumina gloriei care Îi stătea înainte. După cum citim: „Care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, disprețuind rușinea, și șade la dreapta tronului lui Dumnezeu”. Cuvântul pentru noi este: „Gândiți-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoși așa mare împotrivire față de Sine, ca să nu obosiți, descurajându-vă în sufletele voastre”.

Vai! Adeseori suntem dărâmați în prezența împotrivirii și a insultei; devenim obosiți și neputincioși sub presiunea unui necaz prelungit, deoarece pierdem din vedere gloria de la capătul drumului – bucuria care ne este pusă înainte. În loc să îndurăm în liniște insulte și rușine, prea adesea întoarcem rău pentru rău și barieră pentru barieră. Suntem poate tentați să ne justificăm cuvintele dure și faptele nechibzuite, dar singurul test este: S-ar fi purtat Isus așa cum am făcut-o eu? Ar fi spus Isus ceea ce eu am spus?

Dacă, prin urmare, am gândi, am vorbi și am proceda așa cum a făcut-o Domnul Isus, atunci, când pășim pe calea vieții – dacă am experimenta în orice măsură binecuvântarea minunatei vieți marcată de Hristos – să pășim „Privind la Isus” în gloria care reprezintă sfârșitul căii, să ne „gândim” la Isus așa cum a pășit El pe calea vieții. Atunci puterea farmecului lui Hristos ne va transforma, încă de pe acum, în chipul Lui „din glorie spre glorie”.

În plus, să ne amintim că harul care i-a dat posibilitatea Domnului să străbată calea vieții este disponibil și pentru noi azi; deoarece, din locul Său în glorie, El încă ne slujește ca Marele nostru Preot, ajutându-ne, înțelegându-ne și susținându-ne în timp ce căutăm să urmăm pașii Săi pe calea vieții pe care El a ales-o pentru noi. Orice am avea de întâmpinat, orice am fi chemați să suferim – împotrivire, insulte sau părăsire – să ne amintim cuvântul: „întărește-te în harul care este în Hristos Isus” (2. Timotei 2:1 ).

Aceasta este frumusețea lui Hristos în timp ce străbătea cărarea vieții, trăia în toată frumusețea ei înaintea lui Dumnezeu și o trasa pentru poporul Său pentru ca acesta să o urmeze. O viață de dependență față de puterea mâinii Tatălui, încredere în dragostea inimii Tatălui și supunere față de voia Tatălui. O viață de umilință, care își găsea plăcerea alături de poporul slab al lui Dumnezeu – cei aleși de pe pământ. O viață de separare față de păcat, găsindu-și în Domnul partea sa viitoare, dar și paharul prezent al binecuvântării. O viață călăuzită de sfatul Domnului și care îl avea pe Domnul ca singurul ei Țel și ca cel întotdeauna prezent pentru a ajuta. O viață de bucurie și încântare tainică sfârșește în cele din urmă în prezența Domnului, unde este plinătatea bucuriei și a desfătărilor pentru totdeauna.

Domnul Însuși a mers înaintea noastră;
El a deschis cărarea pentru noi.
Pe cât de sigur e că El ne iubește
Pe atât de sigur e că nu avem de ce ne teme.

Fiindcă drumul  Mântuitorului nostru
L-a dus la Tatăl și Dumnezeul Lui,
În gloria unde acum stă pe tron.
Iar noi, care ne aflăm încă pe drum,
Prin puterea Lui suntem întăriți.

Și cu El sus ne vom odihni,
Învăluiți în lumina sfințeniei,
În bucuria dragostei Lui mereu aproape,
În pacea prezenței Lui.

_______________________________________________________________________________

Articol preluat de aici: http://www.comori.org

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s