„7 Obiectii aduse doctrinei predestinarii.”

7 Obiecţii aduse doctrinei predestinării.

_______________________________________-

© 2011, Andrei Croitoru

1. Doctrina predestinării încurajează păcatul?

Chiar dintre cei care studiază Scriptura și teologia cad în capcanele argumentelor slabe și tendențioase atunci când vine vorba despre predestinare.
Una dintre obiecțiile aduse predestinării este că ea încurajează la păcat. Mi-e groază când văd păstori care aduc astfel de argumente ridicole. Lipsa documentării poate fi de vină.
Oamenii aceștia nu trebuie să ne întrebe pe noi cum rezolvăm această dilemă ci să citească Scripturile. Predestinarea nu are în vedere doar scăparea de iad și în primul rând nu vizează acest lucru.

[1] Predestinarea are în vedere viața veșnică.
Problema arminianului este cu definițiile. Dacă, conform multor definiții populare, viața veșnică este doar, scăparea de iad, atunci da, cineva ar putea spune: „bine că am scăpat de iad și sunt predestinat că abia acum pot face ce vreau”.
Noi nu credem că viața veșnică este doar scăparea de iad și transferul în cer ci că ea înseamnă (Ioan 17:3) intrarea într-o relație prietenoasă de cunoaștere a Sfintei Treimi.
Predestinarea cuprinde calea prin care trebuie să fim mântuiți, oamenii care trebuiesc mântuiți dar și scopul, destinația și modul în care sunt duși către mântuirea finală. Suntem predestinați să trăim în sfințenie.
Uitați-vă la următoarele versete care exprimă clar acest adevăr:
Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29)
În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană (Efeseni 1:4)
trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. (2 Tes. 2:13)

[2] Îmi pare rău că unii își construiesc doctrina după experiențe. Unii își construiesc învățătura despre „predestinare” după ceea ce se întâmplă în bisericile lor și pe baza observațiilor (subiective) făcute.
Oameni care au avut credința (dracilor) și au pierdut-o, spun ei, contrazice predestinarea. Aceasta este teologie făcută pe cazuistică și experiență – nu pe Scriptură.
Sunt unii care cred în predestinare și care au făcut din aceasta un prilej de a trăi în păcat așa că unii au concluzionat că e mai bine fără această doctrină. Concluzia este tot extrasă din experiență.

[3] După ce Pavel arată credincioșilor din Roma că „unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” contrazice acuzația arminienilor (care niciodată nu e formulată de calviniști): „să păcătuim mereu, ca să se înmnulțească harul”.
Pavel le răspunde retoric ambelor categorii de oameni: „Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?”
În primul rând niciun calvinist nu formulează acuzația arminianului: „dacă tot suntem predestinați și nu ne putem pierdem mântuirea înseamnă că putem face ce vrem”. Mai jos voi explica de ce.
În al doilea rând problema arminianului este că definește prost „regenerarea” (nașterea din nou). Noi credem că în momentul regenerării omul este eliberat de păcat, că în inima lui s-a născut acea dorință nestăvilită și continuă după sfințire și că omul este îndreptat către Dumnezeu.
Arminianul bănuiește că noi, ca și ei, credem că regenerarea este doar iertarea de păcat și scăparea de iad și bine mersi acum ne facem de cap trăind în aceleași mizerii în care ne bălăceam înainte de convertire.
În al treilea rând arminianul are mentalitate de om lumesc atunci când bănuiește că omul regenerat ar vrea să trăiască în păcat. Cum să mai trăiești în păcat când mântuirea înseamnă eliberare de păcat dar și semănarea unui principiu nou de viață: dorința după trăirea în sfințire.
În al patrulea rând – noi nu putem ști 100% că un anumit om este regenerat ca să spunem imediat după aceea – „uite omul ăsta trăiește în păcat și asta înseamnă că a căzut de la credință”. Nu știm de unde are arminianul acei ochi spirituali speciali prin care vede adevăratele regenerări.

2. Doctrina predestinării anulează „evanghelizarea”?

Se obiectează deseori că doctrina predestinării sau a ispășirii eficace vine în contradicție cu oferta gratuit pe care o face Isus pentru toți în Evanghelie.
Ce sens are să predici Evanghelia tuturor și să-i chemi pe toți la mântuire atâta timp cât doar câțiva sunt aleși și doar pentru poporul Său a murit Hristos?

[1] Oportunitate sau ofertă gratuit și deplină?
Adevărul este că numai pe baza unei astfel de doctrine putem avea o ofertă gratuită și deplină a lui Hristos pentru cei pierduți.
Oferta pe care o face Evanghelia este mântuirea, nu doar posibilitatea mântuirii. Ca să fiu mai specific, este oferit Isus în toată gloria Persoanei Sale și în toată perfecțiunea lucrării terminate de El.
Dacă Hristos a realizat răscumpărarea abia atunci poate fi oferit ca Mântuitor și ca Cel care întrupează în El mântuirea completă și gratuită.

[2] Predestinarea este singura speranță de succes în evanghelizare.
Datorită neputinței spirituale a omului evanghelizarea ar fi cea mai zadarnică activitate din lume și nimic sub soare nu ar reprezenta o pierdere mai mare de timp.Omul căzut este incapabil să priceapă adevărul spiritual (1 Cor. 2:14); firea lui este coruptă și lipsită de evlavie (Romani 8:7) și nu poate să placă lui Dumnezeu.De parcă nu ar fi fost destul dar și Satana este mereu ocupat să-i țină pe păcătoși îns tare alor firească (Efeseni 2:1-2; 1 Corinteni 4:4). Așa că evanghelizarea nu are nici o șansă de succes.Lucrarea lui Dumnezeu numită „chemare” eficace este operația prin care Dumnezeu îi face pe păcătoși să înțeleagă și să răspundă la invitația Evangheliei.

[3] Credința că Dumnezeu este suveran în har nu afectează urgența evanghelizării. Realitatea e că oamenii fără Hristos sunt pierduți iar noi suntem tirmiși să le vorbim despre Acela care îi poate scăpa.
Nu știm cine sunt cei ce vor fi mântuiți iar Dumnezeu nu le-a dat ucenicilor săi, și nici nouă, datoria și darul de a-i căuta pe cei aleși și doar lor să le predicăm Evanghelia până când o vor primi.
În primul rând este rău să nu faci binele de teamă că gestul tău nu va fi apreciat. În al doilea rând cei care nu sunt aleși sunt oameni fără chip – știm că există dar nu știm cine sunt și este inutil și ireverențios să ghicim. În al treilea rând chemarea noastră, în calitate de creștini nu este să-i iubim doar pe cei aleși ci să ne iubim aproapele indiferent dacă fac parte dintre cei aleși.
Evident că în predicarea Evangheliei nu se vor folosi abordări nebiblice de genul: „cei predestinați veniți la Hristos ca să aveți viața” ci „oricine crede în El nu va muri ci va avea viața veșnică”.
Într-un fel Evanghelia este oferită tuturor fiindcă toți o aud dar în mod eficace Duhul o oferă doar celor pentru care Hristos a murit și care nu pot fi depistați decât atunci când aceștia vin la Hristos.

[4] Credința că Dumnezeu este suveran în har nu afectează autenticitatea invitației Evangheliei și nici adevărulpromisiunilor ei.
Unii întreabă: „cum puteți să le spuneți tuturor oamenilor că vor fi mântuiți dacă vor veni la Hristos atâta timp cât știți 100% că nu toți sunt predestinați ”?
Eu vă spun clar, așa cum a spus și Hristos, toți cei care vor veni și vor să vină la Hristos vor fi mântuiți. Ceea ce le predicăm oamenilor este următorul lucru: dacă vreți și veniți la Hristos veți fi mântuiți.
Problema oamenilor este că nu vor să vină la Hristos ca să aibă viața. Problema nu este că oamenii nu pot fi mântuiți pentru că nu au fost predestinați ci că ei nu vor să fie mântuiți.
Invitația este universală dar în același timp limitată la „toți cei trudiți și împovarați”, „cei bolnavi”, „cei păcătoși”, „oricine crede”. Nimeni nu este exclus decât cei care se exclud prin necredință și nepocăință.
Chemarea Evangheliei este, simplu, porunca dată oamenilor ca să creadă, cu promisiunea că vor fi salvați. Porunca nu implică că li se va da această credința la fel cum porunca lui Dumnezeu ca oamenii să iubească nu implică că li se va dărui această dragoste sau că oamenii au puterea prin ei înșiși să-L iubească pe Dumnezeu perfect.

[5] Credința că Dumnezeu este suveran în har nu afectează necesitatea evanghelizării. Evanghelizarea este necesară fiindcă nimeni nu poate fi mântuit fără ea.
Evanghelizarea are sens fiindcă prezentarea evangheliei este singurul mod prin care cineva predestinat va fi mântuit. Dacă mă întrebați: un predestinat care nu va auzi Evanghelia, va fi mântuit? vă voi răspunde că nu există asemenea oameni.
Predicăm evanghelia pentru că cei predestinați doar așa vor fi mântuiți și această cale (predicarea) este cea aleasă și hotărâtă de Dumnezeu ca să fie modul în care cei aleși să fie mântuiți.

[6] Credința că Dumnezeu este suveran în har nu afectează responsabilitatea de a predica Evanghelia.
Trebuie să ne ordonăm viețile după lumina Legii Lui, nu a presupunerilor noastre legate de planul Lui. Lucrurile pe care Dumnezeu vrea să le păstreze pentru Sine (identitatea celor aleși sau cum, când și pe cine plănuiește să convertească) nu afectează deloc datoria omului.
Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu iar lucrurile descoperite sunt ale noastre. Porunca de a evanghelia face parte din voia revelată a lui Dumnezeu.
Cunoașterea voii revelate a lui Dumnezeu conduce evanghelizarea nu ignoranța față de voia lui secretă.

3. Doctrina predestinării anulează rugăciunea?

Continui în acest articol cu răspunsuri la întrebările celor care consideră doctrina predestinării una nebiblică, periculoasă dar și ilogică.
Unii întreabă: ce rost are să te rogi dacă doar ceea ce Dumnezeu a predestinat se va întâmpla?
Întrebarea pare destul de logică însă ea este logică doar când premisele care stau la baza ei sunt corecte. Una dintre premise este că rugăciunea înseamnă modul prin care putem schimba anumite lucruri.
Este această definire a rugăciunii, corectă? Este scopul rugăciunii schimbarea planurilor divine? Să vedem:

[1] Rugăciunea e poruncită. Pentru cei care întreabă tendențios: de ce să ne mai rugăm atâta timp cât Dumnezeu a hotărât toate lucrurile, aș vrea să întorc întrebarea: ce rost are să te rogi pentru lucrurile pe care Dumnezeu le știe deja?
Rugăciunea nu se face cu scopul informării lui Dumnezeu ci înseamnă să recunoaștem că El știe ce ne trebuie și că suntem conștienți de nevoia noastră.
Totuși un răspuns este că: Dumnezeu ne poruncește să ne rugăm (1 Te. 5:17; Luca 18:1). Chiar dacă acest răspuns nu răspunde dificultăților ridicate doctrinei predestinării el este un răspuns.

[2] Scopul rugăciunii. Primul răspuns este extras din scopul rugăciunii. Principalul scop al rugăciunii nu este să primim ce avem nevoie ci ca Dumnezeu să fie cinstit.
Scopul nostru suprem este închinarea iar rugăciunea este un act de închinare fiindcă ea reprezintă un suflet care se prosternează înaintea Lui; fiindcă este o chemare a Numelui Său mare și sfânt și o recunoaștere a tuturor atributelor Lui.
Rugăciunea reflectă slava lui Dumnezeu fiindcă în ea reflectăm dependența noastră de El. Cerând binecuvântările Lui recunoaștem că El este Autorul și Izvorul oricărui dar bun și desăvârșit. Citește aici despre rugăciunea ca și „părtășie” cu Tatăl.

[3] Mijloc ales pentru binecuvântare. În al doilea rând rugăciunea a fost rânduită ca un mijloc pentru binecuvântarea noastră spirituală și creștere în har.
Rugăciunea este rânduită de Dumnezeu pentru a ne smeri – când ne simțim nevrednicia și nimicnicia noastră în prezența lui Dumnezeu. Rugăciunea este destinată pentru exercitarea credinței noastre de aceea citim despre „rugăciunea cu credință”.

[4] Rugăciunea nu este schimbarea planurilor lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este destinată să schimbe planul lui Dumnezeu, nici să-L facă să-Și întocmească planuri noi. Definirea greșită a rugăciunii îi face pe anti-calviniști să pună astfel de întrebări.
Rugăciunea înseamnă a veni la Dumnezeu, a-I spune nevoia mea, încredințându-mi calea în mâna Domnului și lăsându-L pe El să se ocupe de ea, așa cum I Se pare mai bine.
Asta face ca voința mea să fie supusă voinței Lui, în loc ca, să încerc să aduc voia Lui în supunere față de a mea sau să încerc să-L transform pe Dumnezeu într-un slujitor care îndeplinește ordinele mele și acționează după placul meu.
Unii spun că Dumnezeu nu răspunde la toate rugăciunile făcute cu credință dar acest lucru este neadevărat în totalitate. Priviți iarăși la definiția rugăciunii. Rugăciunea îl lasă pe Dumnezeu să răspundă la rugăciune așa cum crede de cuviință și răspunsul Lui poate fi tocmai opusul a ceea ce ar fi fost bun în concepția noastră. (aici și aici despre faptul că Dumnezeu răspunde la toate rugăciunile)

[5] Mijlocul ales. Dumnezeu a hotărât ca anumite evenimente să aibă loc și a hotărât ca aceste evenimente să aibă loc prin mijloacele pe care El le-a rânduit spre împlinirea lor.
Dumnezeu i-a ales pe unii să fie mântuiți dar a și rânduit să fie mântuiți prin predicarea Evangheliei. Evanghelia este așadar un mijloc rânduit iar rugăciunea este altul. Chiar rugăciunile sunt incluse în hotărârile lui veșnice. Așa că în loc ca rugăciunea să fie în van ea este unul dintre mijloacele prin care Dumnezeu își împlinește hotărârile.
Ilie, deși știa că Dumnezeu va da ploaie, asta nu l-a împiedicat s-o ceară imediat, prin rugăciune (Iacov 5:17-18). Daniel a înțeles că robia urma să dureze 70 de ani iar când se apropiau de sfârșit a început să se roage (Daniel 9:2-3).

[6] Definirea rugăciunii. Revin din nou la ceea ce este rugăciunea. Ea este mărturisirea slăbiciunii făpturii și a neputinței ei. Rugăciunea este în mod fundamental o atitudine de dependență față de Dumnezeu.
Prin urmare, rugăciunea este tocmai opusul tendinței de a-i dica lui Dumnezeu ceva. Rugăciunea înseamnă să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne va răspunde nevoii noastre conform hotărârii suverane.

4. Predestinarea face fără sens îndemnurile și avertizările Bibliei?

Ce spune această acuzație e că doctrina alegerii vine în contradicție cu îndemnurile Bibliei de a trăi în sfințenie și cu avertizările acesteia de pericolele care se ivesc pe calea mântuirii.
Vreau să spun de la bun început. Oamenii aleg, pot alege, trebuie să aleagă și li se poruncește să aleagă. Toți suntem de acord cu aceasta: chiar și calviniștii.
Versetele cel mai des citate în astfel de cazuri sunt cele ca Iosua 24:15 sau Deuteronom 30:19 care spun:
Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi […]
Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta […]
Ce sens au îndemnurile și avertizările Scripturii dacă omul oricum este predestinat?

[1] Omul a fost predestinat nu doar ca să fie mântuit ci și să trăiască o viață de sfințenie în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu așa că el are nevoie de acest cuvânt.Predestinarea nu se referă doar la oamenii aleși ci și la metodele prin care cei aleși vor crede și vor persevera în sfințenie.Credincioșii au fost predestinați să fie mântuiți dar nu fără auzirea cuvântului așa că îndemnurile la pocăință și credință sunt predestinate ca și singura cale prin care să fie mântuiți.Nu există om care să fi fost predestinat fără să fie chemat. Dacă cineva a fost ales dar nu e chemat – nu va fi mântuit și înseamnă, de fapt, că nu a fost ales.Unii pot întreba: dacă unui predestinat nu i se predică cuvântul, va fi mântuit? Noi vom spune că tuturor celor predestinați li s-a predestinat și auzirea cuvântului și nu există astfel de oameni: care să fie predestinați și cărora să nu li se predice cuvântul.

[2] Pavel a fost cel care a predicat doctrina alegerii și în acelaș timp îi îndemna pe frați la o viață de sfințenie și îi avertiza de diferitele obstacole pe care le pot întâlni.
Pavel rezolvă foarte multe dispute când spune că „noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hrists Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10)
De asemenea Domnul Isus poruncește oamenilor să creadă și să vină la El, și tot El spune că: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu”(Ioan 6:65).
Aceste afirmați nu sunt false nici una din ele și nu sunt nici în contradictoriu ci ele se completează una pe cealaltă. Iar dacă unele lucruri par contradictori și de neînțeles rămâne întrebarea: trebuie negate lucrurile evidente pentru că cele ascunse sunt de neînțeles?

[3] Totuși unii continuă să întrebe: de ce li se predică tuturor dacă nu toți cei care aud sunt predestinați să asculte?
Deși, este adevărat că nu toți sunt aleși ca să asculte și să se întoarcă la pocăință chemarea Evangheliei este reală pentru toți fiindcă cei care nu răspund o fac pentru că nu vor și nu doresc să asculte. Neputința acestor oameni de a veni la credință se află în faptul că nu doresc să vină. Singurii care merită blamați sunt ei înșiși.

5. Sunt mântuiți cei care vin la Hristos dar nu sunt predestinați?

Întrebarea de mai sus este pus de obicei de către arminieni ca un fel de glonț mortal pentru marele cap al doctrinelor harului. Deși întrebarea pare grea este bazată pe câteva premise eronate.

|1| Prima greșeală de care se fac vinovați arminienii când pun această întrebarea, ca și în cazul altor întrebări, este să nege realități doctrinare de bază ale Scripturii.
Deși Biblia spune că oamenii, prin natura lor, nu doresc să vină la Hristos, arminienii presupun, când pun această întrebare, că oamenii din fire ar dori cumva să vină la Isus.
În condiția noastră naturală căzută nimeni nu Îl caută pe Dumnezeu. Cei care Îl caută sunt deja regenerați. Căutarea după Dumnezeu începe cu regenerarea.
|2| Confuzia arminianului este că afirmă un lucru contrar Scripturii: că sunt oameni care în condiția lor căzută Îl caută totuși pe Dumnezeu. Avem iarăși probleme cu definiția „căutării lui Dumnezeu”.
Când noi vorbim despre „căutarea lui Dumnezeu” o definim ca o căutare sinceră cu motivații curate și aceasta este singura căutare după Dumnezeu care este autentică și mântuitoare. Ce face o „căutare” autentică este motivația ei – pe care noi și nici arminienii nu o pot vedea.

|3| O altă distincție importantă este între a-L căuta pe Dumnezeu a căuta darurile lui Dumnezeu. Sunt unii care-L slujesc și-L caută pe Dumnezeu din interes: pentru ca să aibă parte de favorul și darurile Lui dar aceasta nu înseamnă dragoste și căutarea lui Dumnezeu.
Vedeți peste tot oameni în jurul vostru care caută eliberarea de vina păcatului, pacea minții, fericirea și tu îi vezi căutând cu disperare aceste lucruri și știi că aceste lucruri le pot avea doar dacă îl au pe Hristos și presupui că fiindcă ei caută beneficiile lui Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu.

|4| Nici un calvinist și nici Biblia nu spune că „degeaba veniți” dacă nu sunteți predestinați ci că TOȚI cei care vin la Hristos vor primi viața. Noi spunem „degeaba veniți” celor care vin cu motive greșite.
Dacă întrebați iarăși: „ce se întâmplă cu cei care nu-s predestinați pentru iad dar doresc să vină la Hristos” vă voi spune că nu există astfel de persoane și dacă există cineva care vrea să vină la Hristos va fi mântuit cu siguranță și nu există excepții.

6. Doctrina predestinării Îl face pe Dumnezeu „nedrept”

Uneori oamenii au afirmat că doctrina predestinării este nedreaptă fiindcă ne învață că Dumnzeu îi alege pe unii pentru mântuire în timp ce îi evită pe alții hotărând să nu-i mântuiască.
Mulți oameni se întreabă pe baza cărui drept se supără Dumnezeu pe creaturile Sale din moment ce El le hotărăște destinul înainte de a face vreun rău? Și iarăși, dacă El consacră pierderii pe cine vrea asta seamănă mai mult cu capriciul unui tiran decât cu o judecată dreaptă.
În primul rând trebuie să ne amintim că Dumnezeu este îndreptățit să nu mântuiască pe nimeni așa cum a procedat cu îngerii (2 Petru 2:4). Dacă Dumnezeu îi mântuie pe unii aceasta este o demonstrație a harului care întrece cerințele dreptății și echității.
De fapt obiecția capătă uneori o nuanță diferită și ea afirmă că Dumnezeu este nedrept să mântuiască pe unii și să nu-i mântuiască pe alții. Intuiția ne învață că trebuie să-i tratăm pe oameni ca egali dar ea nu trebuie să fie impusă asupra lui Dumnezeu.
Ori de câte ori abordează acest subiect, Scriptura recurge la suveranitatea lui Dumnezeu ca și Creator și afirmă că are dreptul să facă tot ce dorește cu creația Sa (Romani 9:19-20). Nu avem bază nici morală și nici biblică ca să susținem că nu e drept ca Dumnezeu să aleagă în mod suveran pe cine să mântuiască și pe cine nu.

[1] Omul nu e îndreptățit să-L judece pe Dumnezeu
Dar prin aceste afirmați ceea ce fac oamenii e să se considere îndreptățiți să îi ceară socoteală lui Dumnezeu pentru că i-a ales doar pe baza deciziei Sale fără să țină cont de meritele lor (ca și cum ar avea vreunul).

[2] Standardul definirii dreptății nu e omul ci Dumnezeu
Dar ceea ce nu pot înțelege mulți e că voia lui Dumnezeu este regula ce-a mai înaltă a dreptății și doar ea poate spune ceea ce este bun, nu voia noastră care este depravată.
Mai mult, voia lui Dumnezeu este cauza finală a oricărui lucru și atunci, oridecâte ori cauți un răspuns la întrebarea: de ce a vrut Dumnezeu așa ceva?, cauți defapt ceva mai mare și mai înalt decât voia lui Dumnezeu, ceea ce nu poate fi găsit.
În plus „noi afirmăm că El ar fi obligat să dea socoteală și de asemenea, că noi am fi niște judecători competenți care sunt în stare potrivit cu înțelepciunea lor să pronunțe vreo hotărâre în această cauză”
Dacă omul se va ridica împotriva lui Dumnezeu să-L judece pentru alegerile făcute tot Dumnezeu va fi acela care va ieși învingător așa cum spune David în Psalmul 51:4.

[3] Omul își merită condamnarea
Un alt argument ar fi că Dumnezeu este drept față de cei pe care îi condamnă pentru că aceștia sunt prin natura lor păcătoși. Așa că dacă Dumnezeu îi trimite pe unii în iad este în urma unei judecăți drepte nu a unui capriciu divin.
Dumnezeu este absolut drept când pedepsește păcatul de vreme ce omul păcătuiește de bună voie și asta chiar dacă omul păcătuiește cu o minte liberă sau cu una robită.

[4] Harul se explică prin predestinare
Dacă Dumnezeu nu ar fi ales nici pe Iacov nici pe Esau și mergeau amândoi în iad El era drept pentru că amândoi meritau asta. Dar dacă Dumnezeu a hotărât să îl aleagă pe Iacov și să îi de-a har unii spun că ar fi trebuit să îl aleagă și pe Esau pentru a fi corect, ori tocmai acest „ar fi trebuit” este străin conceptului biblic de har.
Și chiar dacă Dumnezeu este autorul condamnării lor totuși oamenii nu se pot dezvinovății pentru că natura păcătoasă și păcatele comise nu le oferă acest drept.
Dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi pusă în discuție deoarece nu se poate ca un Dumnezeu care prin caracterul Lui iubește dreptatea și urăște nedreptatea și care este Judecătorul pământului (Gen 18:25) să facă nedreptăți între oameni.

[5] Omul este limitat și nu înțelege toată dreptatea lui Dumnezeu
În acelaș timp este la fel de nedemn să reducem „toate lucrările lui Dumnezeu la o asemenea regulă astfel încât în momentul în care nu reușim să înțelegem rațiune lor, îndrăznim să le condamnăm.”
Deși nu înțelegem toate planurile lui Dumnezeu este clar că nu poate fi invocat nici un alt motiv pentru respingerea unora decât planul secret al lui Dumenzeu. Acest decret ascuns al lui Dumnezeu însă, nu trebuie cercetat ci trebuie admirat uimiți fiind de complexitatea și perfecțiunea lui.
Este minunat să vezi că deși oamenii sunt răi și păcătoși Dumnezeu îș întinde providența lui peste toate lucrurile, inclusiv peste ceea ce este rău ca să-Și împlinească scopurile Sale sfinte.
Atât istoria lui Iov cât și cărțile profetice proclamă înțelepciunea incomensurabilă a lui Dumnezeu și puterea lui îngrozitor de mare. Iar psalmistul compară judecățile Domnului cu „Adâncul cel mare” (Ps.36:6).
În schimb privind la mintea umană și la limitele ei cum ar mai putem avea omul vreo pretenție de a înțelege toate judecățile lui Dumnezeu? Calvin continuă să întrebe: „Ce lucru bun crezi că vei obține dacă în căutarea ta nebună vei plonja în „Adânc”, ceea ce până și rațiunea ta îți spune că va fi spre propria-ți nimicire.

7. Predestinarea contrazice dorința şi dragostea lui Dumnezeu în mântuirea tuturor?

O altă obiecție adusă doctrinei predestinării spune că aceasta contrazice anumite pasaje ale Scripturii care susțin că Dumnezeu vrea să ofere mântuire tuturor oamenilor sau că îi iubeşte pe toţi.
voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului [1 Timotei 2:4]
ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă [2 Petru 3:9]

1. Ce înseamnă aceste texte?

Textele aduse în discuție nu implică în mod necesar că Dumnezeu dorește mântuirea fiecărui membru al rasei umane ci ele arată faptul că Dumnezeu își găsește plăcerea, în mod special, în salvarea păcătoșilor. 2 Petru 3:9 pare să se refere la cei dintre credincioși iar în 1 Timotei 2:4 cuvântul „toți” înseamnă „oameni din toate categoriile” așa cum au susținut Augustin și Calvin. În plus, Ioan 3:16 arată direcția glolabă a dragostei lui Dumnezeu și nu faptul că fiecare om este obiectul dragostei salvatoare a lui Dumnezeu

2. Voia revelată şi voia ascunsă

Scriptura vorbește despre voia lui Dumnezeu normativă (sau “revelată” care se găseşte în Biblie) – ea fiind declarația a ceea ce omul trebuie să facă, și voia decretivă – fiind legată de hotărârea Lui (adesea secretă) și care stabilește ceea ce va fi. Ambele aspecte sunt realități chiar dacă nu se poate explica cum sunt legate în mintea lui Dumnezeu. Acesta este un motiv pentru care se spune că Dumnezeu este incomprehensibil.
Aceste versete cheamă oamenii la mântuire dar nu spun nimic despre hotărârile tainice ale lui Dumnezeu privitoare la cei ce vor fi mântuiți.

3. Cea mai mare dorinţă a lui Dumnezeu

Este oare normal să afirmăm că Dumnezeu dorește să păstreze voința liberă a omului mai mult decât dorește să-i mântuiască pe toți oamenii? Dacă da – atunci și arminienii trebuie să fie de acord că Dumnezeu nu dorește în mod absolut mântuirea oamenilor și că versetele amintite se referă numai la un aspect al voinței Lui.
Noi nu credem că păstrarea voinței libere a omului este mai importantă decât mântuirea ci că Dumnezeu consideră că propria Sa glorie este mai importantă decât mântuirea tuturor și că gloria lui Dumnezeu este reflectată și prin faptul că nu toți sunt mântuiți (potrivit cu Romani 9).

4. Diferitele tipuri de dragoste prezentate în Scriptură

Când oamenii nu înţeleg cum Dumnezeu poate dori să-i mântuiască pe toţi şi totuşi să-i fi predestinat doar pe unii este datorită confuziei create asupra modurilor diverse în care Scriptura vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu.
Spre exemplu Evanghelia lui Ioan prezintă dragostea specială intra-Trinitariană (Ioan 3:35; 14:31). Apoi găsim în Biblie afirmată dragostea providențială a lui Dumnezeu față de tot ceea ce a creat – creația fiind produsul unui Creator iubitor. Acest tip de dragoste nu poate fi similar cu cel precedent.
Există apoi dragostea salvatoare față de lumea căzută (Ioan 3:16). Cuvântul „lume” se referă nu la mărimea lumii ci la răutatea ei. În vocabularul lui Ioan termenul poartă conotația de ordinea morală în răzvrătirea culpabilă voluntară față de Dumnzeu. Dragostea lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său este de admirat nu pentru că este extinsă la o lume așa de mare ci fiindcă e extinsă la o lume așa de rea.
În al patrulea rând Scriptura vorbește despre dragostea particulară, efectivă, selectivă față de cei aleși (Deuteronom 7:7-8; 10:14-15; Maleahi 1:2-3). Și în final dragostea lui Dumnezeu este direcţionată faţă de poporul Lui într-un mod condiţionat (Ioan 15:9).
Există pericolul de a lua un singur mod, a-L face exclusiv şi a-L absolutiza făcându-L ca să controleze celelalte texte care vorbesc despre diferite feluri în care Dumnezeu iubeşte.
Dumnezeu vrea salvarea tuturor oamenilor în voia Sa revelată și aceasta este dragostea universală salvatoare a lui Dumnezeu care trebuie deosebită de dragostea răscumpărătoare.

Sursa: http://blogultrezirespirituala.wordpress.com/doctrinele-harului/

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s