„Etica crestina.”de R.C.Sproul.

ETICA CREŞTINĂ
de R.C. Sproul

Cuprins:
Etică şi moralitate
Relativismul moral
Fundamentul universal al eticii
Autoritate şi Lege Naturală
Principiu şi tradiţie
Muchia de cuţit
Etica situaţională
Etica lui Isus şi Legea lui Dumnezeu
În timp de război
Pedeapsa capitală
Sacralitatea vieţii
Sacralitatea muncii
Sacralitatea adevărului
Sacralitatea căsătoriei
Întrebări şi răspunsuri

Capitolul 1
ETICĂ Şl MORALITATE

Trăim vremuri de profundă criză etică în America (dar nu numai), criză în termenii moralităţii, care se manifestă atât la nivel cultural, cât şi în viaţa bisericii. Cea mai recentă analiză asupra concepţiei religioase a americanilor, realizată de George Barna, arată că 95% dintre americani afirmă încă existenţa lui Dumnezeu. Totuşi 75% dintre aceştia nu consideră aceasta ca pe un adevăr absolut. Am fost şocat de această incongruenţă. Pentru mine este evident că dacă există Dumnezeu acest lucru trebuie să fie un adevăr absolut. Însăşi caracterul Său implică natura adevărului absolut. M-am întrebat cum este posibil să existe o asemenea discrepanţă între punctele de vedere ale oamenilor în cadrul aceleiaşi culturi.

Unul din factorii care explică acest lucru este tendinţa oamenilor de a prelua sentimente şi idei care se bucură de o largă popularitate în rândul maselor. Este la modă să crezi că adevărul este relativ, iată de ce oamenii spun că nu există adevăruri absolute. Totuşi se bucură încă de o largă popularitate credinţa într-o fiinţă supremă. Evident această fiinţă supremă nu are statutul de adevăr absolut în viziunea celor care neagă existenţa adevărurilor absolute. Ceea ce vedem aici este o capitulare în faţa opiniei publice a cărei tendinţă se regăseşte în cultură. Adesea avem tendinţa de a accepta ideile de largă circulaţie fără a analiza în profunzime esenţa lor.

Să ne amintim spre exemplu critica pe care o aducea Friedrich Nietzsche Europei secolului al XIX-lea pe care o considera ca având o cultură decadentă. Critica lui Nietzsche avea ca fundament ceea ce el numea moralitatea de turmă, aceasta fiind considerată principalul indicator al unei culturi în decadenţă. Nietzsche înţelegea prin moralitate de turmă faptul că oamenii defineau binele sau răul în funcţie de ceea ce făcea majoritatea. Avem tendinţa de a ne conforma oricărui model de comportament care este la modă într-o anumită perioadă în istorie.

Unii istorici au arătat că decada anilor ’60 în America a fost o perioadă de revoluţie morală care a înlocuit moralitatea tradiţională cu ceea ce s-a numit noua moralitate. Aceasta nu înseamnă că adevărul s-a schimbat brusc în zece ani, dar modul de a percepe adevărul s-a schimbat în mod dramatic şi tot în mod dramatic s-au schimbat modelele comportamentale.

Când intrăm în studiul obiectului eticii, primul lucru pe care doresc să-l vedem este diferenţa istorică dintre etică şi moralitate, care cred că este important s-o înţelegem.

Termenul etică provine de la cuvântul „ethos”, iar termenul moralitate provine de la cuvântul „mores”. Antropologii şi sociologii examinează comportamentul unui grup de oameni pe care îl au în studiu.

Moravurile (mores) indică obiceiurile, modelele comportamentale pe care le poate cineva observa într-o cultură sau într-o anumită societate. De exemplu moravurile oamenilor care trăiesc în India diferă de moravurile oamenilor care trăiesc în Europa. Indienii şi europenii au obiceiuri diferite, modele şi valori diferite. De la cuvântul „mores” provine termenul moralitate.

În lumea Greciei antice, ethosul unei culturi era fundamentul filosofic, structura pe care se construia o anumită civilizaţie. Astfel facem distincţie între principiul abstract care este ethosul şi moralitatea concretă, practică, care reprezintă comportamentul unui anumit grup.

Etica a fost privită de-a lungul istoriei ca o ştiinţă normativă. O ştiinţă normativă este o ştiinţă care se ocupă cu anumite norme. Normele sunt standardele sau legile care guvernează anumite lucruri. O ştiinţă normativă studiază ce trebuie să fie, deci, putem spune că de-a lungul istoriei studiul eticii este un studiu al „trebuinţei”. Este un studiu al normelor pe care cineva trebuie să le urmeze pentru a face ceea ce este corect.

În plus, modul gramatical cu care a fost asociat de-a lungul istoriei etica este modul imperativ. Există o anumită structură gramaticală pentru exprimarea imperativului. Imperativul este modul gramatical care exprimă o poruncă, un ordin, o obligaţie.

Astfel în etică suntem preocupaţi de norme, principii, reguli destinate să guverneze comportamentul. Etica se preocupă cu „trebuinţele” care definesc supunerea faţă de anumite norme sau standarde. Etica este exprimată prin intermediul imperativului care la rândul lui presupune un ordin, o poruncă.

Pe de altă parte, moralitatea nu este o ştiinţă normativă, ci este o ştiinţă descriptivă. O ştiinţă descriptivă nu spune cum trebuie să fie lucrurile ci pur şi simplu descrie situaţiile aşa cum se desfăşoară ele în realitate. Când studiem moralitatea oamenilor încercăm să descriem deprinderile, obiceiurile, moravurile, modalităţile de comportament. Astfel etica este normativă în timp ce moralitatea este descriptivă. Moralitatea nu descrie ceea ce „ar trebui” să fie, ci descrie ceea ce este de fapt.

Să ne oprim la acest punct şi să accentuăm o distincţie crucială pe care fiecare creştin trebuie s-o înţeleagă. Creştinismul biblic afirmă că lumea în care trăim este o lume căzută, că răul a pătruns în inimile fiinţelor umane şi din această cauză noi nu facem ce trebuie să facem. Există o prăpastie înspăimântătoare între etică şi moralitate, între ceea ce trebuie să facem şi ceea ce facem de fapt. Nu trebuie să fii creştin ca să înţelegi semnificaţia acestui lucru, pentru că fiecare dintre noi poate să-şi imagineze o lume care este mai bună decât cea în care trăim noi acum. Cu toţii ştim că există lucruri pe care nu le-am făcut dar pe care trebuia să le fi făcut şi lucruri pe care le-am făcut, şi nu trebuia să le fi făcut.

Modul gramatical prin care se exprimă propoziţiile ce se referă la moralitate este indicativul. Indicativul pur şi simplu spune ce s-a făcut sau ce se face. Nu spune nimic despre ce trebuie să se facă.

În concluzie pentru a sublinia diferenţa dintre etică şi moralitate ne gândim la patru elemente diferite, şi anume în cazul eticii acestea sunt: ethosul, normativul, trebuinţa şi imperativul, iar în cazul moralităţii: faptele, descriptivul, ceea ce se întâmplă şi indicativul. Distincţia dintre etică şi moralitate este clară. Ea a devenit confuză în cultura zilelor noastre, şi această confuzie stă la baza revoluţiei care are loc în zilele noastre, din punct de vedere comportamental.

Cred că etica la care se ajunge pornind de la confuzia dintre etică şi moralitate poate fi denumită „moralitate statistică”. Aceasta funcţionează astfel: când studiem şi analizăm comportamentul oamenilor ajungem la concluzia potrivit căreia comportamentul majorităţii trebuie să fie normal, deoarece este atât de larg răspândit.

Cred că unul dintre precursorii revoluţiei sexuale a fost sondajul lui Kinsey. Kinsey a arătat că erau o mulţime de oameni care practicau un model comportamental sexual care era în contradicţie cu normele tradiţionale acceptate. Alte sondaje arătau un mare procent de relaţii sexuale premaritale în America, un procent care depăşea cu mult 50%, aceasta împotriva eticii tradiţionale iudeo-creştine care interzicea activitatea sexuală premaritală.

Vedem dintr-odată că din punct de vedere statistic aceasta era situaţia normală. Observăm că acest cuvânt „normal” are în rădăcina sa cuvântul „normă”. Ceea ce s-a întâmplat foarte curând în America a fost că binele sau corectitudinea a fost definită nu în termenii unui standard absolut transcendent, ci mai degrabă în termenii a ceea ce era normal. Brusc distincţia dintre etică şi moralitate a fost anulată.

În discuţia noastră despre diferenţa dintre etică şi moralitate, doresc să revin la cuvântul „trebuie”. Este un cuvânt pe care îl utilizăm adesea, dar nu ne gândim ce înseamnă el. De ce am obligaţia să fac ceva ce nu vreau să fac sau să renunţ la ceva ce îmi place să fac? De ce trebuie să-mi supun comportamentul unor norme pentru că cineva îmi cere aceasta? Acestea sunt întrebările fundamentale ale eticii.

Capitolul 2
RELATIVISMUL MORAL

Îmi amintesc o discuţie avută cu o studentă care dorea să relativizeze existenţa lui Dumnezeu. M-a întrebat dacă eu cred în Dumnezeu şi i-am răspuns afirmativ. Răspunsul ei a fost că deşi pentru mine Dumnezeu există, totuşi ea o duce foarte bine fără Dumnezeu şi deci pentru ea Dumnezeu nu există. Eu i-am spus atunci că nu cred că vorbim despre acelaşi lucru. Când afirm că eu cred în Dumnezeu nu fac o afirmaţie ce are semnificaţie doar pentru viaţa mea, ci afirm existenţa unei fiinţe dincolo de voinţa şi sentimentele mele subiective. Dumnezeu există în mod obiectiv. Sunt dispus să accept că dacă o astfel de fiinţă există, pot apare o mulţime de răspunsuri subiective vis-á-vis de acest lucru. Totuşi niciunul din aceste răspunsuri subiective nu au puterea să anuleze existenţa lui Dumnezeu. El există, dar nu datorită faptului că cineva a afirmat acest lucru; tot aşa tăgăduirea (contestarea) existenţei lui Dumnezeu nu duce la anihilarea Lui. Dumnezeu există indiferent de sentimentele subiective ale oamenilor. Ea a acceptat explicaţia mea, dar a continuat să spună că nu crede în Dumnezeu. Eu i-am răspuns că unul dintre noi răspunde greşit la întrebarea dacă există Dumnezeu. Nu putem avea dreptate amândoi. Realitatea despre care discutăm nu admite relativizare. În cele din urmă a acceptat cele spuse de mine.

Partea bună a lucrurilor este că atunci când oamenii spun că nu cred într-un adevăr absolut, ei nu cred acest lucru în mod absolut. Nu poţi trăi în această lume îmbrăţişând un relativism total. A face acest lucru înseamnă a nega legea fundamentală care guvernează gândirea omenească. Această lege este legea noncontradicţiei care spune în esenţa ei că ceva nu poate să fie şi să nu fie în acelaşi timp.

Adesea am spus în trecut că există mulţi oameni care neagă chiar şi legea noncontradicţiei. Totuşi, aş adăuga repede că această tăgăduire este forţată şi temporară. Printr-o tăgăduire forţată înţeleg că persoana este constrânsă de o anumită situaţie şi realizează că va trebui să renunţe la ceva din filosofia sa dacă acceptă existenţa legii noncontradicţiei, şi astfel preferă să nege existenţa ei. Prin tăgăduire temporară înţeleg că mai târziu persoana se desprinde de emotivitate şi logică pentru a supravieţui şi va renunţa la tăgăduirea sa. Ideea este că atunci când negăm adevărul obiectiv, avem tendinţa să acceptăm un adevăr subiectiv şi selectiv.

Forţa care a generat relativismul radical în cultura americană a fost de natură morală. Terenul unde suntem cu adevărat încurcaţi, înfăşuraţi în relativism este domeniul eticii. Când ceea ce vreau să fac este în conflict cu anumite norme sau principii, mă confrunt cu problema justificării unei dorinţe personale care este în contradicţie cu o anumită lege morală. Cu alte cuvinte relativismul moral este încercarea omului de a justifica păcatul. Este permisul care îmi ajută să scap de legea care îmi sancţionează comportamentul.

Ne amintim de faimoasa frază din opera lui Dostoievski: „Dacă nu există Dumnezeu atunci toate lucrurile sunt posibile”. Cu alte cuvinte dacă nu există o fiinţă absolută care să decreteze norme absolute sau un adevăr absolut, atunci nu există un fundament absolut pentru o etică normativă. Iar dacă nu există o normă absolută pentru etică, atunci toate lucrurile sunt permise în cele din urmă, deoarece în ultimă instanţă nu mai contează nimic. Atunci totul devine o luptă pentru impunerea anumitor convenţii, o bătălie pentru impunerea anumitor moravuri, o bătălie a unor grupuri pentru impunerea dorinţelor lor personale ca reguli ale societăţii.

Să ne amintim de critica lui Karl Marx. El nu credea în existenţa lui Dumnezeu dar a fost de acord cu Dostoievski în multe lucruri. El considera că toate legile nu sunt altceva decât certificarea dorinţelor şi a drepturilor de proprietari ale clasei conducătoare. Mai departe el spunea că legea este ceva decretat pentru a ţine masele sub control şi pentru a-i împiedica pe cei care nu au să se revolte împotriva celor care au şi să le fure acestora proprietăţile şi slujbele. Înlocuind legislaţia divină şi normele absolute cu convenţiile omeneşti, acestea sunt concepute în aşa fel încât să controleze comportamentul oamenilor. Aceste convenţii omeneşti nu au o bază absolută în realitate, deoarece izvorul lor nu este Fiinţa absolută care decretează norma absolută.

Într-una din lucrările sale (Being and Nothingness), Jean Paul Sartre obiecta împotriva existenţei unei fiinţe eterne transcendente care guvernează acest univers şi care impune voinţa sa pentru comportamentul omenesc argumentând că fiecare decret restrânge libertatea omului într-un anumit grad, şi acest lucru reduce omul la mai puţin decât o creatură liberă. El susţine că dacă noi suntem liberi, atunci nu poate exista un conducător suveran care să-şi impună voinţa sa asupra noastră. Dacă un astfel de suveran există, atunci noi nu mai suntem liberi. Dacă ştim că noi suntem liberi din punct de vedere moral atunci libertatea noastră dovedeşte inexistenţa lui Dumnezeu.

Un filosof olandez – Lieben – l-a contrazis pe Sartre spunând că moralitatea lui Sartre face necesară tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu. Ceea ce Lieben arată este faptul că adesea dezbaterea asupra existenţei lui Dumnezeu nu este cu adevărat o discuţie obiectivă în cadrul metafizicii sau teologiei, ea devine mai curând o discuţie despre moralitate.

Vedem acest lucru foarte clar în societatea americană de astăzi. Unul dintre cele mai însemnate subiecte de dezbatere est problema avortului. Iată cum obiceiurile americanilor şi faptele acestora referitoare la avort s-au schimbat în secolul al douăzecilea. Îmi amintesc că citeam în 1960 opera lui Helmut Thielicke, cel mai cunoscut profesor de etică din întreaga lume, la vremea aceea. Abordând problema avortului, Thielicke a făcut următoarea observaţie: este de remarcat că, deşi de-a lungul istoriei bisericii, teologii au susţinut puncte de vedere diferite asupra multor subiecte teologice, există totuşi un subiect asupra căruia a existat o opinie comună a filosofilor creştini şi a teologilor şi anume avortul şi răul provocat în urma acestuia.

În 1950 în America nu numai că existau legi împotriva avortului, exista chiar o anumită mentalitate culturală împotriva acestuia. Oricine făcea un avort avea parte de o rea reputaţie. Câteva zeci de ani mai târziu majoritatea americanilor susţinea dreptul unei persoane de a face avort. Ceea ce într-o perioadă anterioară în societatea americană era un mare rău potrivit convenţiilor sociale, devenise o practică larg răspândită şi larg acceptată din punct de vedere social. Moravurile oamenilor legate de practica avortului s-au schimbat în mod dramatic.

În plan etic situaţia s-a schimbat de asemenea în mod dramatic. În trecut etica milita puternic împotriva avortului, iar acum putem vedea tot felul de teorii etice care caută să-şi ajusteze punctele de vedere referitoare la această problemă.

Ceea ce se poate spune din punct de vedere al analizei istorice este că la un moment dat în istoria culturii americane o anumită practică a fost considerată a fi rea, iar acum nu mai este considerată a fi rea.

Ceea mă interesează aici este modul cum această practică este apărată. Se observă că este apărată în mod constant în termenii problemei drepturilor. Aici ne confruntăm cu o altă confuzie în domeniul eticii. Trebuie să înţelegem distincţia dintre un drept moral şi un drept legal. Dreptul legal este ceva ce legea civilă permite. Totuşi drepturile legale trebuie deosebite de drepturile morale, în afară de cazul când facem presupunerea că orice permite legea într-o anumită cultură este în acelaşi timp un drept moral. Există persoane care spun că singura definiţie a unui drept moral este dreptul legal.

Din perspectiva iudeo-creştină există o mare diferenţă între drepturile legale şi drepturile morale. Putem accepta că o persoană are dreptul legal să facă ceva într-o societate dată, dar aceasta nu aduce cu sine în mod automat, ipoteza că acea persoană are dreptul moral să facă acel lucru. Multe ţări permit oamenilor să facă ceea ce Dumnezeu le interzice să facă. Ceea ce urmează să discutăm este problema moralităţii în termenii relativismului sau absolutismului.

Capitolul 3
FUNDAMENTUL UNIVERSAL AL ETICII

Vechiul Testament prezintă în cartea Judecătorilor o perioadă din istoria evreilor când aceştia nu aveau rege. În locul unui rege oamenii erau conduşi de un lider charismatic pe care Dumnezeu îl ridica să-i călăuzească în vremuri de criză. Naţiunea nu era cu adevărat o naţiune ci un grup de triburi adunate laolaltă. Când criza apărea, Dumnezeu le dădea conducători precum Debora, Ghedeon şi Samson. Când citim despre acea perioadă din istoria evreilor parcă am citi un cântec care are următorul refren cântat după fiecare vers: „Israel a făcut ce era rău înaintea Domnului”. Prin aceasta textul biblic vesteşte o judecată, o judecată morală a modelelor comportamentale ale poporului, şi această perioadă este în scop negativ.

Observăm astăzi înclinaţia oamenilor spre relativizarea binelui şi a răului, spre a susţine că nu există lucruri care din punct de vedere moral să fie considerate ca absolute. Această idee este acceptată, cel puţin în aparenţă, de către 75% dintre americani. În anii ’60, când America era cuprinsă de celebra revoluţie morală, unul dintre cunoscutele sloganuri ale zilei, care circula în special printre tineri era: „Fiecare are dreptul să facă ceea ce doreşte”. Acest slogan a fost ridicat la rangul de axiomă morală. Astfel exista doar un lucru care avea o recunoaştere morală absolută: dreptul absolut de a face ceea ce doreşti.

Astăzi această frază nu a dispărut complet din cultura americană, spiritul său a fost păstrat, iar fraza a fost abreviată: „(Just do it!) Fă-o!”

Aceasta înseamnă, fă ceea ce-ţi trece prin cap, ceea ce doreşti, fără oprelişti, fără cenzură. Lipseşte de aici orice consideraţie a binelui absolut sau a răului, deoarece fiecare are dreptul să facă ceea ce vrea.

Oamenii făceau ceea ce doreau în vremea cărţii Judecătorilor. Refrenul menţionat mai devreme era că Israel făcea ceea ce era rău înaintea lui Dumnezeu. Răul nu era determinat de preferinţa oamenilor, ci de hotărârea lui Dumnezeu Însuşi. Ceea ce făceau oamenii era socotit rău de către Dumnezeu. Întrebarea care se pune este: „Este aceasta un lucru relativ? Felul în care Dumnezeu vede binele şi răul este doar o opinie sau este ceva absolut?” În mod evident mesajul cărţii Judecătorilor este că în conformitate cu hotărârea lui Dumnezeu anumite modele de comportament uman sunt considerate a fi rele şi pentru că Dumnezeu le consideră a fi rele ele sunt rele. Ele sunt rele în mod obiectiv deoarece ele încalcă legea Judecătorului. Vom reveni la aceasta.

Cartea Judecătorilor se termină cu următorul verset: „În acele zile nu era rege în Israel; fiecare făcea ce era bine în ochii lui, din punctul lui de vedere”. Observaţi aici diferenţa între hotărârea asupra binelui a răului? Pedeapsa venea asupra lui Israel pentru că oamenii făceau ce era rău în ochii Domnului. Ei făceau ce era rău în ochii Domnului, pentru că toţi făceau ce este bine în ochii lor, adică din punctul lor de vedere. Ceea ce ni se transmite pe cale biblică este o scurtă definiţie a păcatului, şi anume: „Păcatul este orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu”. Aceasta implică faptul că există un Dumnezeu şi El are o lege. Această lege este norma transcendentă şi absolută care defineşte ce este drept şi ce este bun şi care constituie baza etică a omenirii.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că dacă există Dumnezeu şi El are o lege, aceasta se referă nu numai la creştini, evrei, musulmani, ci la oameni din orice altă religie. Legea lui Dumnezeu stăpâneşte peste toate fiinţele umane. Fiecare fiinţă creată de Dumnezeu este răspunzătoare în faţa legii Sale. Dumnezeu şi legea Sa este fundamentul universal pentru etică – nu doar pentru etica creştină, ci şi pentru etica umană în general.

Sunt anumite legi sau porunci pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel şi care au fost destinate în mod special poporului Israel, pentru o anumită perioadă din istorie şi care mai târziu au fost abrogate. Cu siguranţă sunt alte legi date comunităţii creştine, precum este spre exemplu porunca referitoare la Cina Domnului, lege care nu se aplică în mod direct necredincioşilor. Totuşi, toţi oamenii sunt legaţi de Dumnezeu prin legământ; fiecare fiinţă omenească se află în legământul creaţiei.

Toate fiinţele omeneşti se află într-o relaţie testamentală cu Creatorul lor. Ele pot nega sau nesocoti legământul, dar nu-l pot distruge, în afară de faptul dacă nu-L distrug pe Dumnezeu, deoarece prin însăşi virtutea de a fi fiinţe create după chipul Său, legea lui Dumnezeu este valabilă pentru noi

Când vorbim despre lege, există câteva lucruri pe care trebuie să le înţelegem. În primul rând este faptul că din punct de vedere creştin etica creştinismului este „teonomă”. Cuvântul „teonomie” provine din alăturarea a două cuvinte de origine greacă, teos – Dumnezeu şi nomos – lege. În mod sigur aţi auzit şi de autonomie. O persoană autonomă este o persoană care se conduce după propria sa lege. El sau ea are dreptul să facă orice îi place. „Fiecare are dreptul să facă ce vrea, ce îi place”. O persoană autonomă nu se raportează la nici o lege mai înaltă decât propria lege. Din punct de vedere creştin numai Dumnezeu este autonom. Miezul problemei este ispita care a provocat căderea omului, şarpele a venit la Adam şi Eva cu promisiunea că ei vor deveni asemeni lui Dumnezeu. Aceasta a fost promisiunea autonomiei morale. Păcatul primordial al rasei umane a fost râvnirea autonomiei. Originea sloganului „fă ceea ce doreşti” este mult mai veche de anii ’60: Ea coboară până în Geneza capitolul 3, şi născocitorul ei a fost şarpele.

Creştinismul a învăţat întotdeauna că etica nu este o etică a autonomiei, ci o etică a heteronomiei. Heteronomia înseamnă a fi condus de altul. În anumite societăţi seculare există o etică heteronomă fără credinţa în Dumnezeu iar în acest caz, statul devine acel altul care hotărăşte normele comportamentului individual. Etica creştină este o varietate specifică de heteronomie, care este teonomie. Acel „altul” a cărui lege hotărăşte în ultimă instanţă ce este drept şi ce nu este drept este Dumnezeu. Teonomie înseamnă pur şi simplu condus de Dumnezeu sau guvernat de Dumnezeu.

Am văzut mai devreme că există două afirmaţii fundamentale ale eticii creştine: Dumnezeu există şi El are o lege. Observăm de asemenea că legea lui Dumnezeu nu provine de undeva din exterior, ci legea lui Dumnezeu provine din însuşi caracterul Său. Fiinţa Sa este absolută, şi legea Sa reflectă caracterul Său.

Deoarece caracterul Său este neschimbător (imuabil) şi veşnic, există câteva aspecte ale legii Sale care se transmit de-a lungul generaţiilor şi care transcend convenţiile culturale. Din această cauză, de-a lungul istoriei bisericii, teologii, deşi au recunoscut că au existat interdicţii temporare pe care Dumnezeu le-a impus din când în când unor societăţi date, au afirmat că există un set de principii fundamentale care decurg din însuşi caracterul neschimbător şi etern al lui Dumnezeu. Acest set de norme îl numim legea eternă a lui Dumnezeu.

Relativismul moral este o direcţie morală care poate duce la un conflict cu legea eternă a lui Dumnezeu. Când un creştin pretinde a fi creştin dar spune că nu există repere morale absolute acea persoană sfidează în mod direct legea lui Dumnezeu. Înţeleg că oamenii fără opinie pot face greşeli serioase precum aceea de a se lăsa seduşi de jargonul obişnuit al unei culturi care le spune mereu şi mereu că nu există repere morale absolute. Totuşi un creştin nu poate crede cu adevărat aceasta, pentru că nu poţi fi creştin şi în acelaşi timp să adopţi autonomia. A fi creştin înseamnă a te supune autorităţii lui Dumnezeu şi dreptului Său inalienabil de a ne conduce.

Capitolul 4
AUTORITATE ŞI LEGE NATURALĂ

Dumnezeul Scripturii este un Dumnezeu al legii şi am văzut că ideea fundamentală a Bibliei este că făpturile Sale nu sunt autonome. Dumnezeu nu dă niciodată creaturilor Sale dreptul de a face ce vor ele, de a face ceea ce este drept din perspectiva lor personală. Mai degrabă Dumnezeu conduce creaţia Sa prin legea Sa şi am văzut că legea Sa a fost descrisă ca fiind legea eternă a lui Dumnezeu.

Privind la legea eternă a lui Dumnezeu, am văzut deja că ea reflectă caracterul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp reflectă şi autoritatea Sa. Ne amintim că etica este o ştiinţă pe care am definit-o ca fiind o ştiinţă normativă, o ştiinţă preocupată de „trebuinţe”. Când ni se spune că trebuie să facem ceva, întrebarea evidentă care se ridică este: „Cine spune aşa?” Aceasta este o întrebare legată de autoritate. Ce autoritate îmi cere să fac un anumit lucru? Suntem obişnuiţi ca părinţii să aibă autoritate în casă, managerii să aibă autoritate la locurile de muncă, magistraţii civili să aibă autoritate în cadrul comunităţii. Astfel suntem obişnuiţi să trăim sub diferite autorităţi.

Când ajungem la întrebarea finală despre autoritate vorbim despre nivelul cel mai înalt al autorităţii, din care orice altă autoritate este derivată. Noul Testament spune că Dumnezeu a instituit autorităţile, că El hărăzeşte puterile care sunt. De aceea, suntem chemaţi să fim supuşi autorităţilor pământeşti, deoarece Dumnezeu le-a investit cu autoritate. Baza pentru orice autoritate este Dumnezeu Însuşi.

Se observă că termenul autoritate conţine cuvântul autor. Dumnezeu este autorul existenţei umane, a relaţiilor dintre oameni şi a societăţii. El este autoritatea supremă care guvernează aceste relaţii umane. El nu ne-a autorizat să facem orice vrem noi. Când spunem că Dumnezeu are autoritate, aceasta înseamnă că Dumnezeu are dreptul inerent, etern şi intrinsec de a impune obligaţii creaturilor Sale. Dumnezeu singur are autoritatea de a porunci în mod absolut.

Ne amintim că Luther la Dieta de la Worms, când a fost chemat să abdice de la principiile pe care le susţinea în opera sa, a fost prins într-o teribilă dilemă. El ştia că dacă înfruntă autoritatea bisericească şi autoritatea împăratului va fi închis şi executat. În acel moment de traumă el a spus: „Nu pot renunţa la ideile mele doar dacă nu aş fi convins de Sfânta Scriptură”. El nu a spus că nu este în stare să-şi renege cuvintele. El a spus că este sub obligaţia de a asculta de Dumnezeu. Dumnezeu îi luase conştiinţa captivă şi o ţinea înlănţuită. Conştiinţa sa putea fi influenţată de autorităţi mai mici, dar nici una din ele nu i-o puteau face prizonieră în mod absolut. Dacă aceste autorităţi îi cereau să facă ceva ce Dumnezeu îi interzicea, el trebuia să asculte de Dumnezeu.

Prima premisă a eticii creştine este că Dumnezeu singur are autoritatea supremă de a obliga conştiinţa umană. El o obligă prin legea Sa. Când suntem obligaţi să ascultăm de Dumnezeu, acesta este finalul tuturor discuţiilor legate de relativismul moral. Acesta este finalul lui „a face ce vrei” pentru creştini.

Vorbim despre legea eternă a lui Dumnezeu, dar o altă denumire a legii, despre care am auzit este legea naturală. Dumnezeu nu numai că a dat o descoperire specială a legii Sale prin Biblie, dar a lăsat o descoperire a legii Sale şi prin natură. Există o cunoaştere naturală a unor principii de bază despre ceea ce este corect sau greşit, cu care Dumnezeu a înzestrat creaturile Sale.

De exemplu ne amintim cuvintele lui Pavel din Romani cap. 2: „Toţi cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege; şi toţi ceice au păcătuit având Legea, vor fi judecaţi după Lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care nu se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele, şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Cristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:12-16).

Aceasta este un text foarte dificil şi este expus la tot felul de interpretări greşite. Când Pavel spune că „neamurile care nu au lege fac din fire lucrurile legii” el introduce două lucruri la care trebuie să fim foarte atenţi. Legea despre care se vorbeşte este legea lui Moise. Deşi neamurile nu fac parte din comunitatea căreia i s-a dat legea, ele nu sunt fără lege. Când Pavel spune că neamurile fac din fire lucrurile legii nu vrea să spună că evreii nesocotesc Legea ci că neamurile care nu o au, o ascultă oricum. Pavel spune că neamurile erau implicate în decizii morale, pe care ei le cunoşteau ca fiind o problemă de etică şi lege divină.

Faptul că ei aveau propriile lor legi omeneşti era o mărturie a legii naturale, era o mărturie a faptului că Dumnezeu a scris legea Sa în inimile lor şi ei aveau o cunoaştere a legii lui Dumnezeu în conştiinţa lor. În esenţă Pavel spune aici nu numai că există o descoperire naturală universală a existenţei lui Dumnezeu, dar într-o anumită măsură fiecare are o cunoaştere a legii lui Dumnezeu.

Putem vedea dovada că fiecare are o cunoaştere a legii lui Dumnezeu, dacă examinăm legea naţiunilor, care constă din câteva principii care sunt în fond universale. Ideea este că întreaga lume ştie că crima este rea. Întreaga lume ştie că este greşit să furi proprietatea altei persoane. Nu ai nevoie în mod necesar de Legea lui Moise ca să înţelegi acest lucru. Iată de ce fondatorii Declaraţiei de Independenţă şi a Constituţiei Americane au vorbit despre legea naturală şi au spus că nu numai Creştinismul şi Iudaismul au dat principiile care stau la baza vieţii sau drepturile fundamentale. Noi suntem înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Este aici un recurs la legea naturală şi nu la Biblie.

În faţa Tribunalului Suprem de Justiţie, Clarence Thomas a spus că legile naţiunii trebuie să fie hotărâte nu doar în termenii conformării lor la fluxul dorinţelor sau obiceiurilor poporului. Problema este dacă acele legi reflectă o lege mai înaltă, legea naturală care poate fi găsită în natură. Legea naturală însăşi este o extensie a legii eterne a lui Dumnezeu. Dacă negăm legea eternă a lui Dumnezeu, am negat şi legea naturală. Avem atunci un relativism moral.

Am spus mai devreme că Friedrich Nietzsche a criticat decadenţa Europei secolului al XIX-lea, invocând moralitatea de turmă. Amintiţi-vă că prin aceasta înţelegea că oamenii se comportă în conformitate cu convenţiile şi moravurile larg răspândite în popor, fără ca vreodată să se gândească la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit.

Chemarea mea pentru creştini este să se gândească la fundamentul binelui. Nu poţi să ştii ceea ce este bine decât dacă priveşti la legea lui Dumnezeu. De aceea sfinţii Vechiului Testament se uitau la legea lui Dumnezeu ca la un „luminător” care să le călăuzească paşii şi ca la o lumină pentru cărarea lor.

Sfinţenia şi dreptatea inerentă a caracterului lui Dumnezeu pune în lumină răutatea noastră. Eu sunt un păcătos şi o parte a păcatului meu este înclinaţia de a încerca să-mi justific păcatul şi chiar să-l neg. Încerc să-mi scuz păcatul şi să-mi potolesc conştiinţa spunând că fiecare face la fel şi că am dreptul să fac ce vreau şi să critic fundamentul dreptăţii însăşi, care este chiar legea lui Dumnezeu.

Capitolul 5
PRINCIPIU SAU TRADIŢIE

Unul din autorii mei preferaţi este Herman Melville, care a scris Moby Dick. El a scris de asemenea Redburn, care este unul din romanele mele preferate şi pe care le-am citit în timpul studenţiei. Această carte relatează povestea unui marinar Redburn, care face prima sa călătorie de la Massachussetts, Statele Unite, la Liverpool. În Anglia, înainte de a pleca în această călătorie tatăl marinarului, care a locuit la Liverpool în copilărie, i-a povestit despre acest oraş. Tatăl său i-a dat de asemenea o hartă a oraşului Liverpool, aşa încât să poată găsi drumul prin oraş. Când Redburn a ajuns în Liverpool, el s-a pierdut, deoarece oraşul s-a schimbat foarte mult de la data când harta a fost întocmită. Vă întrebaţi probabil care este semnificaţia acestui incident.

În timpul studenţiei am făcut un studiu asupra operei lui Melville şi am descoperit că romanul Redburn conţinea un bogat simbolism. Harta era simbolul folosit de Melville pentru Biblie. Ceea ce încearcă Melville să abordeze este problema pe care o au oamenii în înţelegerea şi aplicarea Bibliei, o carte scrisă cu mult timp în urmă. Oamenii au dificultăţi în preluarea informaţiei din Biblie şi aplicarea ei în viaţa de zi cu zi, datorită vastelor schimbări care au avut loc în lume de când a fost scrisă Biblia. Biblia a fost scrisă în contextul unei culturi străvechi care este diferită în mare măsură faţă de culturile pe care le întâlnim în timpurile moderne.

Teologii zilelor noastre care au criticat autoritatea Scripturii au adus adesea acuzaţia că Scriptura este limitată din punct de vedere cultural. Ei susţin că este foarte dificil să aplici informaţia ce provine dintr-o cultură străveche, la cultura în care trăim noi astăzi. Rudolph Bultmann, spre exemplu, a spus că nu se poate ca cineva să beneficieze de avantajele vieţii moderne, precum medicina, televizorul, aeronavele, şi în acelaşi timp să accepte punctul de vedere biblic, care propagă credinţa în rai, iad, îngeri şi demoni. El spune de asemenea că acest punct de vedere aparţine unei culturi primitive, preştiinţifice, care nu are nici o aplicaţie reală la viaţa de astăzi. Astfel dacă cineva va extrage totuşi o valoare spirituală sau intelectuală din Scriptură trebuie să facă o anumită reinterpretare culturala pentru aplicarea acesteia în viaţa contemporană. Afirmaţiile lui Bultmann au creat o criză majoră în domeniul teologiei care a avut ca rezultat dezvoltarea hermeneuticii, care este ştiinţa interpretării biblice.

Problema este complicată nu numai prin faptul că citim o carte care a fost scrisă cu mult timp înainte, într-o cu totul altă cultură ce vine la noi prin scrierile biblice, ci şi prin faptul că oricând citim ceva ce a fost scris în trecut, avem tendinţa de a privi acea scriere cu ochii oamenilor din prezent. Privim Scriptura din prisma propriei noastre culturi. Unii au spus că atât Biblia cât şi cititorii ei sunt limitaţi din punct de vedere cultural. Deci cum vom construi o punte peste prăpastia dintre cultura Bibliei şi cultura noastră?

Metoda clasică de interpretare biblică pe care creştinismul ortodox o utilizează astăzi este numită interpretarea istorico-gramaticală. Aceasta implică înţelegerea sensului cuvintelor şi a gramaticii limbilor în care a fost scrisă Biblia. De asemenea, implică înţelegerea situaţiilor de viaţă la care se referă Scriptura. De aceea când citim Amos, de exemplu, căutăm să înţelegem contextul istoric în care trăia Amos, pentru a ne da seama de problemele cu care s-a confruntat el când Dumnezeu l-a trimis să cheme naţiunile la pocăinţă. În acelaşi timp interpretarea istorico-gramaticală caută să prindă cât mai mult posibil din înţelegerea obiectivă a ceea ce transmite Scriptura, a ceea ce intenţiona să spună la vremea când a fost scrisă.

Următoarea problemă după interpretarea înţelesului textului biblic este aplicarea acestuia la problemele zilelor noastre. Este uimitor cât de multe controverse vehemente au tulburat Biserica de astăzi în legătură cu această interpretare culturală a Scripturii. Îndelunga dezbatere legată de ordinarea femeilor este un exemplu. Ştim că femeile nu au fost ordinate ca păstori în Biserica Primară. Se datorează aceasta contextului cultural sau are la bază un principiu teologic? Dezbaterea continuă.

Problema mai cuprinzătoare care mă preocupă, cu scopul unei exacte descifrări a eticii creştine, este înţelegerea diferenţei dintre principii şi tradiţie. Această distincţie este foarte important s-o înţelegem deoarece noi căutăm să stabilim o etică biblică, bazată pe Biblie, care să ne călăuzească în viaţa creştină. Înţeleg prin principiu o normă etică pe care Dumnezeu o dă astfel încât să poată fi aplicată oamenilor din orice epocă şi din orice cultură. Este o lege dată fiinţelor omeneşti indiferent de timpul şi locul în care trăiesc.

De exemplu, când Dumnezeu spune „Să nu furi”, aceasta nu are doar o semnificaţie culturală care să izvorască din obiceiuri specifice poporului care a locuit în Palestina antică. Mai degrabă este un principiu etic ce se aplică oamenilor din toate timpurile şi toate locurile. Acesta este modul în care definesc înţelesul principiului.

O tradiţie este un model comportamental care apare la un anumit moment şi într-un anumit loc în istorie şi care poate sau nu să aibă valoare la trecerea de la o cultură la alta. Evident Biblia conţine descoperirea unei abundenţe de principii. Nu este uşor să facem diferenţa dintre principiu şi tradiţie. Pentru cei care doresc să studieze mai profund această problemă pot găsi un capitol cu titlul „Cultură şi Biblie” în cartea mea „Cunoaşterea Scripturii”, care se ocupă cu problema principiului şi tradiţiei.

Pentru a exemplifica problema diferenţierii dintre principiu şi tradiţie, voi utiliza textul din 1 Corinteni 11 unde Pavel le spune femeilor din Corint că trebuie să-şi acopere capul în timpul închinării.

„Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile cum vi le-am dat. Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos. Orice bărbat care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit, Îşi necinsteşte Capul său. Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă. Dacă o femeie nu se înveleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă să se învelească. Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeie este slava bărbatului” (1 Corinteni 11:2-7).

Pavel vorbeşte despre câteva lucruri aici. Mai întâi el spune că femeia trebuie să-şi acopere capul ca un simbol al subordonării faţă de bărbat. În altă parte Noul Testament învaţă soţiile să se supună soţilor lor. Aceasta a provocat o controversă şi mai mare decât simplul fapt al acoperirii capului. Mulţi au susţinut că întreaga învăţătură apostolică a Noului Testament referitoare la supunerea soţiei faţă de soţ este pur şi simplu o problemă de tradiţie culturală a lumii antice care nu mai are aplicaţie astăzi. Aceasta este tradiţie nu principiu.

Alţii susţin că supunerea femeii faţă de soţ este un principiu, dar indicarea simbolică a acestuia prin acoperire capului este o tradiţie, un obicei. Aproape toate comentariile pe 1 Corinteni vorbesc despre Corint ca fiind un oraş comercial unde veneau mulţi marinari şi care era renumit pentru mulţimea caselor de toleranţă. Simbolul prostituatei era capul descoperit. Astfel Pavel era preocupat ca femeile creştine din Corint care apăreau în public la închinare să se distingă de prostituatele care aveau capul descoperit.

Problema pe care o ridic eu vis-á-vis de acest punct de vedere este că Pavel nu se referă la situaţia din Corint relatată mai sus ca fundament pentru acoperirea capului de către femei. Pavel se referă mai degrabă la creaţie.

Un anumit text poate fi interpretat ca fiind în întregime principiu, în întregime tradiţie sau o parte principiu şi o parte tradiţie. Când încercăm să discernem între principiu şi tradiţie, trebuie să cântărim care sunt elementele care în mod obişnuit sunt hotărâte sau determinate de tradiţie. În mod evident îmbrăcămintea pe care o poartă oamenii, hrana pe care o mănâncă şi etalonul monetar folosit vor fi diferite de la o cultură la alta. Astfel utilizând un shekel să plăteşti zeciuială este tradiţie în timp ce zeciuială este un principiu. Când Isus i-a trimis pe ucenici pe câmpul Evangheliei, El le-a spus să poarte sandale. Aceasta este o problemă de tradiţie şi nu este o necesitate, o cerinţă pentru toţi evangheliştii din toate culturile. Trebuie să analizăm lucrurile cu atenţie. Uneori este uşor să vedem care sunt elementele ce ţin de tradiţie, alteori este extrem de dificil să discernem între tradiţie şi principiu.

Să vedem în cele ce urmează un principiu practic care ajută în a hotărî dacă un text conţine un principiu sau mai degrabă o chestiune de tradiţie. Scriptura spune că tot ce nu vine din credinţă este păcat. Ideea este că dacă ai îndoieli, chiar şi după un studiu atent, că un pasaj biblic reprezintă un principiu sau o tradiţie, atunci tratează-l, consideră-l mai degrabă ca un principiu. Este mai bine să iei o tradiţie drept principiu decât să consideri un principiu care vine de la Dumnezeu ca o simplă tradiţie efemeră. Dacă considerăm un obicei ca fiind principiu, singurul lucru de care ne facem vinovaţi este grija excesivă, lucru care nu aduce cu sine nici o vătămare. Dar dacă luăm o idee pe care Dumnezeu a intenţionat să ne-o lase ca principiu şi o coborâm până la nivelul de tradiţie atunci am mutilat Scriptura.

Capitolul 6
MUCHIA DE CUŢIT

În cea mai mare parte, teoria etică din perspectivă creştină este rezultatul a două mii de ani de analiză atentă a celor mai luminate minţi ale bisericii. Teologia morală a creştinătăţii s-a format de-a lungul mai multor secole. Dintr-odată în a doua jumătate a secolului douăzeci avem parte de o explozie de cunoştinţe şi teologii care ridică tot felul de probleme referitoare la etica biomedicală, probleme cu care nu ne-am mai confruntat înainte. Astfel când avem de-a face cu asemenea subiecte, putem afirma că abordăm probleme extrem de delicate. Aceasta deoarece aşa cum declara cunoscutul specialist în etică John Murray diferenţa dintre bine şi rău din punctul de vedere al lui Dumnezeu nu este un abis peste care nu se poate arunca nici o punte aşa cum poate părea la o privire superficială, ci această diferenţă este adesea de dimensiunea muchiei de cuţit. Pentru a distinge această diferenţă este necesar de cele mai multe ori să aplicăm câteva principii generale la o situaţie particulară de viaţă. Acest lucru se află în spatele a două fenomene cu care ne confruntăm în fiecare zi în lupta noastră de a impune etica creştină.

Primul fenomen este problema aşa zisei zone gri. Ce înţelegem prin zona gri? Unul din exemplele etice pe care obişnuiesc să-l discut cu studenţii pentru a ilustra această zonă gri este situaţia unei familii, soţ-soţie, care au fost prizonieri într-o tabără de concentrare în cel de-al doilea Război Mondial. Tabăra avea compartimente separate pentru bărbaţi respectiv femei. Soţia separată de soţ, a fost abordată de un gardian care i-a cerut să întreţină relaţii sexuale cu el ameninţând-o că în caz contrar îl va executa pe soţul ei. Cu scopul de a salva viaţa soţului, femeia acceptă, căzând victimă dorinţelor gardianului. După eliberare, soţul şi soţia supravieţuiesc şi soţia îi spune soţului ce s-a întâmplat. După care soţul intentează acţiune de divorţ pe motiv de adulter.

Întrebându-i pe studenţi dacă soţul are o bază biblică legitimă pentru a divorţa de soţia sa pe motiv de adulter, ei răspund afirmativ. Apoi schimb datele problemei şi presupun că gardianul vine la soţie, îndreaptă arma spre capul ei şi o violează. Am întrebat din nou dacă acum soţul are o bază biblică pentru a divorţa pe motiv de adulter? Toţi studenţii au răspuns „Nu” deoarece în acele împrejurări violul era clar dovedit, în timp ce în primul caz soţia a acceptat să aibă relaţii sexuale cu gardianul.

Apoi am schimbat din nou povestea presupunând că soţia a simţit o puternică dorinţă sexuală şi i-a cerut gardianului să întreţină relaţii sexuale cu ea. După eliberare ea i-a spus soţului că a avut o aventură cu gardianul. În acest caz este cu prisosinţă clar că femeia a fost implicată într-o relaţie de adulter. În urma provocării ei legământul ei de căsătorie a fost violat prin relaţia avută cu gardianul. În al doilea caz este de asemenea clar că a fost un viol şi nu un adulter. În primul caz viaţa soţiei nu a fost ameninţată şi acest lucru complică situaţia. Totuşi, ameninţarea că viaţa soţului va fi luată este o formă de constrângere. După ce am purtat mai multe discuţii legate de acest prim scenariu şi după ce i-am aplicat câteva principii etice, toţi studenţii s-au răzgândit şi au spus că soţul nu avea o bază biblică pentru divorţ. Era interesant de văzut schimbarea din gândirea lor.

Scopul meu în utilizarea acestei povestiri nu este să ajung la o concluzie finală asupra subiectului, ci să ilustrez cum uneori datoria noastră etică într-o anumită situaţie de viaţă este cu prisosinţă clară şi diferenţa dintre bine şi rău este uşor de desluşit. Alteori este foarte dificil să deosebim între bine şi rău. Aceasta este ceea ce numim zona gri. Prin extensie, anumite persoane utilizează acest fel de ilustraţii ca un permis de trecere spre relativismul moral. Ei vor să transforme totul în gri. Dar sunt oare zone gri în mintea lui Dumnezeu?

Evident orice acţiune pe care o facem fie întâlneşte aprobarea lui Dumnezeu, fie dezaprobarea Sa. Potrivit cu standardul etern şi absolut al dreptăţii Sale, fapta noastră fie este de partea dreptăţii, fie este de partea nedreptăţii. Desigur, nu există zonă gri în mintea lui Dumnezeu, deoarece El este omniscient. El ştie care dreptate este perfectă. Totuşi nici unul din noi nu este omniscient şi din această cauză în gândirea noastră etică există zone gri, iar cunoaşterea noastră are dificultăţi în a deosebi ceea ce este corect de ceea ce nu este corect.

Personal, sfătuiesc medicii care se confruntă cu probleme dificile de etică biomedicală să nu aibă de-a face doar cu problema singură ci să solicite şi ajutorul preotului sau al familiei. De multe ori stau de vorbă cu oameni care sunt rude cu cineva ţinut în viaţă în mod artificial. Ei mă întreabă dacă ar trebui să continue acest lucru. Eu nu pot să răspund la o asemenea întrebare până nu consult părerea medicului. Deoarece nu sunt doctor, trebuie şi doresc să discut întâi cu doctorii, înainte de a da un răspuns potrivit.

O altă situaţie deosebită este naşterea unor gemeni siamezi. Dacă nu este realizată intervenţia chirurgicală ambii vor muri. Dacă se realizează intervenţia chirurgicală unul va trăi, celălalt va muri. Este groaznic, chinuitor să ceri unei tinere mame să ia o asemenea decizie. De multe ori mă confrunt cu situaţii de acest gen. Într-o astfel de situaţie studiez subiectul cât de mult este cu putinţă, mă consult cu alţii pe care îi consider competenţi în domeniul eticii şi încă tot nu ştiu care este soluţia corectă. Din nefericire sunt situaţii când decizia trebuie luată, iar amânarea deciziei sau neluarea deciziei este chiar o decizie. Adesea le spun studenţilor că în situaţii limită, în calitate de pastori trebuie să-şi asume responsabilitatea deciziei, trebuie să ia povara pe propria spinare. De multe ori trebuie să le spun oamenilor în mod deschis, în mod sincer că nu ştiu care este cel mai corect lucru de făcut.

Pot să le spun oamenilor ce cred eu că este bine, ce cred eu că este corect de făcut, dar şi în gândirea mea sunt zone gri. Eu le sugerez oamenilor să facă ceea ce gândesc. Dacă lucrul respectiv se dovedeşte a fi greşit atunci greşeala este a mea. Eu sunt răspunzător în faţa lui Dumnezeu de sfatul pe care îl dau în situaţii de criză. Aici apare necesitatea de a prelua povara şi eu doresc să preiau povara asupra mea. Nu vreau s-o las asupra familiei.

Pe de altă parte zona gri este rezultatul direct al deficienţei noastre în ceea ce priveşte stăpânirea tuturor principiilor biblice referitoare la dreptate. Cu cât vom căuta să înţelegem mai profund revelaţia şi principiile biblice cu atât vom avea mai multă informaţie spre aplicare în astfel de situaţii limită şi cu atât mai mici vor deveni zonele gri.

Să presupunem că ne-am încadrat în acea dimensiune de muchie de cuţit a corectitudinii principiilor etice şi într-o anumită situaţie limită am făcut ceea ce este greşit. Vestea bună este că Biblia ne învaţă despre principiul diferitelor grade ale păcatului. O mulţime de oameni luptă cu aceasta. Sunt cel puţin 25 de texte în Noul Testament care vorbesc despre anumite păcate în termenii vinovăţiei mai mari sau mai mici. De exemplu, păcatul împotriva lui Dumnezeu făcut printr-o decizie greşită datorită ignoranţei este un păcat mai mic decât dacă în mod ostentativ Îl nesocotim pe Dumnezeu într-un domeniu în care voia lui Dumnezeu este evidentă.

Afirmaţiile mele despre zona gri precum şi exemplele pe care le-am preluat din viaţa reală nu trebuie să vă facă să credeţi despre mine că sunt adeptul eticii de situaţie. Cineva care consideră că deciziile etice trebuie luate în situaţii concrete de viaţă nu trebuie considerat adeptul eticii situaţionale. Etica situaţională este al doilea subiect care rezultă din problema zonei gri şi de acest subiect mă voi ocupa în capitolul următor.

Am încercat să arăt adevărul pe care John Murray l-a observat: diferenţa dintre bine şi rău nu este cât prăpastia peste care nu poţi să arunci nici o punte, ci adesea este de dimensiunea muchiei de cuţit. Vă spun aceasta cu teamă şi îngrijorare, deoarece una din tendinţele noastre în calitate de creaturi căzute este să numim răul bine şi binele rău şi să căutăm scuze pentru iresponsabilitatea noastră morală.

Deşi cred că Murray are dreptate când spune că adesea diferenţa dintre greşeală şi corectitudine este cât muchia de cuţit, totuşi aceasta nu ne permite să fim neatenţi sau neglijenţi în discernerea binelui şi a voii lui Dumnezeu. Dimpotrivă cu cât vom înţelege mai mult că binele şi dreptatea sunt extrem de greu de deosebit cu atât mai mult acest lucru impune din partea noastră o osteneală mai mare în studiul Scripturii aşa încât vom putea afla mai mult despre dreptate şi vom fi mai deplin echipaţi spre a mânui aceste probleme când ne vom confrunta cu ele.

Capitolul 7
ETICA SITUAŢIONALĂ

Una dintre marile controverse etice ale erei noastre este cea ridicată în anii ‘60 odată cu publicarea faimoasei cărţi a lui Joseph Fletcher despre etica situaţională. Fletcher a popularizat o abordare mai filosofică a eticii care fusese deja manifestată în cultură şi pe care universităţile au numit-o etică contextuală sau nevoia de a trăi etica într-un anumit context cultural. Desigur nu este nici o dispută printre teologi că toate deciziile etice de fapt au loc în situaţii concrete din viaţa reală. Problema cu care ne confruntăm ca şi creştini care încearcă să facă ce este corect şi se fac ascultători faţă de Dumnezeu este să cunoaştem ce este plăcut lui Dumnezeu într-o anumită situaţie dată. Când vorbim despre luarea unei decizii etice într-o situaţie dată, aceasta nu înseamnă că adoptăm acea abordare a eticii numită etică situaţională.

Ceea ce aduce nou etica situaţională este ideea, bine precizată de Fletcher, că există doar o singură lege, o morală absolută. Această morală absolută este aceea că suntem chemaţi totdeauna şi oriunde să facem ceea ce dragostea cere într-o situaţie dată. Controversa provocată de această afirmaţie, conform căreia există o singură lege, implica problema reducţionismului. Dumnezeu a dat multe legi şi porunci nu doar porunca iubirii. Totuşi, Biblia învaţă că dragostea împlineşte legea. Ne putem gândi la anumite afirmaţii care au fost făcute în trecut, ca de pildă afirmaţia Sfântului Augustin: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă cum îţi place”. Augustin a fost adesea citat de cei care au vrut să reducă numărul poruncilor din Biblie la porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi a-ţi iubi aproapele care este numită marea poruncă. Dacă am studia cu atenţie învăţătura lui Augustin despre etică, ne-am da repede seama că el se opune în mod riguros filosofiei care spune că există doar o singură lege, şi anume legea dragostei.

Când a spus Augustin: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă cum îţi place”, ce a înţeles el prin aceasta? Cred că este clar din scrierile sale, în mod special din eseul său asupra culturii şi spiritului, că ceea ce vrea să spună el este că dacă într-adevăr Îl iubeşti pe Dumnezeu, poţi să faci ce îţi place deoarece singurul lucru care îţi va plăcea este ascultarea de Dumnezeul pe care Îl iubeşti. Este aproximativ acelaşi lucru cu cel pe care L-a spus Isus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”. În acest caz Isus nu face nici o diferenţă între iubirea faţă de El şi ascultarea faţă de El, dimpotrivă uneşte cele două într-o relaţie inseparabilă. Noi ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu respectând poruncile Lui. Dacă o persoană Îl iubeşte pe Dumnezeu în mod absolut, va căuta o cunoaştere completă a poruncilor lui Dumnezeu şi va fi hotărâtă să se supună Dumnezeului pe care Îl iubeşte în mod absolut. Dacă el face aceasta va avea plăcere şi se va desfăta în ascultarea de Dumnezeu. Astfel în sensul cel mai practic el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi face ce Îi place.

Oamenii din cultura noastră iau afirmaţia lui Augustin şi înţeleg prin aceasta că ei pot să facă orice doresc atâta vreme cât ei iubesc. Se pune întrebarea: Cine hotărăşte ce cere dragostea? Ca principiu nu pot aduce nici un reproş acestei legi unice despre care vorbeşte Fletcher, care constă în a face ceea ce dragostea cere. Cred că din punct de vedere moral suntem obligaţi în fiecare situaţie să facem ceea ce cere dragostea. Adevărata lege regală a eticii creştine este că în fiecare situaţie trebuie să facem ceea ce Dumnezeul dragostei cere – nu ceea ce credem noi că cere dragostea.

Iată spre exemplu cazul unui tânăr care încearcă să o seducă pe tânăra cu care se întâlneşte, spunându-i: „Dacă mă iubeşti atunci trebuie să faci dragoste cu mine”. Răspunsul ei trebuie să fie: „Dacă tu mă iubeşti, nu îmi vei cere să fac aceasta”. Astfel multe păcate au fost comise prin ispitirea iubirii. Seducătorul va face tot ce îi stă în putere s-o convingă pe fată că iubirea nu numai că le permite să facă dragoste, ci chiar impune acest lucru. Astfel dacă ea refuză să accepte acest lucru ea este de fapt nesupusă faţă de legea iubirii. În felul acesta legea lui Dumnezeu ajunge să devină relativizată de situaţia etică în care, noi hotărâm ce cere iubirea într-o situaţie dată.

În Efeseni 5:3 citim: „Curvia sau orice altfel de necurăţie sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi.” Aici ni se dă o interdicţie în termeni absoluţi şi în mod foarte clar. Să nu existe imoralitate între noi. În versetul 1 se spune: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi”, iar în versetul 2: „Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit…” Când Pavel vorbeşte despre c.e înseamnă această trăire în situaţiile reale din viaţă el nu se gândeşte să fim implicaţi în imoralitate. Dar etica situaţională va spune că iubirea permite sau chiar impune imoralitatea ca o expresie a iubirii adultului matur.

Nici nu mai ştiu cât de multe dări de seamă despre sexualitatea premaritală am citit în ultimii 20 de ani, provenind de la biserici americane de diferite confesiuni precum şi studii în care se fac aprecieri în legătură cu aceasta, studii conduse de sociologi, psihiatri, psihologi seculari. Aceste studii ne spun că relaţiile sexuale premaritale sunt răspândite pe o scară atât de largă încât în mod fundamental ele pot fi considerate normale şi că sunt momente în căsătorie când sexul extraconjugal poate fi benefic având valoarea terapeutică pentru persoana implicată. Aceste studii dau oamenilor sfaturi în ceea ce priveşte comportamentul sexual adecvat. Ceea ce lipseşte în aceste studii este orice consideraţie serioasă referitoare la premisele Noului Testament stabilite cu mult înainte de Cristos şi apostolii Săi cu privire la comportamentul sexual.

Am făcut odată un studiu asupra cuvântului grec „porneia” de la care avem cuvântul pornografie. Dicţionarul de Teologie al Noului Testament publicat de Kittel cuprinde cea mai tehnică şi cea mai vastă lexicografic din istoria creştinismului.

În acest dicţionar definiţia acestui cuvânt spune în mod foarte clar că viaţa sexuală etică despre care învăţau apostolii era aceeaşi cu viaţa sexuală etică transmisă prin învăţătura lui Cristos, totuşi această învăţătură nu se aplică astăzi. Astfel, principiul referitor la viaţa sexuală etică transmis prin învăţătura lui Isus Cristos a fost compromis şi coborât la nivelul de tradiţie. Ceea ce a fost ridicat la rang de principiu în zilele noastre sunt moravurile oamenilor.

Am început studiul asupra eticii referindu-ne la confuzia care există în zilele noastre între etică şi morală. Am discutat apoi despre moralitatea statistică unde ne-am referit la modelele comportamentale comune unor grupuri de oameni. Dacă o majoritate statistică de oameni sunt angajaţi într-un anumit model comportamental atunci se spune că acel comportament este normal. Următorul pas a fost observaţia că binele este definit în termenii normalului. Astfel, etica este definită în termenii moralităţii larg răspândite. Acest mod de gândire este într-un conflict absolut cu învăţătura Scripturii. Chemarea făcută bisericii de către Cristos şi apostolii Săi este chemarea de a nu se conforma modelelor comportamentale ale acestei lumi. Suntem chemaţi ca prin înnoirea minţii noastre să fim oameni metamorfozaţi, care să privim la Dumnezeu pentru călăuzire în privinţa principiilor după care să trăim, şi să nu privim la faptele oamenilor din jur.

La începuturile istoriei bisericii Justin Martirul a scris o lucrare apologetică ce apără adevărul proclamat de creştinism înaintea împăratului. Deşi scrierea este cu preponderenţă filosofică şi teologică în orientarea ei, la un moment dat face referire la viaţa practică a creştinilor, pentru a dovedi puterea transformatoare a lui Cristos. Iustin Martirul îl provoacă pe împărat să examineze comportamentul sexual al comunităţii creştine. Argumentul său era că privind în vieţile creştinilor se poate vedea schimbarea radicală pe care o face posibilă Cristos în comportamentul oamenilor.

Eu sunt un apologet care trăiesc în secolul douăzeci. Ultimul lucru pe care l-aş face pentru a susţine creştinismul în faţa lumii ar fi să arăt înspre comportamentul sexual al celor din biserică. Sondajele au arătat că în America este mică diferenţa dintre modelele comportamentale sexuale ale celor care se declară în mod deschis a fi creştini şi ale celor care nu declară acest lucru.

Concluzia este că ne-am lăsat modelaţi mai degrabă după obiceiurile şi tradiţiile culturii noastre decât după Scriptură.

Să privim la următorul pasaj scris de Pavel către Timotei: „După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură, şi să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă, aşa fac şi acum. Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Unii pentru că s-au depărtat de aceste lucruri au rătăcit şi s-au apucat de flecării. Ei vor să fie învăţători ai Legii şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”.

Pavel spune că întregul scop al Legii este dragostea, o dragoste care izvorăşte dintr-o inimă curată, o dragoste care se manifestă în termenii ascultării de poruncile lui Cristos. Astfel primul principiu al vieţii creştine este ca întreaga noastră etică să fie definită în termenii obligaţiei de a asculta de poruncile lui Cristos. Scriptura şi poruncile lui Cristos trebuie să fie izvorul eticii noastre, şi nu cultura contemporană cu obiceiurile şi tradiţiile societăţii, cu consensul sociologilor, psihologilor şi psihiatrilor.

Totuşi în realitate, practica noastră efectivă este adesea determinată mai mult de capitularea în faţa a ceea ce fac ceilalţi în societate decât de convingerea pe care o căpătăm printr-un studiu sârguincios al Scripturii. Acesta este un pericol enorm în care pot cădea creştinii, deoarece cu toţii simţim influenţa societăţii. Vrem să ne bucurăm de succes şi să fim simpatizaţi în societatea în care trăim. Ne scuzăm şi acuzăm propria noastră conştiinţă atunci când vrem să ne conformăm cu ceea ce este acceptabil din punct de vedere social la un moment dat.

Aceste lucruri se întâmplă când relativizăm şi istoricizăm Scriptura.

Pavel continuă în 1 Timotei spunând:

„Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cei neprihăniţi, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase”.

Legea este destinată să împiedice participarea noastră la acţiuni ca şi cele listate de Pavel ca indicatori nu ai dreptăţii, ci ai păcatului, nu ai evlaviei, ci ai nelegiuirii, nu ai sfinţeniei, ci ai necurăţiei.

Cred că fiecare creştin ştie că suntem chemaţi să trăim o viaţă diferită de cea considerată astăzi normală. Ceea ce arată astăzi statisticile a fi normal este nivelul de comportament al oamenilor căzuţi, neregeneraţi. Dar creştinii sunt chemaţi la un standard diferit, o etică diferită, care este adecvată şi care se potriveşte cu chemarea lor.

Capitolul 8
ETICA LUI ISUS ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU

Poate că cel mai important principiu care ne călăuzeşte şi ne direcţionează deciziile etice este principiul biblic al sfinţeniei vieţii. Să începem studiul acestui principiu uitându-ne la următorul fragment din Predica de pe munte:

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii”.

Dar Eu vă spun oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii, şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Asa că dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:21-24).

Vă întrebaţi poate ce are a face această învăţătură a lui Isus cu principiul fundamental al sanctităţii vieţii. Observăm că în această parte a Predicii de pe Munte, Isus dă propria Sa tălmăcire celor 10 porunci şi în mod specific a poruncii care interzice crima.

Legea ne este dată adesea într-o formulare eliptică. O formulare eliptică este formularea în care anumite aspecte ale afirmaţiei nu sunt exprimate în mod explicit, ci sunt înţelese în mod tacit sau sunt subînţelese. De exemplu ceea ce interzice legea eliptică, porunceşte, ca efect, antiteza lucrului interzis. Şi dacă legea porunceşte ceva în mod implicit interzice opusul acelui lucru. Astfel, când o lege este dată de Dumnezeu ca să interzică în mod absolut interzicerea răutăcioasă a vieţii omeneşti, dimpotrivă acea lege indică valoarea pozitivă a vieţii şi faptul că noi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a promova binele vieţii umane.

Vedem că legea are un pol pozitiv şi un pol negativ. Dacă este dată în termeni negativi ea are implicaţii pentru polul pozitiv. Dacă ea este dată în termeni pozitivi, ea are implicaţii pentru polul negativ.

Înţelegem de asemenea că în Predica de pe Munte, în calitate de învăţător suprem al eticii, Isus a fost în mod specific preocupat de corectarea distorsiunilor care se strecuraseră în teoriile etice ale fariseilor. Fariseii au avut o viziune oarecum superficială şi simplistă asupra Legii. Ei erau scrupuloşi în a da atenţie detaliilor literei Legii, dar în aplicarea Legii adesea deturnau spiritul Legii. Ei au dezvoltat o tradiţie rabinică prin care teologia lor morală dădea o importanţă mult prea mare literei Legii în detrimentul spiritului Legii. Acea tradiţie a fost numită tradiţie orală şi era transmisă de la rabin la rabin de-a lungul anilor.

Este important să înţelegem că atunci când Isus vorbeşte aici în Predica de pe Munte, El utilizează un limbaj pe care evreii care-l auzeau, îl înţelegeau imediat, dar care ne poate scăpa cu uşurinţă nouă celor care trăim într-o altă cultură. Expresia „este scris” se referă în mod clar la Scriptura scrisă. Pe de altă parte expresia „s-a spus” se referă la tradiţia orală. Astfel există o distincţie clară între Scriptură şi tradiţia rabinică orală.

Problema este că atunci când Isus spune „Voi aţi auzit că s-a spus… dar Eu vă spun”, sună la suprafaţă ca şi când El ar spune că legea pe care Dumnezeu a dat-o în Vechiul Testament era o lege rea şi trebuie să fie abrogată. S-ar părea că Isus face o critică etică Legii Mozaice, dar El nu face aceasta. El critică interpretarea rabinică a Legii, tradiţia fariseică în interpretarea Legii Vechiului Testament.

La începutul pasajului la care ne-am uitat mai devreme, Isus nu critică porunca „să nu ucizi”, ci extinde aplicaţia acestei porunci. El spune că dacă o persoană trece prin viaţă şi nu ucide pe nimeni, aceasta nu este o garanţie că acea persoană a ascultat în întregime interdicţia lui Dumnezeu referitoare la crimă.

Isus spune aici că legea împotriva crimei este o lege care protejează atât de mult sfinţenia vieţii încât include nu numai interdicţia împotriva uciderii cuiva, ci în mod implicit interzice orice este parte din acel complex ce poate conduce la crimă, inclusiv mânia împotriva fratelui tău, chiar dacă această mânie nu te-a condus până la a-l omorî. Legea lui Dumnezeu împotriva crimei interzice şi jignirea adusă oricărei fiinţe umane, în orice mod, deoarece viaţa oricărei fiinţe umane trebuie tratată cu maximă grijă şi respect. Astfel în spatele acestei legi există implicaţii mult mai importante decât ceea ce întâlnea ochiul la citirea ei. Critica lui Isus şi sentinţa Sa era rostită împotriva superficialităţii fariseilor.

Într-o manieră asemănătoare, Isus a făcut acelaşi lucru cu legea care interzicea adulterul. Fariseii credeau că ei se supuseră pe deplin acestei legi deoarece nu au comis în realitate nici un adulter. Totuşi Isus spune că interdicţia împotriva adulterului include nu numai adulterul propriu-zis, ea include toate formele de necurăţie sexuală de la adulterul în sine până la germenele acestuia care se află în gândurile cele mai intime precum şi dorinţele şi poftele trupeşti.

În concluzie, Isus spune că nu numai directa şi imediata violare a interdicţiei este păcat, ci orice lucru care în mod potenţial ar conduce la păcatul în sine este de asemenea o extensie interzisă de lege. Pofta trupească este un potenţial adulter şi este o parte a contextului mai larg al adulterului. Isus susţine că legea lui Dumnezeu împotriva adulterului sanctifică relaţia de căsătorie atât de mult încât interzice orice desacralizează căsătoria, de la poftă trupească până la adulter. Sanctitatea vieţii este atât de importantă încât nu numai luarea efectivă a vieţii umane este interzisă, ci orice act potenţial distructiv pentru viaţa umană este de asemenea interzis, precum mânia şi calomnia nedreaptă.

Dacă privim la învăţătura lui Isus care face o largă extindere a semnificaţiei legii ce interzice crima, avem conştiinţa tulburată. Dacă ne uităm la felul în care este formulată Legea în categorii simple şi facem aşa cum au procedat fariseii atunci putem spune că n-am omorât niciodată pe nimeni, şi cât de uşor putem deveni asemeni tânărului bogat care s-a apropiat de Isus şi care a gândit că el a păzit Legea lui Dumnezeu din tinereţe.

Totuşi când ascultăm explicaţia lui Isus privind profunzimea dimensiunii Legii, realizăm că în inimile noastre suntem criminali şi că nu am menţinut puritatea sfinţeniei vieţii când i-am rănit pe alţi oameni şi le-am distrus reputaţia spunând lucruri neadevărate despre ei. Isus doreşte să fim preocupaţi de binele vieţii oricărei fiinţe umane, nu numai să nu-i omorâm pe semenii nostri, ci să nici nu-i rănim în vreun fel.

Capitolul 9
ÎN TIMP DE RĂZBOI

În timpul vieţii mele, Statele Unite au fost implicate în cel de-al II-lea Război Mondial, în războiul din Coreea, în războiul din Vietnam şi în alte conflicte mai mici. Mă gândesc la diferenţele de circumstanţe ale implicării Americii în primele trei războaie. În al II-lea Război Mondial a fost un act clar de agresiune împotriva Statelor Unite când Pearl Harbor a fost atacat de către japonezi. În Europa, Hitler se comporta în mod evident ca un agresor împotriva naţiunilor mai slabe şi ucidea mulţi oameni. În multe privinţe implicarea Americii ca naţiune în cel de-al doilea Război Mondial a fost eroică şi a presupus sacrificii. Naţiunea a trecut prin sacrificii incredibile, nu numai pentru a-şi apăra hotarele în faţa pericolului evident al invaziei, dar şi pentru a apăra alte popoare din lume care erau măcelărite de agresor. Sunt mândru că tatăl meu a luptat în cel de-al doilea Război Mondial.

În Coreea a fost un război civil între nord şi sud. Naţiunile Unite au jurisdicţie internaţională ţinând seama de membrii ei şi au fost implicate în ceea ce se numeşte o acţiune de supraveghere. Trupele americane au fost trimise în Coreea ca parte a acestei acţiuni de supraveghere, pentru a opri conflictul. Aceasta a fost ceva complet diferit faţă de ceea ce s-a întâmplat în al II-lea Război Mondial.

În Vietnam a fost de asemenea un război civil. Statele Unite au fost implicate şi aici, dar nu ca agent al Naţiunilor Unite. În realitate, America era acolo împotriva dorinţelor Naţiunilor Unite. Statele Unite au justificat implicarea lor spunând că Vietnamul de Nord a încălcat acordul de la Geneva, şi prezenţa Americii era necesară pentru apărarea victimelor acestui act de agresiune. Ironia face că atunci când s-a semnat acordul de la Geneva, Statele Unite au refuzat să-l valideze pe motiv că era nedrept.

Totuşi când ei au fost agresaţi au folosit această agresiune ca justificare pentru implicarea lor în război. Au fost de asemenea şi alţi factori ai implicării Americii în războiul din Vietnam. Nici până astăzi nu sunt absolut sigur că implicarea Americii în conflict a fost legitimă sau nu. Problemele sunt extrem de complicate şi extrem de dificil de rezolvat. Oricum pentru ca cineva să ia o armă şi să tragă într-o altă fiinţă umană, acea persoană ar face mai bine să aibă o justificare clară a faptelor sale. În acelaşi fel orice naţiune înainte de a fi angajată în aruncarea de bombe mai bine ar avea o justificare clară pentru propriile acţiuni.

Creştinismul clasic menţine conceptul de război just. Prima premisă în adoptarea acestui concept este că toate războaiele sunt rele. Războaiele au loc în lume din cauza păcatului. Chiar şi aşa-zisul război sfânt al Vechiului Testament, distrugerea Canaanului, a fost considerat, potrivit scriitorilor Vechiului Testament, un act de judecată divină asupra răutăţii naţiunilor păgâne care au fost cucerite. Astfel, chiar şi acel război a avut loc din cauza răului.

A doua premisă a conceptului de război just este că deşi toate războaiele sunt rele, nu toate persoanele implicate într-un război sunt rele. Cu alte cuvinte, dacă un agresor rău trece graniţa unei ţări şi începe să ucidă oameni nevinovaţi şi să le distrugă ţara are conducătorul acelei ţări dreptul etic sau responsabilitatea de a apăra vieţile cetăţenilor săi? Conceptul de război drept susţine că acel conducător, victima unei agresiuni are nu numai dreptul să-şi protejeze cetăţenii, ci chiar responsabilitatea s-o facă. Noi înţelegem acest lucru în mod implicit când dăm arme ofiţerilor nostri de poliţie. Desigur din partea lor aşteptăm să utilizeze armamentul în mod chibzuit, în timp ce sunt treji şi în mod justificat şi noi recunoaştem că ei au dreptul şi responsabilitatea, dată de Dumnezeu în ultimă instanţă, de a proteja persoanele inocente în faţa agresorilor.

Conceptul de război drept nu admite conflictul din duşmănie, conflictul personal sau cu scop de jaf, ci doar războiul care este purtat de conducătorii legiuiţi care sunt autorizaţi de instituţia divină a guvernului. Aceasta ne conduce la capitolul 13 al scrisorii lui Pavel către romani unde avem cea mai clară exprimare a învăţăturii apostolice în ceea ce priveşte autoritatea conducătorilor civili angajaţi în utilizarea forţei. O teorie politică spune că cea mai scurtă definiţie a guvernului este forţa legalizată. Când guvernul adoptă legi, acestea nu sunt sugestii. Odată cu stabilirea legii de către guvern este stabilit de asemenea organul de punere în vigoare a acelei legi. Guvernul are dreptul legal să impună legile sale. Intrarea legilor în vigoare înseamnă uneori utilizarea forţei, pentru a asigura ascultarea.

În capitolul 13 al scrisorii către romani Pavel scrie: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda.

Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău”.

Pavel indică aici nu numai faptul că guvernul este o instituţie rânduită de Dumnezeu şi prin aceasta creştinii au obligaţia de a se supune autorităţilor, deoarece în caz contrar se fac vinovaţi de neascultare de Dumnezeu, dar în mod frapant acest text pune în evidenţă învăţătura apostolică despre puterea săbiei. Dumnezeu este cel care a dat puterea săbiei guvernelor pământeşti.

Prima manifestare a forţei legalizate în termenii guvernului a fost imediat după cădere, când Adam şi Eva au fost alungaţi din Grădina Edenului. Dumnezeu a aşezat la intrarea în grădină un înger care avea ca misiune să-i împiedice pe Adam şi Eva să se întoarcă acolo. Îngerul avea o sabie în flăcări în mâna sa. Acesta a fost începutul instituirii organului de executare a legii de către guvern prin înzestrarea cu sabie.

Pavel repetă în Romani că sabia este dată magistraţilor civili cu scopul de a o folosi. Prin extensie el se referă la instrumentele forţei ce există pe lângă sabie. Referinţa la sabie simbolizează puterea de constrângere utilizată pentru susţinerea legii. Pornind de aici multe se pot spune în ceea ce priveşte războiul drept. Dumnezeu este cel care dă naţiunii dreptul de a utiliza puterea militară, dar numai în numele dreptăţii, numai pentru a se împotrivi răului, şi nu pentru a impune voinţa unei naţiuni asupra unei alte naţiuni sau pentru cucerire în scopul obţinerii de bogăţii sau alte lucruri. De aceea de fiecare dată când suntem angajaţi în război ca naţiune, în calitate de creştini trebuie să analizăm situaţia, pentru a se vedea natura cauzei ce a determinat implicarea în război.

După al II-lea Război Mondial, la Nürenberg, în Germania, au avut loc procese pentru judecarea criminalilor de război nazişti, şi mulţi dintre aceştia au fost închişi şi executaţi. Scuza pe care aproape toţi aceşti criminali au invocat-o a fost că ei s-au supus pur şi simplu, şi-au făcut doar datoria. În acest proces poziţia guvernului Statelor Unite a fost că fiecare soldat avea responsabilitatea morală să spună „Nu” superiorului său, dacă acel ofiţer îi comanda să facă ceva rău. Cu alte cuvinte, poziţia Statelor Unite a fost ca fiecare persoană din Germania avea responsabilitatea să fie de partea războiului drept şi să refuze să servească cauzei lui Hitler.

În timpul războiului din Vietnam, Curtea Supremă a Statelor Unite a schimbat definiţia contestatarului cinstit, de la o persoană care refuză să participe la un anumit război care este împotriva principiilor sale morale sau religioase la cineva care refuză să servească în orice război pentru că este împotriva crezurilor sale. Pentru mine a fost uimitor cum principiul etic pe care Statele Unite l-a invocat cu ocazia procesului criminalilor de război de la Nürenberg a fost înlăturat în timpul crizei din Vietnam. Eu vă avertizez dacă sunteţi chemaţi să luptaţi: Dumnezeu vă consideră responsabili faţă de cauza războiului în care sunteţi implicaţi.

Capitolul 10
PEDEAPSA CAPITALĂ

Dacă vom privi cu atenţie în Vechiul Testament, vom observa câteva lucruri în legătură cu pedeapsa capitală. Pedeapsa capitală a fost instituită în Israel pentru aproximativ 35 de delicte distincte, inclusiv crima şi adulterul. În ceea ce priveşte crima, Vechiul Testament face distincţie între câteva tipuri de omucidere. Pedeapsa capitală a fost impusă numai pentru ceea ce numim crimă de gradul întâi, ceea ce cuprinde crima premeditată şi intenţia criminală dinainte gândită. Celelalte tipuri de crime nu erau crime capitale.

O persoană care a comis o crimă capitală nu poate fi executată în urma mărturiei unui singur martor ocular. Trebuie să existe doi martori oculari şi mărturia lor trebuie să fie în acord. În plus dacă s-a descoperit că un martor a depus o mărturie falsă, acel martor era supus pedepsei.

Astfel este clar că Vechiul Testament susţine pedeapsa capitală. Totuşi încercând să o transpunem zilelor noastre există anumite dificultăţi. În calitate de membru al comitetului de directori al închisorii Prison Fellowship, am avut multe discuţii cu fondatorul şi preşedintele acesteia, Chuck Colson. Chuck se opunea pedepsei capitale, deoarece el susţinea că sunt prea multe nedreptăţi în sistemul justiţiei criminale în America. Erau executaţi mai ales oameni săraci şi negri, foarte rar erau executaţi oameni bogaţi sau albi. Până când aceste nedreptăţi vor fi corectate, Chuck gândea că ar trebui să fie dat un moratoriu asupra pedepsei capitale. Eu însumi am simţit povara acelei preocupări.

Totuşi, eu sunt de partea ideii că în principiu pedeapsa capitală nu este o opţiune în caz de crimă, ci este un mandat divin pe care Dumnezeu l-a dat magistraţilor civili să-l ducă la îndeplinire. Pentru a explica de ce am ajuns la această concluzie, să privim la câteva dintre cele mai importante versete din Scriptură. În Geneza cap. 9 citim: „Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării; vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui. Iar voi creşteţi şi înmulţiţi-vă; răspândiţi-vă pe pământ şi înmulţiţi-vă pe el!”

Nimic nu a avut o influenţă mai mare asupra gândirii mele precum acest text, în care putem vedea modul cum ar trebui formulată pedeapsa capitală. Este important de observat contextul acestui pasaj. Aceste cuvinte au fost rostite de Dumnezeu către Noe după potop, după ce Dumnezeu a distrus viaţa de pe pământ cu excepţia lui Noe şi a familiei lui. Aproape fiecare savant care a studiat Vechiul Testament a fost de acord că în acest text regăsim reinstituirea legământului lui Dumnezeu cu omenirea. În acest capitol Dumnezeu a făcut din nou un legământ cu Noe şi a aşezat un curcubeu pe cer ca semn al legământului. Astfel în acest context al reconstituirii legământului creaţiei este dat mandatul cu privire la pedeapsa capitală.

Este important să înţelegem că atunci când Dumnezeu face un legământ cu o naţiune, de exemplu cu Israel, există un anumit sens în care o anumită parte a legământului nu are aplicaţie pentru oamenii din afara acelei naţiuni. Este un legământ naţional. Totuşi, când Dumnezeu face un legământ cu primele sale creaturi, Adam şi Eva, acest legământ s-a răsfrânt asupra întregii omeniri. Astfel dacă legământul cu Noe este o reinstituire a legământului creaţiei, atunci înseamnă că a impus un mandat asupra întregii lumi, şi nu doar asupra familiei lui Noe sau asupra evreilor. Inclusă în acest mandat este porunca lui Dumnezeu cu privire la pedeapsa capitală care spune: „Oricine varsă sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om”. Structura gramaticală de aici indică în mod clar că aceasta nu este o anticipare în legătură cu ceea ce ar putea avea loc, ci este o poruncă. Argumentul pentru care Vechiul Testament susţine pedeapsa capitală este afirmaţia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul Lui. Aceasta este o referire fundamentală la sanctitatea vieţii. Fiecare fiinţă umană, nu contează cât de coruptă, poartă chipul lui Dumnezeu. Când ucizi un purtător al imaginii lui Dumnezeu, Dumnezeu consideră aceasta ca pe un atentat împotriva propriei Sale vieţi. Dumnezeu spune că viaţa omenească este atât de sacră încât dacă în mod intenţionat distrugi viaţa altei persoane, în consecinţă vei pierde dreptul asupra continuităţii propriei tale vieţi. Biblia recunoaşte că o persoană poate fi iertată pentru crimă, dar totuşi este executată în termenii pedepsei în această lume.

În mod evident, acelaşi lucru se spune în Romani capitolul 13 unde Pavel vorbeşte despre magistraţii care poartă sabie, ştim că multe dintre delictele care în Israel erau considerate capitale în comunitatea creştină nu erau considerate capitale. Totuşi continuitatea pedepsei capitale în special pentru crimă este exprimată acolo în mod clar, deoarece Noul Testament încă dă putere săbiei răzbunătorului lui Dumnezeu şi executorului pentru a-i pedepsi pe cei care au ucis fiinţe umane. În concluzie, eu consider că principiul pedepsei capitale, cel puţin pentru crima de gradul întâi, este o rânduială ce a început odată cu creaţia şi va fi în vigoare până când va exista creaţie în mod efectiv.

Am văzut că în Vechiul Testament impunerea pedepsei capitale s-a bazat pe premisa sanctităţii vieţii. Ştim că mulţi oameni nu sunt de acord cu pedeapsa capitală, şi principalul motiv pentru care ei se opun acesteia este denigrarea fiinţei umane.

Este interesant că atât cei care sunt pentru pedeapsa capitală cât şi cei care sunt împotriva acesteia fac trimitere la ideea sacralităţii vieţii pentru a susţine poziţia lor. Cei ce se opun pedepsei capitale spun că dacă aceia care susţin pedeapsa capitală cred cu adevărat că viaţa este sacră atunci ei ar trebui să convingă statul că nu trebuie să ia nici o viaţă omenească. Răspunsul meu este că oponenţii pedepsei capitale nu realizează pe deplin sacralitatea vieţii. După părerea lui Dumnezeu viaţa este atât de sacră încât atunci când o persoană ia viaţa altei persoane, acea persoană trebuie să moară.

Capitolul 11
SACRALITATEA VIEŢII

Nu există subiect etic care să fi împărţit America mai mult decât problema avortului la cerere. După părerea mea este cea mai serioasă problemă etică socială cu care America s-a confruntat vreodată, pe lângă problema sclaviei şi problema drepturilor civile. Nici nu m-aştept la o rezolvare prea grabnică a acestei probleme. Este un subiect pe care mulţi creştini sau biserici nici nu doresc să-l discute. Mă dezamăgeşte faptul că bisericile evită de bunăvoie dezbaterea unui subiect etic de o asemenea importanţă. Există teama că ar putea cauza divizarea bisericii.

Totuşi de-a lungul istoriei bisericii a existat o înţelegere aproape completă între profesorii şi teologii bisericii în legătură cu faptul că avortul la cerere este greşit şi în acelaşi timp este un mare rău. Acum am ajuns la a accepta avortul aproape ca pe o rutină. Ceea ce mă interesează cel mai mult în privinţa acestei probleme a avortului este cum s-a ajuns la această poziţie pe care unii o susţin astăzi.

Acum 25 de ani când dezbaterea pe această temă a devenit tot mai aprinsă erau trei grupuri distincte implicate în această dezbatere: pentru avort, pentru viaţă şi pentru alegere. Cei care erau pentru viaţă formau grupul cel mai mare. Pentru a schimba legile în ceea ce priveşte avortul, a existat o strategie deliberată a celor ce erau pentru avort, o strategie prin care încercau să lege perspectiva „pentru avort” cu conceptul „pentru alegere”. Ideea că cei ce erau pentru alegere deşi aparent susţineau o poziţie de mijloc ei de fapt erau pentru avort. La început, oamenii nu au înţeles că un vot pentru alegere era de fapt un vot pentru avort. O mulţime de oameni spuneau: „Eu personal n-am făcut nici un avort, dar cred că este o chestiune de decizie personală a individului”.

Problema dezbaterii nu mai era dacă avortul este corect sau greşit, ci dacă statul are sau nu dreptul să se implice în luarea unei astfel de decizii. Dacă statul interzice unei femei să facă avort, statul înlătură de fapt dreptul femeii de a decide pentru ea însăşi dacă să facă un avort sau nu. În trecut, desigur că statul nu dădea femeii dreptul legal de a face avorturi. Existau legi împotriva avortului aşa cum existau legi prin care statul nu dădea dreptul soţilor să aleagă să-şi ucidă soţiile şi nu dădea dreptul soţiilor să aleagă să-şi ucidă soţii. Bărbaţii şi femeile aveau restrânse alegerile lor deoarece crima era considerată greşită de către stat.

Întrebarea care se pune este următoarea: Avem de-a face cu viaţa umană atunci când ne ocupăm de avort? Aceasta este cea mai mare problemă şi încă rămâne una dintre cele mai mari probleme în controversa legată de avort. Când spui că este greşit ca cineva să omoare pe altcineva este într-adevăr un argument puternic, dar este cu adevărat crimă să opreşti procesul de creştere al embrionului? Acesta este punctul cheie al problemei.

La începutul mişcării pro avort, cei care erau de partea avortului, pe bună dreptate au prevăzut că cea mai vehementă opoziţie împotriva avortului va veni din partea Bisericii Romano-catolice. De-a lungul istoriei Biserica Romano-catolică s-a pronunţat fără rezerve împotriva avortului. Strategia celor care erau pentru avort a fost să compenseze influenţa negativă a Romei prin atragerea unei importante părţi a bisericilor protestante să accepte avortul sub masca acelei poziţii de mijloc care susţinea dreptul la alegere sau drepturile femeilor. Această strategie a fost extrem de eficace. Cealaltă strategie a celor ce erau pentru avort a fost să lege problema avortului de majoritatea problemelor culturale ale drepturilor omului.

În timp ce discutam cu oameni din ambele tabere problema avortului, fraza pe care am auzit-o cel mai frecvent în susţinerea avortului este: Fiecare femeie are dreptul să hotărască asupra propriului ei corp. Avem de-a face cu ispita unui subiect etic foarte schimbător până la stabilirea principiilor etice. Unii susţin principiul că femeia are dreptul moral absolut asupra trupului său. Astfel, interzicerea avortului înseamnă înlăturarea dreptului fundamental al femeii asupra propriului ei corp.

Întrebarea pe care vreau s-o pun este: „Ce semnificaţie dau oamenii cuvântului „drept”? Cuvântul „drept” este un termen cheie în orice dezbatere etică deoarece etica este preocupată de a răspunde la întrebarea ce este drept, corect şi ce este greşit, eronat. Termenul „drept” se utilizează în mai multe sensuri. De exemplu, vorbim despre „drept legal”, care este dreptul garantat de guvern, prin care ţi se permite să face anumite lucruri fără pericolul de pedeapsă. Un alt sens în care utilizăm cuvântul „drept” este „dreptul moral”. Întrebarea este are femeia dreptul moral de a face avort? Sau altfel spus legea care sancţionează avorturile este o lege dreaptă sau nedreaptă.

Când oamenii spun că femeia are dreptul la avort, eu cred că de fapt ei spun că femeia are dreptul moral de a face avort. Întrebarea mea în acest moment este: când a obţinut femeia acest drept? Cred că originea acestui drept este ideea că fiecare persoană are dreptul să facă ceea ce vrea. În consecinţă va trebui să discutăm dacă într-adevăr o persoană are dreptul să facă ce vrea. Fundamentul drepturilor omului este ideea că drepturile mele încetează acolo unde încep drepturile tale. De aceea afirmaţia că femeia are dreptul la avort se extinde la afirmaţia că fiecare femeie are dreptul să decidă asupra propriului său corp.

În general, principiul că fiecare persoană are dreptul să decidă asupra propriului său corp este adevărat. Nimeni nu are dreptul să ne jignească fără motiv. Noi nu trebuie să ne supunem unor intervenţii chirurgicale ale unor medici doar pentru că ei doresc aceasta. Urmează acum întrebarea cheie: dacă embrionul din interiorul trupului femeii este un element al trupului ei, adică putem spune că este chiar trupul ei. Este clar că embrionul se află în trupul ei. Totuşi din perspectiva biologică embrionul este distinct de trupul ei. Codul ADN al copilului care se dezvoltă în trupul mamei este distinct de codul ADN al mamei care îl poartă. Astfel din punct de vedere biologic copilul care se formează în interiorul trupului mamei este o identitate distinctă de trupul mamei, ea având doar rolul de a-l purta şi a-l ocroti până când fătul este suficient de matur pentru a se naşte.

Întrebarea este de fapt dacă fătul este o persoană umană vie. Cei mai mulţi dintre voi vor fi de-acord că dreptul femeii asupra propriului său corp nu include dreptul de a ucide o altă fiinţă omenească. La aceasta se reduce de fapt problema avortului. Vasta majoritate a oamenilor care se opun avortului nu sunt împotriva femeilor sau a dreptului oamenilor de a alege. Ei se opun doar distrugerii de bună voie a fiinţelor umane vii şi ei sunt convinşi că copiii nenăscuţi sunt fiinţe umane vii. În cea mai mare parte cei care susţin avortul sunt convinşi că copiii nenăscuţi nu sunt fiinţe umane vii. Ei sunt convinşi că de fapt ei nu votează pentru crimă.

Întrebarea care se impune în continuarea dezbaterii noastre este următoarea: ce este o persoană umană vie? Ştim că fătul este o făptură omenească. El are o formă omenească precum şi elemente biologice specifice, precum ochi, urechi, plămâni, inimă. De asemenea are o identitate genetică personală. Dar adevărata problemă ce se pune este dacă fătul este viu. Este dificil de dat un răspuns la această problemă deoarece diferite persoane definesc viaţa în moduri diferite. O modalitate de a încerca să răspundem la această întrebare ar fi luând în considerare definiţiile date vieţii de către lumea biomedicală. Un alt mod considerând definiţia vieţii din perspectivă teologică. A defini viaţa este chiar mai dificil pentru creştini deoarece ei trebuie să ia în considerare pe lângă informaţiile din domeniul natural şi implicaţiile politice asupra vieţii, elementele biblice referitoare la originea vieţii şi sacralitatea vieţii.

Totuşi, creştinii sunt în general împotriva avortului, deoarece Biblia are ceva de spus despre originea vieţii. De-a lungul istoriei toţi cercetătorii Scripturii au susţinut că viaţa începe la concepţie, deoarece sunt multe texte în Scriptură care vorbesc despre copiii ce se află în pântecele mamelor lor ca despre nişte fiinţe vii.

Se pot spune mult mai multe lucruri despre avort decât poate cuprinde o asemenea lucrare. Pe cele care au făcut deja un avort le îndemn să analizeze ce spune Biblia în legătură cu acesta. Sunt absolut convins că Dumnezeu detestă avortul. Dacă ai făcut un avort ai putea avea serioase probleme în prezenţa lui Dumnezeu. Vestea bună este totuşi că Dumnezeu este un Dumnezeu al milei şi al harului. El te poate ierta, te poate curăţa şi poate înlătura vinovăţia ta. Pentru cele care intenţionează să facă un avort, le îndemn să se gândească cu atenţie înainte de a-l face. Dacă nu eşti absolut sigură că acesta este lucrul cel mai corect pe care-l poţi face, dacă aceasta este o modalitate prin care iei viaţa unei alte fiinţe umane, gândeşte-te la consecinţele acestui lucru.

Capitolul 12
SACRALITATEA MUNCII

Nu am auzit prea multe lucruri despre sacralitatea muncii deşi Scriptura oferă o perspectivă nobilă asupra muncii omului, chiar dacă nu pare totdeauna să fie aşa. Există un restaurant în Statele Unite numit TGIF care sunt iniţialele corespunzătoare frazei (rostită în limba engleză): „Mulţumesc, Doamne, că este vineri”. Această frază exprimă sentimentul celor care lucrează pentru a trăi, sentimentul acelora care nu găsesc plăcere în munca pe care o fac. Pe de altă parte am văzut la cineva în birou o emblemă pe care scria: „Mulţumesc, Doamne, că este luni”. El este o persoană care trăieşte pentru a munci, unul care găseşte o adevărată plăcere în munca sa.

Karl Marx a spus că adevărata deosebire dintre om şi restul animalelor constă în utilizarea de către om a unor metode remarcabile de muncă şi de creare a uneltelor precum şi schimbarea dramatică a mediului prin munca mâinilor sale. Este un lucru uimitor să te gândeşti la diferenţa dintre fiinţele omeneşti şi animale. Viaţa unui animal astăzi este în mod esenţial aceeaşi cum a fost întotdeauna, în timp ce fiinţele umane care au trăit acum 100 de mii ani au avut un stil de viaţă radical diferit de stilul de viaţă al oamenilor din oraşele moderne de astăzi. Cu 100 de ani în urmă, ei nu au avut electricitate, maşini, aeronave, computere, televizor. Toate aceste schimbări au apărut ca rezultat al muncii oamenilor.

În ciuda acestui progres tehnologic, de ce oare mulţi oameni au totuşi sentimente negative faţă de munca lor? Pentru a încerca să răspundem la această întrebare, trebuie să mergem înapoi la relatarea Vechiului Testament despre căderea omului şi consecinţele ei înregistrate în Geneza capitolul 3. În acest capitol Dumnezeu îi pedepseşte pe Adam, pe Eva şi pe şarpe pentru implicarea lor în primul act de nesupunere faţă de Dumnezeu. Pedeapsa este comunicată sub forma unui blestem. Blestemul lăsat asupra lui Adam a fost următorul:

Atunci i-a zis lui Adam: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem să nu mănânci deloc din el, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. Din sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”.

Prima parte a acestui blestem „Blestemat este pământul din pricina ta” nu este îndreptat în mod direct şi imediat împotriva lui Adam, ci împotriva mediului său. Ideea este că în vechime omul antic îşi câştiga existenţa în principal din agricultură şi obţinerea recoltei din pământul cultivat era acum mult mai dificilă decât înainte ca Adam să fi păcătuit. Această idee a blestemului este elaborată şi extinsă de-a lungul întregului Vechi Testament. Mare parte a vieţii religioase iudaice se concentrează asupra festivalurilor şi sărbătorilor de mulţumire către Dumnezeu pentru recolte bune.

Noul Testament vede lucrarea lui Cristos ca lucrare de sprijinire a oamenilor aflaţi în condiţia de fiinţe blestemate. Efectul răscumpărării Sale nu se opreşte doar la mântuirea fiinţelor umane. Pavel scrie în Romani 8 că întreaga creaţie geme sub povara durerilor facerii aşteptând cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Biblia promite că cea din urmă binefacere a lucrării lui Cristos va fi îndepărtarea totală a blestemului ce există asupra pământului. Va fi un cer nou, un pământ nou, o reînnoire completă a acestui loc al necazurilor pe care îl numim lumea noastră pământească.

De asemenea putem vedea în acest blestem din Geneza: „Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el… spini şi pălămidă să-ţi dea… cu sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea”. Deoarece avem o imagine atât de negativă a blestemului din Geneza, unii oameni au tras concluzia că munca însăşi este un blestem.

Totuşi trebuie să ne amintim că Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei misiunea de a păzi şi de a lucra grădina Edenului înainte de cădere. Cu alte cuvinte originea muncii este anterioară căderii. Demnitatea muncii îşi găseşte sacralizarea în însăşi opera de creaţie. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, şi unul din sensurile în care suntem chemaţi să-l imităm pe Dumnezeu este să fim implicaţi în muncă. Dumnezeu a creat universul în şase zile şi s-a odihnit în a şaptea zi. El a instituit acelaşi model pentru creaturile Sale.

În calitate de creştini, trebuie să înţelegem că munca în sine nu este un blestem. Munca nu este ceva rău, este ceva ce Dumnezeu a spus că este foarte bun. Există un sens în care suntem chemaţi să ne bucurăm de munca pe care Dumnezeu ne-a dat s-o facem. Ceea ce o face uneori să pară atât de dezagreabilă este faptul că munca noastră are blestemul asociat cu ea. Avem de luptat cu pământul pentru a-l face să dea recolte bune. Avem de înfruntat crizele financiare în afaceri. Trebuie să ne obţinem cele necesare traiului prin trudă anevoioasă şi prin sudoarea frunţii noastre. Trebuie să înţelegem că dificultatea adăugată muncii este blestemul, nu munca în sine.

Cum se relaţionează aceasta la etică? În Vechiul Testament una din cele mai importante beneficii ale muncii oneste era obţinerea rodului muncii drept răsplată. În Legea Vechiului Testament sunt multe prevederi decretate de Dumnezeu cu scopul de a proteja rodul muncii cuiva de la prădare, deteriorare, distrugere şi furt. Multe dintre legile civile din Israel protejau proprietatea privată de la furt şi distrugere. În plus activităţile comerciale din Israel erau protejate prin legi divine care cereau greutăţi şi măsuri corecte precum şi onorarea contractelor.

Sacralitatea muncii oamenilor este violată de încălcări neprincipiale ale legămintelor şi contractelor. Acesta este unul dintre motivele pentru care Biblia protestează atât de vehement împotriva furtului. Când furăm de la altă persoană, nu numai că ne însuşim bunul altcuiva dar luăm ceva în care persoana respectivă a investit o trudă anevoioasă.

Nu pot să cred că există un lucru mai egoist pe care îl poate face o fiinţă omenească decât însuşirea proprietăţii altcuiva. Biblia sancţionează vehement furtul, deoarece în spatele legilor împotriva hoţiei se află sacralitatea muncii, a demnităţii muncii şi a proprietăţii private care este rodul muncii cuiva.

Aceste lucruri nu le găsim în teoria lui Marx în care regăsim principiul: de la fiecare după capacitatea sa, la fiecare după nevoile sale. În Israel o persoană avea dreptul să păstreze ceea ce era în stare să producă şi în consecinţă avea dreptul să se bucure de beneficiile şi roadele muncii sale. Bineînţeles oamenilor li se cerea să plătească zeciuială şi taxele, iar rodul muncii lor era protejat prin Legea lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte etica muncii, unul dintre păcatele omeneşti fundamentale este trândăvia. Scriptura ne cheamă să fim harnici, se depunem efort în munca pe care o prestăm, să muncim cu sârguinţă. Nici puritanii şi nici Jean Calvin nu au inventat etica muncii. Etica muncii care este înrădăcinată în credinţa creştină este o etică bazată pe creaţie. Noi trebuie să muncim cu hărnicie şi în mod disciplinat, trebuie să facem aceasta spre gloria lui Dumnezeu.

Cât de importantă este munca ta pentru tine? Munca face atât de mult parte din mecanismul vieţii noastre încât atunci când întâlnim pe cineva pentru prima dată vrem să ştim de obicei trei lucruri: numele acelei persoane, unde locuieşte şi cu ce se ocupă. Mulţi dintre noi în mod cu totul denaturat definim întreaga noastră existenţă în termenii a ceea ce facem în loc de ceea ce suntem. Făcând acest lucru subliniem doar cât de importantă este munca noastră pentru noi. Cred că cu toţii am fi extrem de dezamăgiţi dacă la un moment dat s-ar dovedi că munca noastră nu este decât un exerciţiu de inutilitate. Să nu uităm în asemenea momente că trebuie să fim totdeauna plini de respect faţă de munca altor oameni.

Capitolul 13
SACRALITATEA ADEVĂRULUI

Cuvântul adevăr este răspândit foarte frecvent folosit în întreaga Evanghelie după Ioan, dar acest lucru nu este ceva specific doar Evangheliei după Ioan. Ceea ce face Ioan este să pună un reflector asupra acestui concept care străbate întreaga Scriptură şi să sublinieze sacralitatea adevărului. Dumnezeu nu este autorul confuziei, Duhul Sfânt este numit şi Duhul Adevărului spre deosebire de Satan care este numit şi tatăl minciunii. Una dintre marile deosebiri dintre Creator şi creatură, la cădere, este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Biblia spune că toţi oamenii sunt mincinoşi. O parte din acuzaţia adusă rasei umane este că toţi oamenii s-au făcut vinovaţi de profanarea adevărului. Toţi ne-am făcut vinovaţi de umbrirea adevărului sau de patentarea minciunii.

Conceptul de minciună presupune o intenţie prealabilă de a înşela sau amăgi mai degrabă decât a spune ceva incorect din cauza lipsei de cunoaştere sau din cauză că nu-ţi aminteşti derularea exactă a evenimentelor. Aşa a procedat Satan când a introdus minciuna în grădina Eden. De la început el a intenţionat să înşele şi să deposedeze pe Adam şi Eva, de aceea în mod evident el le-a spus o minciună. Există şi în cazul nostru momente în care denaturăm adevărul şi noi ştim foarte bine că denaturăm adevărul.

Modul în care istoria biblică este conturată în Scriptură este în contextul legământului. Biblia vorbeşte despre mai multe legăminte. Dumnezeu a făcut un legământ cu Noe, cu Avram, cu Moise, cu Iona, iar Isus a făcut un nou legământ în Noul Testament. În esenţă fiecare legământ este o promisiune. Diferenţa dintre Dumnezeu şi om este că Dumnezeu niciodată nu-Şi calcă promisiunile, în timp ce noi putem fi numiţi distrugători de legăminte deoarece nu suntem în stare să ne ţinem promisiunile. Aceste idei scripturale sunt asociate cu principiul ce stă la baza sacralităţii adevărului. Adevărul constă nu numai în prezentarea corectă şi exactă a faptelor. Aplicaţia mai largă a sacralităţii adevărului în Scriptură este în strânsă legătură cu a face fapte în spiritul adevărului, cu respectarea cuvântului dat, şi cu împlinirea promisiunilor.

Este uluitor să urmăreşti mişcarea „Promise Keepers”, din America. Oamenii se adună în arenele din întreaga ţară pentru a-şi concentra atenţia asupra unui nou angajament de respectare a promisiunilor faţă de bisericile lor, faţă de soţiile, copiii şi angajaţii lor. Această mişcare este centrată asupra îndeplinirii promisiunilor, unul dintre aspectele importante ale adevărului, deoarece cunoaştem ce devastator este pentru viaţa unui om momentul când promisiunile faţă de el sunt încălcate.

Iacov spune spre sfârşitul epistolei sale următoarele: „Mai pe sus de toate… da al vostru să fie da şi nu să fie nu”. Ceea ce întotdeauna mi-a fascinat cugetul a fost începutul îndemnului rostit de Iacov: „Mai pe sus de toate”. Adesea am întrebat diferite grupuri de oameni care este obligaţia noastră etică numărul unu. Am primit diferite răspunsuri, dar Iacov susţine că prima noastră obligaţie etică este să spunem adevărul aşa încât oamenii să poată avea încredere în cuvântul nostru şi să ştie că vom face ceea ce spunem. Gândeşte-te la relaţiile rupte în viaţa ta şi socoteşte de câte ori cauza distrugerii unei relaţii este o promisiune nerespectată.

Eu m-am simţit jignit când oamenii nu şi-au ţinut promisiunile faţă de mine, dar şi eu la rândul meu, am rănit pe aceia faţă de care nu mi-am respectat promisiunile, chiar şi în relaţie cu propriul meu copil. Nici nu mai ştiu de câte ori am promis fetei mele că voi fi lângă ea în anumite momente şi nu am fost acolo deoarece am crezut că alte lucruri sunt mai importante de făcut.

Îmi amintesc că Dr. Gerstner a angajat un tâmplar creştin să-i facă anumite schimbări prin casă. Tâmplarul i-a spus că va fi acolo în dimineaţa următoare la ora 8, astfel Dr. Gerstner şi-a aranjat programul în aşa fel încât să fie atunci acasă pentru a-l primi pe tânărul tâmplar. Dar el nu a venit dimineaţa următoare şi nu a dat nici măcar un telefon. În aceeaşi seară Dr. Gerstner a dat un telefon pentru a-l întreba ce s-a întâmplat. Tânărul s-a scuzat că nu a putut veni în acea zi pentru că tocmai atunci s-a ivit o slujbă ce era pentru el o ocazie extraordinară pe care nu o putea rata şi a promis că va veni sigur a doua zi. Dr. Gerstner i-a spus: „Înţeleg importanţa problemei tale, dar nu mai veni mâine dimineaţă pentru că trebuie să înveţi mai întâi să-ţi respecţi cuvântul dat”. A-ţi respecta cuvântul dat nu înseamnă voi fi acolo dacă nu intervine ceva între timp. Totuşi acest lucru se întâmplă în fiecare zi cu creştinii care nu-şi plătesc taxele sau nu-şi onorează întâlnirile. Pentru aceştia „da” nu este „da” şi „nu” nu este „nu”.

Acum doresc să revin la întrebarea: „Este corect vreodată să minţi?” Aceasta este una dintre cele mai controversate probleme legate de sacralitatea adevărului, problemă mult dezbătută de către profesorii de etică. De-a lungul istoriei au existat păreri diferite în legătură cu modul în care trebuie să răspundem acestei întrebări. Unii profesori de etică spun că nu este permis niciodată să minţi. Alţii a căror teologie este întru totul ortodoxă spun că există ocazii când este necesar să recurgem la o minciună.

Se pot aminti două episoade din Scriptură în care personajele biblice s-au folosit de o minciună spre a face faţă situaţiei. Primul episod se află în cartea Iosua capitolul 2 când Rahav a minţit pentru a proteja iscoadele trimise de Iona. Deşi a minţit în această situaţie în Evrei 11:31, Rahav ne este dată ca un bun exemplu şi ni se spune că „Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu răzvrătiţii, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă”. Unii învăţători vor spune că Rahav a fost binecuvântată de Dumnezeu în ciuda minciunii de care s-a folosit şi nu din cauza acestei minciunii. Într-adevăr faptul că Iosua şi poporul Israel au beneficiat de pe urma minciunii rostite de Rahav nu justifică acest comportament şi nu îl ridică la rang de permanenţă.

Un alt episod din Scriptură care m-a convins să mă alătur celor care consideră că sunt situaţii în viaţă când se impune folosirea intenţionată a unui neadevăr. Acest episod cuprinde evenimentele derulate în preajma naşterii lui Moise, în primul capitol din Exod. Cunoaştem că noul faraon al Egiptului s-a temut că fiii lui Israel vor ajunge atât de numeroşi încât s-ar putea ca ei să se ridice împotriva egiptenilor. Din această cauză faraonul a decretat ca fiecare nou născut evreu de parte bărbătească să fie ucis. În Exod putem citi:

„Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra, şi cealaltă Pua, şi le-a zis: „Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat să-l omorâţi; iar dacă este fată s-o lăsaţi să trăiască”. Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului; ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască” (Exod 1:15-17).

Înainte de toate observăm aici un act de flagrantă neascultare civilă, care ridică o altă problemă etică, deoarece Scriptura îi provoacă pe creştini să fie modele de ascultare civilă. Principiul de bază în astfel de situaţii este că trebuie să ne supunem totdeauna autorităţilor civile în afară de cazul în care aceste autorităţi ne poruncesc să facem ceva interzis de Dumnezeu sau ne interzic ceva poruncit de Dumnezeu. Trebuie să ne supunem autorităţilor civile chiar dacă această supunere ne displace sau ne face să suferim fizic sau moral. Dar nu suntem obligaţi să ne supunem autorităţilor civile dacă ni se cere să furăm, să ucidem sau să facem orice altceva ce Dumnezeu ne interzice. De asemenea, dacă conducătorii noştri civili ne interzic să ne închinăm Domnului va trebui să nu ascultăm; chiar şi Petru şi apostolii au refuzat să asculte autorităţile atunci când acestea le-a interzis să mai predice Evanghelia.

Moaşele evreilor nu numai că nu s-au supus poruncii faraonului ci l-au şi minţit. În Exod 1: 18-20 putem vedea urmarea faptelor lor: „Împăratul Egiptului a chemat pe moaşe şi le-a zis: „Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască?” Moaşele au răspuns lui faraon „Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei”. Dumnezeu a făcut bine moaşelor.

Textul biblic arată aici protecţia lui Dumnezeu asupra moaşelor care minţiseră pentru a salva vieţile băieţilor evrei nou născuţi. Unii spun că moaşele au greşit, că ele nu trebuia să fi minţit. Dumnezeu le-a binecuvântat pentru curajul lor nu pentru că au minţit. Eu nu cred aceasta. Desigur există un principiu care primează aici şi anume că oriunde şi oricând suntem obligaţi să spunem adevărul aceluia căruia îi datorăm adevărul. Noi trebuie să spunem adevărul când dreptatea şi corectitudinea cere adevărul. Dar în acest caz dreptatea cerea ca ucigaşul să fie indus în eroare.

Am locuit cândva în Olanda, într-o casă a cărei proprietară îşi crescuse fiul în timpul ocupaţiei germane. Nemţii mergeau prin casele oamenilor şi acolo unde găseau tineri îi luau şi îi trimiteau în tabere de concentrare şi îi puneau să muncească pentru sprijinirea războiului German. Femeia despre care vorbesc a făcut o mică încăpere în podeaua sufrageriei şi i-a ascuns acolo pe fiul ei şi pe fiul prietenei sale. Într-o zi soldaţii germani au pătruns în casa ei şi au întrebat-o dacă are băieţi. Femeia a răspuns negativ. Soldaţii şi-au descărcat armele în podea şi au urmărit reacţia femeii. Ea şi-a păstrat calmul şi astfel i-a indus în eroare pe soldaţii germani. După plecarea acestora, i-a găsit în viaţă pe cei doi băieţi ascunşi sub podea. Cei doi tineri nu au fost capturaţi în timpul războiului. Întrebarea care se pune este: Le datora femeia adevărul acestor criminali? În mod evident răspunsul este nu. În caz de război, sau în cazul că ai de-a face cu criminali nu ţi se cere să spui tot ceea ce ştii, poţi să spui adevărul când este necesar să-i opreşti de la uciderea cuiva. În ceea ce mă priveşte, susţin cu seriozitate ideea sacralităţii adevărului, dar de asemenea cred că sunt multe ocazii când este păcat să spui adevărul mai degrabă decât să te abţii de la a-l spune.

Capitolul 14
SACRALITATEA CĂSĂTORIEI

În 1948, un sociolog de la Universitatea Harvard scria: „O societate ignorantă, neştiutoare de carte poate supravieţui, dar o societate în întregime egoistă şi huliganică nu. Până nu demult familia era principalul factor de socializare pentru noii născuţi, redându-i societăţii pregătiţi pentru viaţa socială. În prezent această viziune vitală este din ce în ce mai puţin realizată de familie”.

Acest citat a fost o reacţie la constatarea unei creşteri a ratei divorţurilor în America. În 1910, rata divorţurilor era de 10% (una din 10 căsătorii se termina cu un divorţ). În 1948 rata divorţului a crescut la 25%. În zilele noastre a crescut la 50%. Cu alte cuvinte suntem martori la dezintegrarea familiei, instituţia fundamentală a umanităţii.

Cui se datorează această criză? Acest fenomen nu este doar rezultatul unei crize religioase; el se datorează şi unei crize de natură sociologică. S-au schimbat în mod spectaculos şi legile care reglementează divorţul. Cea mai impresionantă schimbare a fost apariţia divorţurilor ce au loc din vina niciunuia dintre parteneri. Ca reacţie la creşterea numărului de familii dezintegrate din America, s-a legiferat o mai uşoară obţinere a divorţului decât a fost vreodată în trecut. Aceasta este o problemă a societăţii, a statului şi a bisericii.

Cel mai important motiv care a produs o puternică criză în biserică s-a datorat nu nevoii de consiliere în caz de divorţ, ci crizei etice majore generată de faptul că legile care guvernează divorţul stabilite de stat sunt diferite de legile referitoare la căsătorie şi divorţ stabilite de biserică, potrivit celor spuse în Biblie. Mulţi creştini de-a lungul istoriei precum şi în prezent cred că nu există motive pentru divorţ. Alţi creştini consideră că doar adulterul este un motiv real de divorţ. Alţii adaugă adulterului şi abandonul sau separarea de necredincioşi ca fiind al doilea motiv de divorţ. Alţii susţin că mai sunt şi alte motive de divorţ dincolo de acestea două.

Problema devine mai acută când oamenii divorţează potrivit legilor statului şi nu potrivit legilor bisericii. Criza etică ce apare este următoare: să recunoască biserica validarea divorţului pe care l-a permis statul? Problema majoră apare atunci când o persoană divorţată potrivit legilor statului doreşte să se recăsătorească şi cere pastorului să oficieze căsătoria sa. Adesea decizia etică în asemenea situaţii este foarte greu de luat. Asemenea decizii vor fi supărătoare pentru un păstor cu viziune conservatoare asupra acestui subiect, acesta va încerca să se supună Scripturii şi nu va oficia căsătoria. Dar el ştie că sunt destui preoţi care vor fi fericiţi să facă acest lucru.

Dezbaterea referitoare la motivele legitime pentru divorţ şi la recăsătorie este o dezbatere ce datează din antichitate. A existat o dezbatere aprinsă între rabinii comunităţii evreieşti ai Vechiului Testament şi această dezbatere a continuat până în perioada în care Isus Cristos a trăit. În evanghelia lui Matei ne este relatat un episod în care fariseii vin la Isus să-L chestioneze în legătură cu divorţul, cu scopul de a-L prinde într-o cursă:

„Fariseii au venit la El şi ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” (Matei 19:3).

Pentru a înţelege ce se petrece aici, trebuie să înţelegem câte ceva din controversa răspândită în Ierusalim la acea vreme. În acea vreme erau două şcoli rabinice mari de interpretare a Scripturii, una conservatoare şi una liberală. Ele se contraziceau în interpretarea pasajului din Vechiul Testament care stabilea legea referitoare la divorţ:

„Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire şi după ce-i va dă-o în mână, să-i dea drumul din casa lui” (Deuteronom 24:1).

Întrebarea era: în ce consta acea ruşine, cât de serioasă ar trebui să fie încât să justifice divorţul? Răspunsul la această întrebare a determinat apariţia celor două şcoli rabinice. Şcoala conservatoare avea un punct de vedere foarte îngust şi considerau că doar un păcat sexual ruşinos poate justifica divorţul. Şcoala liberală avea o viziune mai largă asupra acestui lucru şi ei considerau că divorţul poate fi justificat aproape de orice. De exemplu ei considerau că divorţul ar putea fi admis, dacă femeia ardea hrana din neatenţie sau dacă spărgea unul din vasele preferate ale soţului. Astfel era o adevărată dihonie în Israel la acea vreme, şi punctul de vedere la modă al şcolii care domina, şcoala liberală, era că bărbatul evreu avea dreptul să divorţeze de soţia sa pentru orice cauză, indiferent care.

Aici era capcana. Fariseii ştiau că Isus susţinea legea lui Dumnezeu. De asemenea ştiau că Isus se bucură de o largă popularitate printre oameni, şi ei urau acest lucru. De aceea au venit la El cu această controversată problemă etică, presupunând că Isus Îşi va exprima adeziunea faţă de punctul de vedere îngust asupra divorţului. În felul acesta credeau fariseii, Isus Îşi va pierde popularitatea. Oamenii din acele vremuri erau implicaţi în căsătorie, divorţ şi recăsătorie. Exista o perspectivă foarte libertină în privinţa păstrării căsătoriei. Dacă apăreau dificultăţi în căsnicie, bărbatul putea cu uşurinţă să divorţeze. Mersul lucrurilor se asemăna foarte mult cu ceea ce se întâmplă astăzi în societatea americană contemporană.

Un preot poate avea o mulţime de probleme dacă adoptă punctul de vedere îngust în ceea ce priveşte divorţul. El va deveni o persoană foarte antipatică în biserică deoarece cele mai multe biserici americane sunt pline de oameni divorţaţi. Fiind abordat de farisei în problema mai sus amintită Isus a răspuns după cum urmează:

„Drept răspuns El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: „De aceea v-a lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup?” Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:4-6).

Acesta a fost răspunsul iniţial dat de Isus fariseilor. Unii au tras concluzia de aici că adevărata lege a lui Dumnezeu interzice divorţul orice s-ar întâmpla.

Pentru a răspunde la întrebarea fariseilor Isus a privit în urmă la momentul instituirii căsătoriei, la începutul, scopul şi destinaţia căsătoriei, precum şi la intenţia pe care Dumnezeu a avut-o în legătură cu căsătoria. Căsătoria era atât de sacră încât legătura mistică dintre soţ şi soţie pe care Dumnezeu o realiza atunci când erau puşi împreună nu putea şi nu trebuia să fie ruptă de nici o fiinţă omenească.

Fariseii au răspuns la Isus cu o întrebare:

„Pentru ce dar – I-au spus ei – a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?” (Matei 19:7).

Ei au spus că dacă nu sunt nici un fel de clauze pentru divorţ de ce Moise a poruncit divorţul? De remarcat utilizarea cuvântului „a poruncit”. Moise nu a poruncit divorţul, dar l-a permis din cauza unor lucruri necuviincioase. El nu a spus că trebuie să divorţezi de soţia ta dacă un lucru ruşinos a avut loc. Acest lucru este important de reţinut. Unor creştini, victime ale adulterului, li se spune de către pastorii lor că nu este îngăduit să divorţeze, că ei trebuie să ierte. Este obligaţia lor să-şi ierte partenerul sau partenera dacă acesta sau aceasta se pocăieşte. Dacă partenerul sau partenera se pocăieşte, ei sunt obligaţi să-i trateze ca pe un frate sau o soră în Cristos, dar nu este obligatoriu să continue acea căsătorie. Dacă doriţi să cunoaşteţi gândurile mele cu privire la acest subiect, puteţi citi capitolul referitor la aceasta în cartea mea Căsătoria intimă.

Isus continua să răspundă fariseilor astfel:

„Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Matei 19:8-9).

Aceasta nu înseamnă că oricine se căsătoreşte cu cineva care este divorţat în mod legitim comite adulter. Comiţi adulter când te căsătoreşti cu cineva care este divorţat în mod nelegitim, deoarece din perspectiva lui Dumnezeu acea persoană este căsătorită încă. Aceasta este numită o condiţie de excepţie, unde Isus lasă un temei pentru divorţ. Domnul nostru ia o poziţie foarte hotărâtă aici spunând că oricine divorţează în afară de pricină de curvie este vinovat de adulter. Aceasta este învăţătura lui Cristos.

Pavel, care este purtătorul de cuvânt al lui Cristos, dă un alt temei divorţului. În 1 Corinteni 7, Pavel scrie că dacă un necredincios dintr-o căsătorie mixtă (o căsătorie dintre doi necredinciosi în care unul a devenit credincios mai târziu) doreşte să se despartă, atunci credinciosul trebuie să fie de acord cu despărţirea. Aceasta este ceea ce numim divorţ din cauza abandonului. Acestea sunt cele două temeiuri de divorţuri recunoscute de Noul Testament.

O problemă a bisericii apare atunci când doi membri ai bisericii doresc să divorţeze, dar nu este vorba de implicarea unui adulter. Presupunem că soţul divorţează de soţie; el o părăseşte, dar nu din motive biblice. Se poate ea căsători potrivit Noului Testament fără comiterea adulterului? Ea poate acest lucru doar dacă divorţul este recunoscut de biserică, precum ar fi rezultatul abandonului de către soţul considerat necredincios. Iată de ce este de datoria bisericii să-i disciplineze pe oamenii care sunt în pericol să treacă prin situaţii de divorţ fără temei, pentru a proteja persoanele care în urma divorţului rămân singure şi potrivit principiilor biblice nu li se mai îngăduie să se căsătorească.

Aş vrea să spun că majoritatea divorţurilor în America secolului XX nu sunt legitime potrivit legii lui Dumnezeu. Aceasta ar putea să apară supărător urechilor, dar aici este locul unde biserica trebuie să se implice pentru a consilia şi disciplina. Oamenii tânjesc cu disperare să fie ajutaţi în depăşirea acestor probleme.

Înţeleg că este foarte dificil să fii implicat într-o căsătorie unde predomină problemele şi nefericirea. Totuşi, cel mai important lucru pe care trebuie să-l învăţăm este cum să dezvoltăm o relaţie de dragoste în mijlocul conflictului. Căsătoria este un loc unde se poate învăţa acest lucru; nu există căsătorie fără conflicte. Există o mentalitate cu totul diferită în căsniciile în care ambii parteneri înţeleg că au fost puşi laolaltă până la moarte decât în căsniciile în care cuplul înţelege că este foarte uşor să iasă din această condiţie de om căsătorit.

Un ultim sondaj legat de probleme referitoare la divorţ a arătat că în prezent rata divorţurilor printre creştinii evanghelici declaraţi în America este uşor mai ridicată decât rata divorţului între necreştini. Preaiubiţilor, există ceva profund greşit în înţelegerea noastră despre căsătorie şi divorţ.

Capitolul 15
ÎNTREBĂRI Şl RĂSPUNSURI

Întrebare: În timpul discuţiei despre etică aţi menţionat conceptul de lege naturală, care în mare parte a dispărut din discursul public. Se pare că ultima dată când cineva a amintit în mod public despre legea naturală a fost Thomas Clarence în timpul audierii de confirmare a Curţii Supreme de Justiţie şi atunci cea mai mare parte a reacţiei a fost una de aversiune. Dar se pare că într-adevăr credeţi în legea naturală. Vă rog deci să ne explicaţi cum am putea obţine legi pozitive plecând de la legea naturală. Ce ne învaţă natura? Cum am putea să folosim observaţiile noastre din natură pentru îmbunătăţirea regulilor noastre specifice?

Răspuns: Sunt de acord că conceptul de lege naturală aproape a dispărut din cultura noastră contemporană. Totuşi dacă privim la istoria generală a gândirii teoretice în lumea vestică, ideea de lege naturală este adânc înrădăcinată în civilizaţia vestică fiind clar afirmată în civilizaţia Greacă prin învăţătura etică a lui Aristotel, de exemplu, şi a fost foarte importantă în jurisprudenţa romană, lucru ce rezultă din lucrările lui Cicero şi ale altora şi a constituit de asemenea fundamentul legii britanice. De asemenea, în mod tacit a fost utilizată şi de fondatorii Americii.

Dar la sfârşitul secolului al XIX-lea a avut loc o criză, odată cu dezvoltarea aşa zisei filosofii pozitiviste şi cu influenţa de mai târziu a lui Oliver Wendell Holmes asupra Curţii Supreme. Lucrările lui Holmes referitoare la legea comună se bucură şi azi de multă consideraţie în tribunalele americane. El susţine că legile care se decretează acum, numite legi absolute, nu mai pot fi stabilite făcând apel la anumite norme transcendente, reguli teologice sau principii metafizice, ci mai degrabă pe baza unui consens din cadrul comunităţii contemporane. Impactul acestei idei asupra culturii americane contemporane a fost foarte puternic.

Eu pledez în favoarea legii naturale deoarece ideea de lege naturală este înrădăcinată şi întemeiată pe baza Scripturii. Romani capitolul 2 este un text foarte important în care apostolul Pavel vorbeşte despre această lege a lui Dumnezeu pe care El o face cunoscută oamenilor prin însăşi natura lor de fiinţe create. Dumnezeu scrie legea Sa în inimile oamenilor, şi dovada acestui lucru este văzută îndeosebi în realitatea conştiinţei. Tomas d’Aquino a spus multe despre aceasta. De asemenea Pavel vorbeşte în mod frecvent despre aceste lucruri care pot fi învăţate de la natură. Ideea biblică este că legea naturală este o oglindire sau o manifestare particulară a legii eterne a lui Dumnezeu.

Una dintre sferele în care putem discerne anumite elemente ale legii naturale este ceea ce numim codul legilor naţiunilor. Dacă examinăm codul legilor aparţinând diferitelor naţiuni la momente de timp diferite de-a lungul istoriei, observăm că acestea diferă în anumite puncte, dar există o asemănare evidentă în ceea ce priveşte interzicerea crimei. Printr-un studiu al naturii oamenii înţeleg că există câteva principii sau norme care trebuie să stea la baza comportamentului uman pentru a face societatea posibilă. La această idee a ajuns Kandt în urma studiului său asupra imperativelor absolute, versiunea sa în ceea ce priveşte regula de aur, pe care a văzut-o ca fiind ceva fundamental, instinctiv, intrinsec şi normal pentru fiinţele umane.

De obicei când facem distincţia dintre legea naturală şi legea absolută, vorbim despre legi care guvernează comportamentul uman, legi care sunt legiferate de stat. Totuşi în teologie există o altă modalitate importantă prin care facem distincţia dintre legea naturală şi legea absolută. Aceasta cu privire la legea dată în mod direct de puterea lui Dumnezeu prin revelaţie specială, de exemplu legile Sale modificate sau abrogate. Spre exemplu, legile cu privire la alimentaţie date de Dumnezeu în Vechiul Testament sunt acte legislative absolute, totuşi aceste legi au fost mai târziu abrogate de Isus Cristos în Noul Testament.

Una dintre problemele dificile cu care s-au confruntat creştinii totdeauna este: Care dintre reglementările Legii Vechiului Testament se cer încă a fi respectate de către creştini? Unul dintre lucrurile care ne ajută să facem diferenţa dintre ce s-a abrogat şi ce s-a păstrat este această distincţie dintre legea naturală şi legea absolută din interiorul caracterului lui Dumnezeu Însuşi. Când teologii vorbesc despre legea absolută a lui Dumnezeu, ei vorbesc despre acele legi pe care Dumnezeu le legiferează prin voinţa Sa, dar care pot fi schimbate fără a compromite în vreun fel sfinţenia şi dreptatea caracterului lui Dumnezeu. Legea naturală a lui Dumnezeu se referă la acele legi pe care Dumnezeu le-a legiferat pentru a fi o reflectare directă a caracterului Său Sfânt. Dacă Dumnezeu ar contramanda sau ar abroga acele legi, El ar contesta prin aceasta însuşi caracterul Său. De exemplu, dacă Dumnezeu ar anula legea împotriva idolatriei, a doua din cele 10 porunci, El ar tăgădui însăşi sfinţenia Sa. Astfel când privim la legile lui Dumnezeu, este important să vedem ce anume descoperă aceste legi despre Dumnezeu Însuşi.

Întrebare: În 1 Corinteni 11:14 Pavel scrie: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este o ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung?” Cum a ajuns Pavel la această concluzie?

Răspuns: Cred că Pavel se referea la obiceiurile cuprinzătoarei culturi universale. Lung este un termen relativ, deci se impune următoarea întrebare: Lung în comparaţie cu ce? Eu însumi m-am întrebat ce etalon a luat în consideraţie Pavel când a făcut această apreciere despre părul lung al bărbatului. Răspunsul cel mai realist la această întrebare ar fi că Pavel a apreciat lungimea părului bărbatului în comparaţie cu lungimea părului femeii. Dacă aruncăm o privire la culturile din diferite timpuri şi locuri, constatăm că de multe ori de-a lungul istoriei bărbaţii au purtat părul mai lung decât în alte dăţi. Totuşi a existat întotdeauna un echilibru între lungimea părului la bărbaţi şi lungimea părului la femei în sensul că tunsoarea bărbaţilor era mai scurtă decât lungimea părului la femei.

Pavel arată de asemenea că părul femeii este o parte din strălucirea sa, o parte din frumuseţea sa care i-a fost dată la creaţie. Adesea în lumea animalelor, reprezentantul sexului masculin din cadrul speciei este cel mai frumos. Totuşi, printre fiinţele omeneşti femeia a primit această încântătoare dimensiune a frumuseţii care potrivit Bibliei este simbolizată de păr. Pavel consideră că este o ruşine pentru un bărbat să încerce să imite stilul femeii de a-şi purta părul. Eu am făcut doar nişte speculaţii şi am încercat să înţeleg de ce Pavel include acest verset deoarece el nu dă nici o explicaţie pentru acesta.

Întrebare: Credeţi că va supravieţui cultura vestică în urma acceptării eticii relativiste? Cum vedeţi evoluţia acestei culturi în urma acestei schimbări în gândire?

Răspuns: Văd o direcţionare a culturii vestice înspre păgânism, barbarism. O carte care a fost publicată cu câţiva ani în urmă descria cultura americană de astăzi în termenii unui neo-păgânism. Dimensiunea păgână avea ca origine adoptarea relativismului etic. Fără standardele normative transcendente fiecare face ce este bine din punctul său de vedere. Acesta este crezul barbarilor; aceasta este legea junglei. Aceasta nu înseamnă că oamenii nu pot supravieţui. O parte din esenţa civilizaţiei este ordinea, o ordine bazată pe norme obiective şi structuri. Dacă acestea sunt distruse atunci ordinea devine, doar o rânduială pe care fiecare individ şi-o stabileşte pentru sine într-un mod convenabil sau o rânduială pe care fiecare grup o stabileşte pentru a-i sluji sieşi, ceea ce înseamnă întoarcerea la legea junglei. Oamenii vor supravieţui, dar atmosfera va fi păgână. Cred că în epoca noastră contemporană am devenit nişte barbari rafinaţi.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s