„Intristarea care duce la pocainta.”

Întristarea care duce la pocăință.

preluat de aici: http://vesteabuna.wordpress.com/2012/09/12/intristarea-care-duce-la-pocainta/

_____________________________

S-o numim întristare, sau mâhnire, sau tânguire, vorbim despre acea stare a inimii care este înaintea pocăinței.
La cercetarea făcută de Cuvânt, cugetul omului învinge gândurile împotrivitoare și mintea i se schimbă. Aceasta este pocăința. Pocăința este acea schimbarea a minții după ce cugetul este cercetat de Cuvânt.
Dar înainte de pocăință este o stare de ”întristare care duce la pocăință”.
Este numită și ”întristarea după voia lui Dumnezeu”.
Această întristare face parte din mesajul Veștii Bune, un mesaj care nu dă mari speranțe nici omului vechi, care trebuie dus la răstignire, nici părerilor înalte și pline de îngâmfare (lipsite de întristare) pe care omul vechi și păcătos le are despre sine.
Când omul ce crede (”cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este”) află părerile lui Dumnezeu despre sinele lui, el nu se mai îngâmfă ci se întristează. Părerile lui Dumnezeu despre păcat și omul păcătos nu sunt deloc măgulitoare, ci atunci când sunt crezute îl umplu pe om de groază.
”Pentru că, iată, tocmai aceasta, întristarea voastră potrivit lui Dumnezeu, ce sârguinţă a lucrat în voi! Şi ce dezvinovăţire, şi ce indignare, şi ce teamă, şi ce dor, şi ce râvnă, şi ce răzbunare! În toate privinţele aţi dovedit că voi înşivă sunteţi curaţi în acest lucru!” 2 Corinteni 7:11(GBV 2001)
Pocăința vine în urma întristării, iar această întristare potrivit lui Dumnezeu (sau după Voia lui Dumnezeu) este lucrată de crederea mesajului crucii, a Cuvântului condamnării păcatului în carne (”Dumnezeu a osândit păcatul în carne”). Sunt multe și cauzele și consecințele acestei întristări, putem vorbi de justificare, de îndreptățire, de sentimentul vinovăției și al iertării, al bucuriei iertării, al Dragostei turnate prin Duhul în inimile celor ce li se iartă mult.
Despre ce nu putem vorbi, nu putem vorbi de o condiționare a întristării pocăinței de un legământ, sau decizie, sau înscrierea cuiva într-un program. Fără cercetarea de sine, fără judecarea de sine în urma ascultării Cuvântului Crucii, nimeni nu se pocăiește, pentru că n-a fost întristat spre pocăință.
De multe ori solicitarea unui legământ crează în om mândria că a făcut ceva, nu întristarea lui Dumnezeu. Este o diferență între întristarea spre pocăință și ambiția promisiunilor unui legământ, căci oamenii fac multe promisiuni și unii chiar le respectă.
Nici decizia umană nu este întristare după voia lui Dumnezeu, deci nu conduce la pocăință.
Finney, inventatorul deciziei religioase a fost un manipulator de mase, nu un vestitor al Cuvântului Crucii

http://vesteabuna.wordpress.com/2008/12/18/finney-seceratorul/
Să nu neglijăm aspectul acesta al timpului necesar pentru ca oamenii să se apropie de Dumnezeu prin conștientizarea stării de păcat, prin întristare, prin mâhnire și zdrobire a duhului. Din punct de vedere al timpului aceste stări sunt procese, nu momente.
Evanghelia pocăinței este singura adevărată, nu evanghelia deciziei, nicicea a extazului.

http://vesteabuna.wordpress.com/2012/08/14/cand-maracinele-va-produce-struguri-din-nou-despre-inselatoria-teologiei-deciziei/

http://vesteabuna.wordpress.com/2011/03/21/cristos-intelepciune-marturisita-sau-energie-mistica/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s